luni, 2 aprilie 2012

În drum spre Omul noului viitor Pământ

Cei care nu sunt conştienţi că noaptea, doar pentru faptul că lumina soarelui lipseşte, nu este automat şi ceva periculos, întunericul fizic poate face ca frica de întuneric să fie dominantă. E o frică generată de lipsa de perspectivă dar şi de lipsa de relief. Pe întuneric totul este plan, înaltul e fără referinţe.
Spre viitor mulţi privesc, mai mulţi decât acei ce privesc sunt cei care ar vrea să ştie fără să privească, pentru că le este frică de ceea ce ar putea să vadă. Le este frică; frica este generatoare întunericului ce nu-i lasă posibilitatea de a şti perspectivele. Neştiind perspectivele, frica de înălţimi devine generatoarea unui alt întuneric şi mai dens. În acel întuneric dispar referinţele. Şi atunci omul se ia pe sine ca referinţă, câutând să facă aproximaţii. Ca în orice aproximaţie se face foarte des eroarea de a anula anumite constante, înlocuite de altele, satisfăcătoare momentului.
Destinul este menit să-l dezvolte pe om, să-l fortifice, să-l facă mai mult ceea ce este de fapt, adică un Eu uman. Altfel înţeles dând ideii, destinul nu este ceva care trebuie schimbat, ci ceva care trebuie conştientizat (să fie reamintit, poate), înţeles, îndeplinit. Strădania de schimbare a destinul nu este altceva decât un semn că nu omul nu-şi cunoaşte sau nu îşi înţelege destinul. Prin analogie este ca şi cum un om şi-ai propune să se ducă la universitate să studieze şi pe drum intră într-o cârciumă, unde începe să flecărească cu obişnuiții locului, criticîndu-i pe toţi cei care sunt studenţi… sau orice situaţie care, în termenii obişnuiţi de azi s-ar numi scindare a personalităţii, sau cu un termen mai dur, dar întru totul adevărat: schizofrenie.
Precum în Cer aşa şi pe Pământ... spusă e de cel puţin şapte mii de ani încoace. De e greu de înţeles ce poate fi în Ceruri, viaţa de pe Pământ, privită fără patimă dă înţeles. Cel ce-şi face seara un plan pentru a doua zi, hotărând să facă anumite fapte – să meargă pe un anumit drum, să întâlnească anumite persoane, să rezolve anumite lucruri, să se ocupe de del pentru a-şi rezolva anumite probleme, a doua zi, firesc, ca acţiona, sau ar trebui să acţioneze, şi va încerca să facă tot ce şi-a propus. Fiind pe Pământ ca şi în Cer, planul este tocmai viitorul destin, acesta fiind un contract pentru noua viaţă, contract care se fixează nu numai prin voinţa spiritului ce se va coborî, ci împreună cu fiinţe superioare, cu Îngeri, cu Arhangheli şi alte fiinţe din Lumea Divină, care sunt călăuzitori. Apoi, după naştere, toate elementele acestui plan conceput spre evoluţie devin destin.
Toate religiile vechilor tradiţii încercau să cultive o viaţă socială în care omul să practice înţelegerea şi respectarea destinului său. Chiar şi etimologia cuvântului religie dă înţeles deplin. Latinescul religare, adică a lega la loc, a pune din nou în legătură, lasă liberă fireasca întrebare: Ce cu ce? Răspunsul e uşor înţeles de cei ce nu sunt străini de religie, cei ce cunosc sau măcar ştiu această ştiinţă: Omul – cu lumea spirituală! Căci oamenii moderni au pierdut în mod necesar capacitatea naturală atavică de a percepe fiinţele şi fenomenele suprasensibile, aflate dincolo de simţurile fizice, tocmai pentru a putea cuceri în mod deplin şi liber planul fizic-sensibil. Dar deja de două sute şi ceva de ani, omenirea întreagă se naşte cu noi capacităţi spirituale, care se adaugă capacităţilor raţionale-intelectuale cucerite în ultimele milenii în detrimentul vechilor capacităţi clarvăzătoare.
Ulisse din Odiseea reprezintă această etapă din evoluţia oamenilor. Iar acum unii oameni – conştient sau inconştient – vin pe Pămînt cu aceste noi capacităţi spirituale şi încep să simtă o responsabilitate personală mai mare faţă de evoluţie, faţă de omenire şi faţă de Pământ. Lor tocmai că nu le este frică, ci au curajul să cerceteze realitatea, nu ca pe o abstracţiune a fizicianului, ci ca pe o realitate completă, în care fizic-mineralul vizibil este pătruns de viaţă, suflet şi spirit. Dar cei care nu pot recunoaşte în mod natural, conştient, aceste procese din ei înşişi şi din ceilalţi le neagă, le caricaturizează sau chiar le răstălmăcesc, luîndu-le în derâdere.
Pentru cineva care nu este conştient că noaptea nu este ceva periculos, întunericul le stârneşte frica. Iar cine nu cunoaşte că din bezna cea mai adâncă răsare lumina cea mai puternică descrie doar experienţa sa limitată – faptul că deocamdată el nu percepe realitatea aşa cum este ea, ci doar o parte. Una dintre temele esenţiale ale omenirii din toate timpurile a fost relaţia dintre viaţă şi moarte, adică dintre a fi plin de viaţă sau a fi golit de viaţă. Însă, fireşte, pentru a înţelege această temă, trebuie pe de o parte să-şi amintească fiecare că are la dispoziţie toată moştenirea culturală a mitologiilor, a filosofiilor şi a vechilor scrieri sacre, pe care însă trebuie să le studieze cu seriozitate, dacă vrea să le înţeleagă.
Un om de ştiinţă care desconsideră o altă ştiinţă decât a lui numai pentru că nu o înţelege nu arată decât că nu a înţeles însuşi spiritul cercetării ştiinţifice. Iar pe de altă parte există la dispoziţie o literatură extrem de bogată a secolului ce s-a încheiat, cu mărturii şi scrieri despre miile, zecile, sutele de mii de oameni care pot relata despre experienţele lor spirituale personale actuale, noi, diferite calitativ de orice a fost până acum pe Pământ.
Înţelegerea vieţii şi a morţii este tocmai una dintre experienţele esenţiale ale noii omeniri. Omul de azi are la dispoziţie conceptul de reîncarnare, posibilitatea de a înţelege reîncarnarea şi se poate raporta la sine însuşi ca la o fiinţă umană care evoluează în vieţi repetate, în locuri diferite de pe Pământ, în epoci diferite.
Moartea este văzută, din ce în ce mai mult, de unii oameni de azi un rit de trecere dinspre activitatea pamânteană spre o activitate spirituală între moarte şi o nouă naştere, în care se evaluează realizările şi nereuşitele şi se pregăteşte apoi pentru o revenire pe Pămînt, care este locul în care trebuie să înveţe, să crească şi să se transforme în ceea ce a creat Divinitatea. Omul are vocaţia de co-creator al Lumii, aşa cum se găseşte spus în toate vechile scrieri sacre, şi ca prim exemplu se poate lua Cartea facerii sau Geneza din Vechiul Testament.
Cel pentru care toată această complexitate nu este altceva decât un gol, nu arată decît că (încă) nu are format organul prin care să perceapă această realitate, aşa cum un om fără auz muzical nu poate distinge notele, sau cum un orb nu poate vedea conturul obiectelor exterioare ale lumii.
În logica nematerialistă lumea este un tot coerent, logic şi cognoscibil. Omul este o fiinţă dotată cu un trup, cu forţe de viaţă, cu suflet conştient şi cu spirit creativ, o fiinţă care trebuie să evolueze de la condusă, protejată, dar neliberă, la o fiinţă liberă, dar şi responsabilă de propria evoluţie, precum şi de evoluţia Universului şi chiar de evoluţia fiinţelor superioare omului.
În acest proces civilizaţia a trebuit să piardă valorile vechi, care erau cultivate şi inspirate maselor de oameni neevoluați de către îndrumătorii mai evoluaţi şi mai puţin numeroşi, dar înţelepţi şi drepţi. Se poate face o analogie dintre omenirea condusă de lumea divină şi copilul crescut de părinţi. La început, copilul este plăpând, neajutorat, inconştient de lumea exterioară, dar plin de trăiri interioare puternice. Părinţii îl ajută, îl hrănesc şi îl cresc pentru a deveni în cele din urmă conştient de lumea exterioară, capabil să contribuie la mersul lumii în mod liber, independent de părinţi – dar totuşi copilul devenit adult îmbrăţişează principiile părinţilor, căci lumea obiectivă se bazează pe acele principii, constă din acele principii, pe care şi copilul devenit adult în Lumea de azi, aşa cum este ea, este considerată ca cea mai bună lume de care omul a putut avea parte. Dacă ar fi fost posibilă alta, sigur am fi avut-o pe aceea! În al doilea rând, nimic nu este întâmplător, ci întreaga evoluţie umană are un sens. Aşadar, nu este vorba de un simplu proces de degradare, cum se poate numi fără ocolişuri, ci avem de-a face cu fenomene obiective necesare pentru evoluţie şi selecţie.
17.03.12

În mijlocul evoluţiei se află Eul uman. Este acea realitate la care fiecare om modern se raportează ca la esenţa sa cea mai adevărată şi cea mai profundă. Oricine se numeşte pe sine cu acelaşi nume: Eu! E de ajuns să se gândească la metafora stăpânului unei case: stăpânul este cineva care are ceva: Eu am un cap, Eu am nişte picioare, Eu am nişte organe interne etc. dar, în ultimă instanţă, Eu sunt cel care posedă aceste lucruri, Eu nu sunt aceste lucruri.
Astfel se face judecata după un proces care, aparent, este binecunoscut: digestia. În organism, Eul, fiinţa spirituală proprie, cea care este în sine, dar şi posedă organismul, este cel care dirijează în ultimă instanţă fiecare proces. Ce face Eul cu orice aliment, solid sau lichid, care ajunge în sistemul digestiv? Mai întîi de toate, se ocupă să distrugă totul, să îl aducă într-o stare zero, din care apoi, cu ajutorul forţelor de viaţă, să îl transforme în ceva conform cu Eul. Substanţele exterioare străine sunt transformate, metamorfozate în substanţe pro-prii, unice fiecărui individ. ADN-ul unui individ, creat de acţiunea Eului său, este altul decât al altuia, aşa cum şi forma craniului său este o expresie unică a activităţii unice a Eului său. În exterior, în lume, în societate, Eul este acum în curs de maturizare, după ce, în mileniile anterioare, a fost mai degrabă în fazele sale de copilărie şi pubertate. Iar în acest proces de maturizare, care se numeşte şi individualizare, cel mai firesc lucru este ca la început omul să fie dezorientat. Eul s-a desprins de vechile forme, de tradiţie, nu o mai acceptă. Este firesc aşa.
Dar astfel a pornit pe un drum pe care, la început, este dezorientat, comite greşeli, distruge ceea ce era vechi. Acest ceva vechi poate fi considerat ceva bun în sine, dar pentru că nu mai este potrivit cu noile vremuri, când omul are nevoie de altceva, atunci ceea ce era bun cândva devine acum rău. Aceasta este una dintre principalele lecţii pe care omenirea de azi o reînvaţă: a înţelege răul pentru a descoperi binele.
Arhitectura s-a născut pornind de la imaginea omului, de la ceea ce sufletescul uman a proiectat în afară, înspre planul fizic. Astfel templele greceşti au la bază proporţiile matematice pure ale trupului uman. Pe măsură ce viaţa s-a laicizat, şi mai ales după stingerea impulsului constructorilor de catedrale din Evul Mediu, care încă mai construiau pe baza unor cunoştinţe iniţiatice, construirea de clădiri umane a căpătat şi ea amprenta din ce în ce mai pronunţată a materializării, a devenit din ce în ce mai mult o expresie a concepţiei unilaterale materialiste despre om şi natură.
Arhitectura organică a apărut mult mai târziu, la începu-tul secolului XX. Ea s-a născut o dată cu noile capacităţi spirituale, cu noua concepţie despre Om şi despre Cosmos. O clădire trebuia să reflecte nu numai funcţionalitatea sa, ci şi relaţia proprietarului sau constructorului cu lumea sa, personalitatea sa, spiritul său. Omul sfinţeşte locul. Spiritul omului trebuia să poată să transpară prin clădire, prin formele sale, aşa cum formele exterioare ale unui om sunt expresia unică a individualităţii sale unice, exprimate, de pildă, prin CNP-ul său, în realul social sau prin ADN-ul propriu în realul biologic.
Dimpotrivă, tendinţele comerciale ale arhitecturii azi trădează un apetit pentru materialism, pentru consumism.
Cât despre arhitectura organică, pornită de la ceea ce sufletescul uman a proiectat în afară, aceasta ar putea deveni o modă după ecourile stârnite de promotori săi notorii precum Gaudi sau Steiner.
Dacă se înţelege cu adevărat ce este procesul de educare a copilului, dacă se înţelege fiinţa umană şi nevoile sale de a evolua, şi atunci se poatei conduce un proces educativ care să nu dăuneze, să nu-l îndepărteze pe om de ceea ce trebuie el să devină, ci să ajute această evoluţie. Şi valabilă rămâne ideea pentru toate activităţile sale.
O nouă filozofie despre viaţă şi abordarea problemelor, este necesitatea urgentă a omului de pe Pământ. Şi ea există, este antroposofia, care, ca abordare generală, nu se defineşte prin comparaţie cu alte mişcări, care sunt toate şi fiecare în felul ei justificate şi explicabile. Antroposofia nu doreşte să polemizeze cu nici o tendinţă spirituală, căci tocmai că antroposofia are drept scop înţelegerea devenirii omenirii din toate timpurile până azi şi în viitor. O cunoaştere reală a lumii este, cum spuneam şi mai sus, una care să cuprindă atât lumea fizică în cele mai mici amănunte şi în trăsăturile ei cele mai generale, cât şi lumea spirituală care stă la originea şi la baza lumii sensibile.
O asemenea cunoaştere – care devine din ce în ce mai necesară, dar şi din ce în ce mai accesibilă, cerută şi cultivată de oamenii zilelor de azi – ajunge în mod necesar la cunoaşterea faptului că tot ceea ce a fost, este şi va deveni este susţinut, umplut de viaţă şi de sens de către activitatea creatoare, vindecătoare a acelei Înalte Fiinţe numită Christos. Vechile înţelepciuni ale lumii au fost metamorfozate în lumea modernă în capacitatea omului de a crea tehnologie, de a dirija natura, de a cerceta Universul.
Însă toată vechea înţelepciune are nevoie să fie metamorfozată într-o nouă artă, arta socială, adică arta prin care omul se înnobilează pe sine conştient fiind de spiritualitatea lui, şi apoi conlucrează cu alţi oameni egali cu el, pe care ajunge să-i perceapă şi preţuiască drept spirite umane numai în măsura în care se poate înţelege şi preţui pe sine însuşi drept spirit. Iar acest spirit este purtat, îngrijit şi vindecat în continuu de către Christos. Aceasta este realitatea esenţială, şi numai pe baza ei poate exista evoluţie, dezvoltare personală, sănătate individuală şi socială.
Punerea sub semnul întrebării a principiilor cucerite de un Aristotel sau un Toma d’Aquino ca gânditori ai omenirii, precum şi inducerea sentimentului de relativitate a vieţii şi a sensului ei, au ca menire să creeze frica în sufletele umane, de exemplu, prin realizarea unor mega-producţii cinematografice şi (pseudo)literare despre sfârşitul lumii, sau despre o viziune desacralizată a lui Iisus Christos. În schimb, oamenii care se preocupă în mod activ, temeinic, de dezvoltarea lor personală, luându-se pe ei înşişi în propriile mâini, transformându-şi activ şi conştient biografia şi personalitatea, se pot ridica la conştienţa faptului că Pământul şi Universul sunt purtate de către Lumea Divină, că sensul evoluţiei este de a transforma nediferenţiatul în individualizat şi imperfectul în desăvîrşit, iar în fundalul acestui proces se află Înaltele Ierarhii spirituale, conduse de Christos însuşi.
Tocmai aşa devine clară şi de înţeles viziunea Apocalipsei după Ioan, care evocă tocmai transsubstanţierea Pământului din ceea ce este azi, în Noul Pământ, numit, în forma acelor vremuri, Noul Ierusalim.

Niciun comentariu: