marți, 27 decembrie 2011

Privind spre Florile colţilor de stâncă

Florile colţilor de stâncă sunt totdeauna cele care dau veste Soarelui să îşi arate razele spre Pământurile ce stau să îngheţe în dimineţile senine, ce stau să putrezească sub păturile de nori sau îşi dorm aşteptările în nepornirea lucrului.
Când urc privirile către Cer, pe o stâncă golaşă, văd o Floare înflorită ce-şi caută neofilirea.
Când urc către Cer, trec pe lângă ea şi îi mângîi totdeauna inflorescenţa catifelată.
Când privesc dinspre Cer văd toată splendoarea ei.
Dinspre Cer privesc replicarea-i infloritoare. O altă Floare şi un Mugur de Floare.
Le privesc mereu, căci privirile-mi sunt datoare existenţei lor. Când trec spre Poartă şi când ies de Poartă, le caut şi le zăresc. Oricum ar fi, orice ar fi, prin reflexiile zilei ori prin aburii nopţii le găsesc, le văd şi le simt îmbrăţişate. O floare mare şi o floare mică. Două flori la fel de strălucinde. O floare mare ce-şi arată dorinţa de a nu lăsa floarea cea plăpândă să o atingă cele pe care le-a avut ea de atins, o floare mică ce îşi are dorinţa de a străluci...
Privind spre Floarea cea îmbrăţişată îi văd tremurul, îi văd frica de a se deschide. O văd cum îşi strânge petalele, precum un înger aripile, stând în umbră. Mă apropii mereu de ea şi o întreb:
-De ce ţi-i frică, Floare a Colţilor de Stâncă? De ce îţi este frică să îţi laşi deschise petalele spre Lumină, să ai tot atâta lumină cât îţi este dat să primeşti? De ce stai învelită în propriile-ţi petale şi îţi îndrepţi privirea şi în jos? De ce să te temi că vezi întunericul adâncimilor, când ai putea să vezi doar lumina înălţimilor? De ce să nu vezi, până la urmă, tot ce se lasă văzut?
Mereu nu îmi răspunde, însă petelale-i se dezvelesc încet, cuprinse de curajul de a simţi lumina încălzind-o. Tace, dar aşteapă să simtă. Senzaţiile-i se citesc pe zbaterea petalelor ce fac să se mişte în juru-i firele răzleţe de iarbă. Priveşte spre Florile de pe câmpuri. Le vede colorate, le vede jucându-se cu fluturii ce zboară de la una la alta. Se vede şi se simte însă, printre ele, singură, singuratică, prea dumnezeiesc de albă. Se ştie că e altfel, şi întrebându-se de ce nu vor fluturii să creadă că e la fel ca toate celelalte flori. Ea însă nu ştie încă de faptul că fluturii orbesc atunci când văd albul Luminii!
Mi-arată înspre rădăcină, mi-arată înspre tulpină...
Îi văd semnele şi privesc în oglinda timpului. Văd pe cei care au vrut să spargă în două stânca pe care erau aşezate. Se vede crăpătura făcută între rădăcinile lor, peste care ele, şi-au îmbrăţişat rădăcinile ca să poată să stea drepte în bătaia vîntului. Văd trei umbre ce priveau spre cel întunecat ce îşi agăţa degetele noduroase de crăpăturile vremurilor trecute. Am văzut chiar cum a prins rădăcinile să le smulgă pe dedesubt, voind să le vadă pieirea.
Privesc tulpina ei firavă. Are urme mari, urme vechi şi urme mari, urme noi, de arsuri şi lovituri. Ii văd tulpina îndoită şi când desprinsă e din îmbrăţişarea florii cele mari i se vede aplecarea în adierea brizelor. Când îi prind tulpina în palme, îi simt petalele cum se aşază să se odihnească. Când îi prind petalele în palme îi văd privirile înlăcrimate. Abia atunci îmi vorbeşte despre răutatea celor care aruncă pietre şi bolovani înspre tulpina-i firavă, îmi vorbeşte despre cum se apleacă spre a nu-i fi atinşi muguraşii ce-i poartă înspre viitorul ei de Floare a colţilor de stâncă.
Abia atunci mi-e dat şi mie a-i vorbi. Abia atunci, de la egal la egal, cu ea pot vorbi. Abia atunci ne auzim spusele, abia atunci ştie că am venit nicidecum spre a nu ţine seama de rănile-i timpului. Şi abia atunci face a se înţelege în creşterea-i spre înflorire.
Văzând-o şi privind-o, simţind-o şi ascultând-o, îi pun întrebări ca să-şi găsească răspunsuri...
-Priveşte către Cer... Simţi Lumina? Priveşte-te pe tine! Ştii că ai fost un mugur de floare?
-Îţi îmbrăţişezi mereu Floarea ce te ocroteşte... Simţi un mugur de floare ce vrea să înlorească? Ţi-ai dori să fii tu aceea care nu vrea să-l lase să înflorească?
-Noapte de noapte roua vă udă buzele petalelor deschise. Ziua însă tu stai cu petalele închise. Ca să nu te usuci, Floarea-ţi ocrotitoare îţi dă din apa ei, iar ea se ofileşte. De ce să fie ofilită şi să nu aibă puterea de a fi mereu înfloritoare, la fel cum şi tu ai fi dacă ţi-ai deschide petalele să primeşti apa vie a picăturilor ce vin spre voi din Cer?
-Primeşti mereu Lumină din Lumina ei. De ce îţi mai laşi petalele în jos şi le atingi de întuneric? Vrei să pierzi din Lumina ce vouă vi-i hărăzită?
Te-am văzut de multe ori. Tu nici nu ştii de câte ori trec în fugă mare, în Sus şi în Jos, ca să-mi fac datoria de Om sau de Cel trimis, menirea de Pavăză şi Scut, să îmi ţin promisiunea către Cel ce niciodată nu ne uită, de a avea în grijă mare datu-i ce mi l-a dat. Nici nu-ţi spun asta ca să fii atentă să mă vezi. Datoriile nu se spun, menirea nu se arată, promisiunea nu se afişează. Îţi spun doar ca să ştii că văd mereu cum eşti şi ce îşi doreşti. Îţi văd teama, îşi văd dorinţa, îţi văd frica, îţi văd bucuria. Te văd dintr-o privire, trecătoare ori profundă, zăbovitoare ori fără căutare de detalii.
Te-am ţinut de multe ori în palmele-mi căuş. Te-am învelit de câteva ori, strângându-te în braţe. Dar încă nu am timp mereu să fac asta. E multă zbatere şi Aici şi Acolo. Se schimbă multe, se mută munţi din loc. Mi-e dat să ştiu că avem şi noi un munte, pe care Cerul a şi mutat stâncile pe care staţi, învelindu-l cu o casă de Lumină. De acolo nu se mai văd nici adâncimi, nici prăpăstii. Picăturile de cleştar ale apelor vă aşteaptă a se revărsa peste voi, ferindu-vă de uscăciunea ce va fi peste tot. Nici viscolele nu le veţi simţi, căci Lumina perete fiind, nimic nu o poate mişca... Şi tot Acolo mugurul de floare va înflori! Acolo voi putea să stau şi eu să veghez. Iar când vor trece Lupii cei Albi spre altare, în ceas de pornire a iernii, tu vei fi Floare de Coroană!

Niciun comentariu: