joi, 19 ianuarie 2012

Discuţii de dinainte de a deveni prezent

Eu sunt ceea ce sunt. Şi aici, acum, nu mai am nici un motiv să cred că greşesc. Mi-am uitat năravul de a nu accepta ceea ce sunt, de a-mi spune mie că nu sunt ceea ce sunt. Mi-am uitat până şi uitarea a ceea ce am de spus, chiar şi atunci când sunt întrebat de ce spun sau ce vreau să spun. Nu spun însă tuturor, căci şi asta am uitat: să spun celor ce oricât ar auzi ceva, ar înţelege altceva...
Eu sunt cel de aici, eu sunt cel de acolo... acolo unde toate cele ce-au fost şi cele ce vor fi se ştiu, se cunosc. Acolo este până la urmă tot ce am ca zestre, din cele învăţate şi acumulate, din cele trăite, din cele întîmplate. Acolo îmi este păstrat sensul nemuririi.
Că aici sunt mai puţin văzut, mai greu acceptat, mai mereu privit cu uimire, în sens pozitiv sau negativ, nu are acum prea mare importanţă. Sunt destui ani, cam 35, de când această idee, de a marca, prin recunoaştere aici, ceea ce sunt acolo... Acum atat îmi mai este clar: Eu sunt cel ce sunt, eu sunt ceea ce sunt.
Tăcerilor le-am dat prea mare importanţă, le-am considerat a fi mai aproape de normalitate decât însumi realitatea. Acum nu mai tac, chiar dacă, aşa cum spuneam, nu spun tuturor.

* * *

Stau pe aici cât este nevoie să stau, stau aici ca să pot să fac tot ceea ce am de făcut. Viaţa de aici, vieţuirea pe Pământ, este doar o infimă parte, şi-mi este imposibil de a da o valoare acestei infimităţi, căci, matematic, infinitul este un cumul de infinite infimităţi. Nemurirea, prin analogie reprezintă infinitul, iar viaţa este infimitatea constituentă. Acum, aici, a venit vremea să fie precum în cer, căci după atâtea treceri pe aici, mi s-a dat un drept, dreptul de a nu fi uitat. Ca să vin aici am coborât multe trepte, trepte pe care le urc şi le cobor chiar de mai multe ori într-o zi ce o măsor cu timpul de aici, de fapt cu timpul ca măsură a dinamicităţii vieţii pământene. Acolo măsura este alta, o măsură ce ne va fi, şi nouă, multora de aici, măsura cu care vom putea aprecia cât şi cum au crescut copii noştri.
Copii noştri... Da, pentru cei care nu vor încă să se accepte, din varii motive, în general legate de accentele materiale ale prezentului, sunt idei ce le neagă din primul moment... Însă dat li-i lor să se arate acum cu Nu şi să apară atunci cu Da. Nimic nu-i va feri de ceea ce ei au acceptat înainte de plecarea în timpul desăvârşirii. Şi nici frica, nici opreşistea, oricât le-ar fi de frică, oricât ar fi de opriţi să-şi împlinească menirea, nu va putea opri întâmplarea de a-şi avea copii ce vor trebui să-i aibă. Vremurile ce vor face ca minuni să se numească acum cele ce vor fi. Opriri nu mai pot prea mult timp face, doar, cel ce se teme sau este neîncrezător, mai poate sădi suferinţă şi tristeţe în cei ce nu se tem să se accepte, nu se tem să se arate.

* * *

Mai tot timpul, noapte de noapte, plec de aici acolo. Noapte de noapte mă întorc de acolo, aici. Nu-i greu, e necesar. Trăiesc la limită aici dar ştiu că sunt consonant cu ceea ce acolo se ştie. Aici îmi este chiar foarte greu uneori, acolo simt şi trăiesc armonia. De acolo vin şi spun ceea ce am de spus. De acolo mă întorc şi am puterea de a continua drumul pe care mulţi mi-ar spune şi chiar îmi spun să îl abandonez.
De-acolo ştiu că trebuie să caut şi să-i găsesc pe acei ce trebuie să-i găsesc. E timpul de a ne şti că suntem şi unde suntem... Am reuşit să ştiu azi cinci, ieri ştiam de trei... Mai sunt încă patru... De ce atâţia doar? Cei ce înteleg să înţeleagă...

* * *

Pe-aici mă ştiu cam aprig în reacţii atunci când nu ies treburile aşa cum se cade. Şi sunt la fel şi acolo. Ca să mă apăr, pe aici nu o fac, însă acolo trebuie să-l apăr pe cel de aici, trebuie să apăr faptele de aici.
Şi dacă, atunci când e vorba de cei pe care nu i-am întâlnit vreodată, argumentele sunt convingătoare, nu-i greu să obţin clemenţă pentru ei şi pentru mine. Dacă este vorba de cei ce-mi sunt cunoscuţi, treburile nu mai merg aşa uşor. Însă când e vorba de cei de lângă mine, trebuie să fac faţă unor argumente ce-mi sfredelesc existenţa, trebuie să-mi fac faţă mie.
Pentru ei mă zbat în a apăra şi a mă apăra de toţi cei care vor să găsească drum drept, fără poticniri. Ei ştiu, chiar ştiu ceea ce suntem aici, fiecare dintre noi, ei ştiu ce sunt şi ce fac toţi cei de lângă noi. Ei spun tot ceea ce au de spus, nu neglijează şi nu menajează nimic şi pe nimeni. De multe ori mi se impută că las de la mine mult prea mult, că am vinovăţia de a vorbi mult pentru a spune ceea ce am de spus. Alteori mi se cere să fac aşa cum trebuie să fac şi pentru că nu fac, mi se arată, fără de idee de înţelegere că iarăşi mă las sedus de decadentele idei ale celor care se lasă a fi ceea ce şi ei ştiu că nu ar trebui să fie. Mai întotdeauna trebuie să apăr ideea că nu necredinţa ne lasă coborâţi, că îndoiala este doar o stare dată de răutatea ce musteşte pe langă noi, dar de tot atâtea ori mi se arată realitatea ce ar trebui să mă lase mut.
Poate că nu aş sta prea mult pe gânduri dacă într-unele din cele ce sunt prezentul viitorului, eu cel de aici, de acum, nu aş fi parte de faptă, parte de înţeles, parte de actualitate a realităţii. Venit-am aici cunoscând totul, faptele identificându-se cu anii ce-i aveam în fiecare moment, au rostuit ceea ce era, atunci de rostuit.
Întâia oară am primit vestea când întâmplate erau începuturile, ştiind cine vine, ştiind ce rost şi-ar avea şi ce se vor întâmpla. Şi azi, când puterea de a accepta îmi este deplină, nici durere pentru toate nu mai am. Mi-aş fi dorit -fiindu-mi dorinţă drum senin copiilor- să fie altele întâmplările, faptele, plăţile şi răsplăţile. Dar azi e totul aşa cum el şi-a ales să fie, aşa cum mie, neştiutorul de aici, într-o seară a unei ierni, mi s-au lăsat reamintite!
Când trebuia să fie al doilea pas, atât de necesar încât în juru-mi zburau margini de drum să se poată fi real conturat, un suflet de înger venea mereu să-mi spună: Eu sunt! Şi se grăbea să vină, şi se grăbea să fie ceea ce trebuia să fie, încât de nici o realitate n-a vrut să ţină Ei cont. M-au pus să dau de veste chiar dacă vestea mea îi făcea pe cei de lângă mine să se întrebe: Ce-i cu el? Dar spus-am vorbele aşa cum le-am spus, ba chiar şi timpului i-am dat putere de real, încât abia când s-a proiectat în realul acum-ului, cei ce se întrebau despre mine nu mai spuneau decât: De unde ai ştiut? De le-aş fi spus alte întrebări ar fi venit... Am preferat să nu mai spun...
Când drumul pribegiei şi renunţării la cele ce aici începeau să devină valoare de preţ, când mă întorceam acolo de unde plecasem după primele două cicluri ale vieţii, într-o noapte, într-o pădure, într-un loc în care doar drumul mai putea fi legătură a mea cu lumea, printre copacii înalţi am zărit un petec de cer, senin şi înstelat. Din puzderia de stele mici, pâlpâinde, două stele s-au transformat în lumini. Apoi, când lumina a ajuns să se împreune cu înaltul coroanelor, erau nu doar chipuri, ci întregul a două făpturi. Făptura cea dintâie ţinea de mânuţă o alta, strălucitoare, aşa de luminoasă că până şi firul ierbii era cuprins de freamăt. Îşi arăta chip minunat şi mâna-i către mine întinsă îmi cerea să ştiu că întregul trebuie întregit, că puterea toată ne este dată mie şi făpturii ce-şi arăta chipul ce aici şi-l avea!
Un semn al lui mi-a spus totul... chiar şi numele mi l-a spus... Cu mânuţa-i a arătat ce-i va fi primul, şi ce-i va fi al doilea, ca însemn al eternităţii pentru amândoi... Şi de-atunci l-am tot văzut şi i-am privit aşteptatea de a vedea contopirea lui doi în unu.
Şi nu credeam să se întâmple vreodată...
Şi s-a-ntâmplat căci trebuia să se întâmple. Nu era întâia oară, chiar dacă-ntâia oară ne spuneam că este. Nimic nu era altfel, totul era asemenea precum ni se arăta să fie. Veneau amintirile din viitor...
A revenit apoi de câteva ori. Ba chiar a vrut să vină, dar a plecat pentru pentru că nu era vremea. Şi a venit de mai multe ori. Îi e menirea să plătească înainte de a ajunge aici, căci aici îi este motivaţie Lumina şi Adevărul vremurilor viitoare. Cu El mă cert, el mă ceartă... Lui şi doar în faţa Lui însă îmi plec privirea. E prea adevărat totul şi prea puţin fac eu...
16.01.12

Timpul mă grăbeşte şi se grăbeşte. Aici se simte cum se simte, dacă se simte. Acolo însă se translatează mereu axele dinamice. Aici e firesc, aici domină ideea “Timpul le rezolvă pe toate”, acolo mai plăcută este îngrozitoarea spusă “Nu avem timp”. Discordanţă... s-ar spune aici, răutate ar declara unii, dar ţine cineva cont de diferenţa de perspective? Ţin oamenii cont de orizont, şi de reperele adevărului?
Mai mult decât oricând, în tot ceea ce se vede, în tot ceea ce se simte, aici domneşte haosul primar, un haos cu predictibilitate ce se atârnă de nulitate. Cea mai mică tresărire a petalelor împrăştiate de vânt face să cadă la pământ chiar şi copacii multiseculari. Cea mai mică tresărire a orgoliului pun la pământ timpuri şi vremuri viitoare, redefinesc negativ vieţi viitoare. Îndemnaţi de puteri ce nu coboară din Ceruri, de împotriviri şi răstălmăciri a preacunoscutelor adevăruri, puţini mai sunt cei ce îmbracă haina smereniei, lepădând-o pe cea a mândriei, spre veşnică îndumnezeire.
E nevenit, aşa cum aici privim şirul de evenimente, e mic, dar tocmai pentru că acolo e ceea ce este, discut cu el, când haosul şi haoticul se înfierbântă şi mai tare. Discut cu el pentru că în toată ecuaţia cu atâtea necunoscute, sunt atât de importanţi trei parametri multiplicativi, care aici înseamnă: el, eu, ea!
Din neantul în care vin, din haosul în care sunt, acolo mă ştiu şi mă văd, aşa cum aici mă cunosc. Şi el, şi eu, uşor deosebim luminile ce vin mai rar, albe şi strălucitoare, de camuflatul întuneric ce vine poleit cu foiţe scumpe. Şi tot la fel de uşor se deosebesc covoarele roşii ce acoperă mâl şi mlaştini, de drumurile pietruite şi bine conturate, dar care doar în lumină clară se deosebesc de câmpurile îndeşertizate şi lipsite de rod. Din orizontul plin de perspective coborârea, la început uşoară se observă a fi tot la fel de adâncă precum este urcuşul drumului ce ia repede în piept înălţimile.
Aici, în acest punct, al proiecţiei, începe să fie greu pentru mine. E greu aici, când sunt cel ce sunt, e greu acolo unde sunt ceea ce sunt. Aici am poziţie ingrată, acolo mi se spune că nu îmi respect propriile meniri. Aici sunt doar cel ce spune ceva pentru a desţeleni clipa şi a deschide poarta către drum, acolo sunt ca cel ce nu-şi ţine cuvântul dat. Aici sunt încorsetat de nelibertăţile, temerile, orgoliile altora, acolo sunt considerat ca nefiindu-mi legi de căpătâi libertatea, curajul, acceptarea şi armonia, căci mereu mi se spune că nu fac destul pentru a determina ruperea celuilalt de himere moarte.
M-a certat de atâtea ori, de atâtea ori mi-a pus în faţă cele mai adevărate înţelesuri. M-a întrebat de atâtea ori de ce-mi sunt dragi gândurile, când bine ştiu că nu-s decât grăuntele ce adună pe lângă el toată greutatea întunecată ce înspre adânc trage? M-a întrebat şi de ce trebuie mereu să vină să mi le ia, când intru cu ele în moara decăderii? Răspunsurile despre mine i le-am dat, dar am înţeles că nu doar de mine îmi vorbeşte. Am vrut să mă prefac neştiutor, dar mi-a arătat cum se desenează un triunghi şi cum mişcând doar un singur punct al bazei poate deveni o dreaptă fără esenţă...
Cum mila nu este ceva ce a dat Dumnezeu să fie, direct, foarte direct, mi-a spus că sunt laş. Eram uluit, căci niciodată asta nu mi se mai spusese. Mă privea fără de cuvinte şi aştepta, calm, să-mi vadă izbucnirea. Dar n-am reuşit nici să-mi mişc buzele... A vorbit tot El, El, cel ce poartă de pe acum o coroană de lumină.
A fost neîndurător! M-a văzut şi mi-a auzit spusele aici, mi-a auzit urletul sinelui ce se găsea între ciocanul Cerurilor şi nicovala Realităţii ce o încoronam cu supremaţie nefondată. Mă privea ca un laş pentru că am acceptat dorinţa de protejare, că nu am cerut ca să nu se ascundă adevărul, că nu am acceptat biciul cuvintelor şi al privirilor cu orice înţeles ar fi fost, că nu am mers mai departe în a schimba nedeterminativele fapte pe ascuns în magnifici sau cumpliţi paşi. Chiar şi faptul că i-am cerut iertare, dar să mă lase să nu-i fac pe alţii să-şi mai adune alte păcate, nu l-a determinat să accepte că există şi cuvântul “înţelegător”.
N-am vrut să accept ceea ce spunea, ceea ce îmi cerea. Pentru asta m-a dus la cei ca mine, să-mi spună ei cu ce vinovăţie mă încarc. Mi-au arătat legea, ce nu fereşte pe nimeni de adevăr. Pentru aici ar însemna “Fiecare, după cum îşi aşterne, aşa doarme”. Şi tot la fel de bine că doar adevărul, arătat, vindecă, duce la a exista “mai departe”.
Aşa mi-a fost mai uşor să înţeleg. Aşa mi-a fost mai uşor să înţeleg eu. Căci spusa lui, de după dumirirea mea a fost a-tot cuprinzătoare: “E mai bine să fiţi hăituiţi de alţii prin vorbe şi fapte, decât să vă hăituască propriile voastre gânduri”.
După ce toate acestea mi le-a spus, a devenit ceea ce ştiam că va fi... Cu blândeţe mi-a spus că aici, revenind, să nu mă mai leg de stâlpul deznădejdii şi tristeţii. Celor din jurul meu să nu le ascund ceea ce sunt, să nu mai las pe alţii să mă ţină ascuns, să nu îmi fie ruşine de oameni, chiar dacă ei nu se pot acum privi ca având doar aceleaşi bogăţii ce le am şi eu, doar aceleaşi puteri ce şi la mine le văd. Mi-a cerut mereu să întorc privirea pe calendar, să văd că acolo este deja desenat un cerc mare, luminos, ce se întinde pe trei zile de aici. M-a întrebat: “Aveţi voi atâta timp de irosit?” “Vreţi o luptă de un an în loc de o săptămână?” Şi ceea ce a urmat a fost un corolar de necontestat: “Când voi veni mă vreţi venit sub stare de asediu sau într-o armonie împlinitoare pentru toţi”? Te du şi spune!
17.01.12

Că le spun, ori că nu le spun, port, în parte, responsabilitatea neţinerii cont de toate acestea. Ar trebui, de n-ar fi să ştiu cum mi-am trecut zlele care au fost, după cum se întâmplă aici toate, să pun etichete, să mă dezvinovăţesc, să arăt cu degetul. Dar dacă astea le-aş face, la ce ar mai fi bună trecerea de care tocmai am spus?
Mă pierd şi eu, uneori, în mersul şerpuitor al lumii. Mă pierd şi eu, şi intru în jocul deznădejdii, uitând că tocmai am spus că face-voi să fie aşa cum El, căruia îi dau ascultare ca şi cum cel de aici ar fi cel mai închinător om de pe Pământ. De unde vine el, eu nu am ajuns, ceea ce ştie El, mie abia că îmi este dat să cunosc. Eu caut aici să îndrept lumea, El vine să schimbe lumea. Nu-i pot fi împotrivă, chiar dacă mă mai îndeamnă omeneasca pornire să am câteodată credinţa că pot să schimb ceva din ceea ce ştie...
Dar cum despre faptele ce se vor întâmpla mi-a spus, şi ele s-au întâmplat aşa cum au fost spuse, în această construcţie ce o am de făcut nu doar pentru mine, dar pentru Cel ce va fi, în mod sigur, n-am cum să fiu împotrivitor. Lanţul împotrivirii, al neacceptării, îl rup eu, căci dat îmi e să stau în răscrucea furtunilor ca pavăză pentru viitor.
Tocmai despre a fi pavăză mai discut cu El. De atâtea ori, când ne întâlnim, despre aceasta îmi spune. Cum trecuse mult timp de când vorbisem despre asta, n-a uitat să mă încorseteze iarăşi îmtr-un adevăr. Îi spuneam de atâtea ori, ca şi cum n-ar avea cum să ştie ceea ce e realitate aici, despre piedicile ce le simt, piedicile ce mă împiedică să fac ceea ce îmi spusese că trebuie să fac. I-am spus că de multe ori simt că vorbesc unui Toma Necredinciosul, că trebuie să înfrunt ploi de cuvinte ce izvorăsc din durerea existenţei... În amintire, în amintirea viitorului, îi văd chipul ce nu era deloc mirat... Când îmi spune că toate sunt parte din examenele ce le mai am de dat, aş spune că mă cam cutremur. Ce să spun când vin aici? Că nu se vrea să se arate acum ca să ne ajute să ne desăvârşim, să ne învingem propriile adunături de neputinţe din această viaţă? Şi dacă nici despre aceasta nu sunt crezut? Dacă îmi este şi mai mult ciudă, ajung oare să elimin dureri, pierderi de timp şi aşteptări în van?
De multe ori îl rog să mă înveţe despre cum trebuie să fac să fie toate bune, să fie totul bine. Răspunsul a fost neaşteptat atât prima dată, şi, recunosc, şi după aceea am rămas surprins că nu se lasă înduplecat. M-a pus să-mi întorc privirea acolo unde se văd toate cele ce sunt hărăzite pe drumul vieţilor. Am văzut mereu şi mereu o scară ce urcă pierzându-se în lumina cerurilor. Mi-a spus doar ca să nu mă lase pradă îndoielii, că acolo e locul unde toate cele ce acum le trăim, sunt amintiri din vise urâte. Acolo, spun cei ce au ajuns, este o Gură de Rai, locul de popas înainte de trecerea către Acolo. “Voi îi spuneţi linişte, bucurie, fericire, când vă gândiţi la ceea ce nu aţi avut. Acolo este ceea ce dat vă este, cum dat este şi altora, care şi ei caută asta!”. E o explicaţie ce mi se tot dă, o ştiu toată de cum începe, dar tot n-aş vrea să o mai aud spusă. Când ştiu că se continuă ideea cu “Acolo puteţi ajunge uşor şi repede, în voi e puterea paşilor. Rupeţi băierele slăbiciunilor şi păşiţi...”
Am spus, spun, voi spune! Până când paşii pe scară nu vor mai fi de întors, atunci când El se va arăta şi nimeni nu va mai vrea să întoarcă drumul, când îndoiala va dispare, când spre El se va vrea şi mai repede păşit, eu voi duce chiar şi două cruci. Unii i-ar spune povară, eu trebuie să îi spun bucurie.
Cât e de greu? Cât se poate duce? Aici am norocul că puţini mai au timp să se întrebe. Greu este că timpul trece şi se apropie acea clipă. Acea clipă trebuie să fie timp al armoniei, iar cei care fi-vor, că se vrea, că nu se vrea, trebuie să fie împăcaţi cu ei înşişi, dar şi cu realitatea lui noi. Nici El, nici noi, nu avem bucurii în a simţi că lângă noi sunt suflete ce se războiesc! Dar pentru asta, căci mult s-a trecut degeaba, iar cele ce vor urma trebuie să fie de trei ori mai repede. Da, ştiu, mi-a spus, e timpul faptelor, căci dincolo de mai mult de şapte totul se cutremură. E timpul, dar cum să fac să ştie şi cei ce ar trebui să ştie, să înţeleagă şi cei ce trebuie să înţeleagă?
Să spun eu paşii ce mi s-au spus că trebuiesc păşiţi?
18.01.12

Acum, când pun în cuvinte ceea ce “de văzut se vede de cel care crede”, imposibil sau imperceptibil pentru cel ce nu vrea să accepte propria-i dualitate de om şi spirit, material şi spiritual, trebuie să o fac sub ameninţarea Sabiei lui Damocles: “Revelaţie versus manipulare”. Faptul că vorbesc despre vremuri bune pare o crimă, faptul că ceea ce va fi este în partea opusă a ceea ce a fost se crede a fi împotrivire vieţii omului, însă cu puterea celui implicat îmi asum legea divină de a primi exact contrariul dacă minciuna o vreau adevăr suprem.

* * *

Ca toate lucrurile să se întâmple aşa cum trebuie, se ţine cont de ritmul ce ne este dat, ce-mi este dat, ce dat este celorlalţi. Sunt toate legate şi nu pot fi separate. Eu unul pot îndura efectele întârzierilor, al paşilor înapoi. Nu cer sub aspectul acesta îndurare, dar nu pot pe ceilalţi să îi las să-şi prelungească calvarul. Am început să spun cerându-mi-se să spun; acum spusele nu sunt conforme cu gândurile şi greu îmi e să continui. Dar voi continua, pentru că, înainte de toate trebuie să îmi respect menirea, contractul meu cu divinitatea pentru această viaţă. Orice-ar fi cu mine, suflete trebuie să fie salvate, Cei ce trebuie să vină, TREBUIE să vină. Eu nu mă pot împotrivi, eu nu pot minţi, eu nu mă pot minţi. Respect legământul chiar dacă legile umane îi sunt jurământului împotrivă.

* * *

Ceea ce e acolo, dincolo de scară, acolo unde e atâta lumină că n-ai cum să vezi, căci este mai strălucitoare decât raza soarelui ce intră direct în ochi, e o văpaie. Aceasta e văpaia schimbărilor menite vieţii. Aşa cum îmi spunea El: “Voi îi spuneţi linişte, bucurie, fericire, când vă gândiţi la ceea ce nu aţi avut. Acolo este ceea ce dat vă este, cum dat este şi altora, care şi ei caută asta!”, acolo se regăseşte, atunci se întâmplă. Întregul este asemenea unui cerc. Ca să pot spune ceea ce El mereu îmi descrie este asemănarea cu celebrul simbol al completitudinii, Yin-Yang. Asemănător pentru că e vorba de ceva mult mai complex, o sferă care din orice parte ar fi privită, asemenea acestui simbol se arată.
Acolo toate complexităţile de aici sunt foarte simple, pentru că Acolo totul este bine rânduit, pe nivele orizontale cu interconexiunile pe verticală. Noi, aici am stricat rânduielile amestecând orizontalele cu verticalele. Noi acum suntem ceva de genul: oaia fată un miel, îi dă lapte dar când merg pe drum merge după miel, vrând să creadă că mielul, care niciodată nu a făcut drumul spre păşune, ştie unde este păşunea. Astfel de-ar sta lucrurile, şi mielul şi oaia s-ar pierde pe câmpuri şi prădătorilor li s-ar aduce singuri spre a fi mâncaţi. Animalele însă nu şi-au stricat rânduielile, ele, în felul lor sunt mai apropiate de Dumnezeu, de conştinţa universală. Noi, prin gânduri, am pervertit totul, noi singuri ne-am stricat rânduielile şi facem, în gând, rău pe cel care ne stă aproape, dar nu ne aduce osanale, bun pe cel care ne vânează pentru interesul lui, dar nu vede decât splendoare la noi, chiar dacă noroiul fierbe să dea pe din afară.
Am trecut prin această lume, am văzut şi eu atâtea. Discut cu El, cel care a trecut de mult mai multe ori pe aici, El care aici va veni ultima data pentru a-şi face lucrarea sa întru schimbarea lumii, despre toate acestea. Învăţ de la El, şi chiar dacă aici ceea ce spun îi face pe ceilalţi să mă facă “om rău”, nu vreau să nu respect ceea ce spune, ceea ce ştie. Scriind asta îmi dau seama că trebuie să îl întreb dacă nu cumva mi-a vorbit şi atunci când eu nu ştiam că cineva îmi vorbeşte, când eram copil şi făceam lucruri nefăcute de un copil... Pentru că, acum când dilemele vieţii de aici mă pun în cumpănă, când simt că sunt la limita de a avea voie să spun ceea ce discut cu El, dincolo de ceea ce eu sunt acolo –şi, fără să spun ce, spun doar că ceva sunt– înţeleg multe din cele ce le fac, din drumul pe care mi-ar place să spun că singur am pornit... Dar, uite că şi eu mă îndoiesc! Cum orice Preot are deasupra un Mare Preot, şi eu, cel de aici, acolo am pe cineva. Fiică a Luminii, Fiică a Marelui Preot mi-e dată în grijă, şi alergături de Lup Alb mi-e dat să am spre împlinirea celor de demult. El ne păzeşte, mie îmi este dată zbaterea de a redeveni acela ce pe lângă el adună ostaşii Luminii, spre apărarea şi paza tărâmului liniştii copiilor.
Să-ţi spun Ţie, fiică a Luminii, ce-ţi ştii destinul, soarta şi menirea, dar te îndoieşti că până acum nu ţi-ai văzut sfinţenia, ceea ce este de făcut, îmi este greu. Te-am iubit - aşa cum facem referire aici la iubire dintre doi- şi te-am tot căutat, prin timpuri şi vremuri. Şi ştii câte lucruri am făcut, măreţe, atunci când ceea ce fusesem eram. Nu paşii vreau să ţi-i spun, dar, până când vei vrea să te accepţi ceea ce eşti, voi spune ceea ce eşti. De oamenii m-ar îngropa de viu, din pământul mormântului ar ieşi spusa mea şi din mormânt aş ieşi, căci Dumnezeiasca poruncă ni-i sortită nouă, astfel. Aşa cum şi altora le este sortită. Eşti tu aleasă pentru El, aşa există şi alţii ce trebuie să vină, şi pentru Ei există deja alese.
Eu, ca şi alţii suntem ceea ce suntem, pentru că Voi aţi fost alese. Noi doar suntem, lângă voi, cu voi, pentru voi! Trăim ceea ce veţi Voi. Acolo unde aţi acceptat, lucrurile sunt deja mergând spre Binele de Acolo. Există însă undeva încă o mare incertitudine căci Ea este prea legată de un el ce nu este cel ce trebuie să fie... Acolo e o zbatere mai mare decât tu vorbeşti că ai, decât eu am. Acolo e tăcere şi e răbufnire. Acolo urmează războiul. E sora ta, aveţi acelaşi nume...
19.01.12

Mai e vreme de zbatere doar până ne vom întâlni spre a fi totul... Şi va fi, căci spre aste merg toate... Anul care vine, El va veni! Acum fără teamă, aş putea să spun aici şi numele tău, şi numele lui... Dar încă nu e timpul, căci mai sunt unii ce păzesc colţurile să facă drumul şi mai greu...
Se vor întâmpla fără de ştire toate cele necesare ca să vină clipa de coborâre a primului din cei care se vor împământeni în lumea cea nouă. Aşteaptă toţi să ştie când va fi prima zi a acelei Noi Lumi, mulţi s-au grăbit să spună că toată lumea va şti. Nu mă încred în ei, chiar dacă le dau dreptate când spun oamenilor despre ziua în care toate semnele vor fi arătate. Are însemnătate acea zi pentru toţi, dar nu este nici ultima a Lumii Vechi, nici prima a Lumii Noi. Unii, prea puţini e drept, şi nu vin ei cu nici o veste, dar o dau prin alţii, sunt deja trăitori în ea. Suntem alţii ce ni-i pasul pus şi acolo, dar suntem şi aici; unii vorbesc, alţii nu vorbesc. Cei ce au păşit pot spune că lor le este ştiut semnul trecerii definitive în acea lume. Unii, cei mai mulţi, încearcă să înţeleagă cum va fi acea lume. Ei sunt cei care acum dau veşti despre războaie cumplite sau despre pace şi armonie ce nu s-a aflat vreodată! Ei deja spun că ştiu şi când se va fi trecerea, şi cum va fi trecerea, şi ce va fi după trecere.
Eu ştiu când nouă ni se va arăta că ceea ce a fost ia sfârşit, că ceea ce va fi începe. El este semnul, El dă semnul. Se va întâmpla să fie omeneşte întâmplat ceea ce e firesc, când n-ar fi teamă de a se întâmpla. Acei care vor afla, nu se vor mai vrea să fie împotrivă, chiar dacă împotrivă vof fi vrut să fie. Teamă mare s-ar putea să avem că nu va fi uşor, dar nu va fi să se cuibărească teama, căci doar trei ore gândurile se vor frământa, uitate fiind de vestea care va schimba întru totul totul. Trei săptămâni nu va şti nimeni despre pregătita-i venire, căci atunci vor fi mai multe vorbe împotriva faptei. Se vor prăbuşi definitiv cercurile strâmtorării şi lacrimi ale bucuriei vor curge, cu arătarea celor făptaşi ai împotrivirii şi celor ce bucuria aceasta o aşteaptă. În pumnii fricii se vor prinde florile ce vor încorona gândul frumos. Ceea ce azi e crezut imposibil, întâmplându-se, nimic nu va mai sta împotrivă.
La miez de noapte va fi trecerea între lumi. O rază albă va tăia cerurile. O rază albă ce văzută, înţeleasă sau neînţeleasă, va fi de toţi, va fi lumina ce va coborî aducându-l. Se vor împreuna luminile ce-l aşteaptă cu lumina Lui. Va fi Lumină mare în jur... În acea lumină i se va proiecta pe cer, pe orice tavan, chipul de cum va fi când se vor împlini anii plecării în lume. Voi, fiice ale luminii, veţi trăi bucuria chipului fără asemănare, căci voi veţi fi cele dintâi ce-L veţi vedea. Această clipă, ce nu va fi nălucire, ne va da vestea trecerii.
Nu va fi o noapte a nopţii mari, va fi o noapte a toamnei târzii ce va mira pe toată lumea cât va fi de caldă. Dar zilele ce vor urma vor altfel decât toate cele ştiute. Cei din lumea veche se vor simţi că încep să plutească, sau că li se îngroapă picioarele în pământ. Cei ce azi spun despre ziua cea mare, despre ziua de sfârşit, ori despre ziua de începutt, vor căuta să spună că a venit o stea, sau că în Pământ se zbat cei ce vor să iasă. Mulţi însă se vor pierde în mulţime, ruşinaţi de ceea ce sunt acum, de vorbele de acum.
De teama Lui unii vor găsi de cuvinţă să plece, să nu aştepte ziua trecerii, căci ştiindu-se cu sufletul atârnat de toate răutăţile de pînă atunci, vor înţelege că tot jos vor merge. Din bucurie alţii vor găsi dreapta cale... Ei vor şti simţind, căci el, aşa cum ar fi, neînsemnat, îşi va începe lucrarea în aşteptarea celorlalţi.
Abia atunci, când venit va fi aici, aici voi sta şi eu mai mult. Ceea ce acum mi se spune doar Acolo, spus îmi va fi de El. Ceea ce eu acum trebuie să pun în cuvinte, nu voi mai pune eu, căci El va vorbi prin cea care i-a fost aleasă pavăză a începutului. Voi strânge ostaşii ce-i vor da ascultare în lupta lui cea mare...
Noaptea stelelor va fi... Noaptea Pământului va fi... Lupta cea mare se va porni...
Când va ruperea pământului şi îngroparea celor ce nu mai pot niciodată urca, El ne va spune unde va fi locul în care nimic nu ni se poate întâmpla. Şi acolo îşi va găsi ziua de foc în care va surâde lumii întâia oară, după trei zile în care va tot fi aşteptat... Iar zâmbetu-i va face lumea să nu mai fie tristă.

Niciun comentariu: