marți, 22 mai 2012

De-atâtea zile-am rupt tăcerea!

Am tăcut vreme îndelungată. Ceea ce aveam de spus, spuneam celor ce, fiindu-mi aproape, ştiind că dintr-un acelaşi orizont venea lumina înspre noi, şi-au dorit şi mi-au cerut să o rup. Şi mi-au cerut să trec bariera propriei cunoaşteri, să spun măcar pe cele ce spuse lor, le-au fost înţelese, privite prin ochii propriilor cunoaşteri.
Am rupt tăcerea, grăbind cuvintele să plece dinspre singurătatea mea înspre înţelegerea celor care-şi caută şi ei drumul împlinirii lor.
Şi am vorbit venind de departe... Am vorbit privind în jurul meu, dar de mai multe ori am urcat şi am coborât, ori m-am dus pe drumurile venirilor, ca să desluşesc taine mai vechi ori taine mai noi. Am mers acolo, acasă, ca să pot găsi limanul ce-lor care-mi cereau să le fiu aproape în căutările şi luptele lor pentru drum în lumină, spre lumină. Sau pentru că ştiau câte cuţite le-au fost înfipte, pe la spate, în trăirile trecutului. Am fost, am văzut şi aşa am lăsat lor şi altora scris ceea ce-mi era dat să cunosc. Şi nu mi-au spus atunci nimic împotrivă, ba mai mult, ştiindu-şi faptele şi înţelegând forma umbrelor ce o desenam prin cuvinte, mi s-au cerut continuările. Şi aşa am continuat să nu tac.
Şi la toate cele ce mi s-au cerut le-am căutat răspunsuri şi căutându-le am aflat câte nu mi-ar fi putut crede gândul şi am aflat câte nu le-am putut aduna în cuvinte pe care să le fi scris. Şi s-au adunat să stea în aşteptare până când va veni şi vremea să se aşternă în cuvinte, iar cele ce nu sunt date spre citire altora până când se vor umple golurile necunoaşterii celor ce le erau bune spre a cunoaşte totul. Şi tocmai pentru a se apropia acea clipă a adevărului, de-atâtea zile, de când am rupt tăcerea, nu am mai tăcut.
Şi de câte ori mi s-au arătat lumini sau mi s-au arătat umbre, am vorbit cu încredere în cei care mă îndemnaseră să rup tăcerea. Şi-am trecut prin gerurile iernii, uitând de mine şi de frigul din jur, de singurătatea ce-mi lăsa mereu timp să fac drumurile sus şi tot mai sus, să trec prin porţile orizonturilor, ca să aflu, ca să ştiu, ca să cunosc tot ceea ce mi se dădea voie. Şi aşa am aflat şi mai mult decât se credea că se poate afla, şi aşa acum, eu tăcutul care a rupt tăcerea, aş putea să pictez scene multe de aş avea alt har decât să alături literele în cuvinte. Şi n-am cerut nicicui puterea de a pune în dreaptă rânduială pe cele stricate, dar mi s-a dat puterea de a şti şi ce s-a stricat şi care ar fi dreapta lor rânduială. Şi n-am cerut puteri să mă apăr ce cei care nu se sfiesc să-şi înfigă gheara în gâtul celui care vorbeşte, dar mi s-au dat puteri care-i pun în faţa neputinţei de a mă opri să pot arăta feţe fără măşti, prin glăsuirea celor scrise.
În fuga drumurilor mele, adesea-ntoarse de furii stârnite împrejuru-mi, din senin, am întâlnit de-atâtea ori viitorul, dar am întâlnit şi prezentul ce nu era ştiut şi am mai întâlnit, des, mai des decât era necesar, trecutul. Am întâlnit umbrele celor ce-şi aveau mereu mască şi mereu fardau vorbele, meşteşugindu-le să aibă înţeles pe faţă şi pe dos, dar şi pe cei care îşi rosteau vorbele cu limba între dinţi, ca totul să le treacă din priviri acolo unde îşi doreau să fie înţelese fără să fie auzite. Îmi ieşeau în cale prin trecut, când nu mă cunoşteau, dar le vedeam de după colţ, aşteptându-mă să-mi pitrocească mintea, în prezent.
I-am întâlnit şi pe cei care se încurcă printre amintiri, dorindu-şi viaţa o basma curată, ca să arate mereu cu degetul către oricine. De multe ori aici i-am văzut ţipând după adevăr, dar acolo se ascundeau sub propria urmă, ştiind că piatra aruncată le întorcea nisipul în ochii lor, cuprinşi de flăcările obsesiei adevărului ce-l ascundeau. Şi le cunoşteam adevărul şi le ştiam minciuna.
Toate cele ce le-am văzut, le-am spus şi mi s-a spus că trebuie să spun. Şi aşa am continuat să nu tac.
Mi-am întors privirile peste orizonturi ce se credeau ascunse oamenilor, ce se arătau doar nopţilor frământate de nesomnul dorinţei de a se face chiar nefăcutele şi le-am deznodat nodurile firelor ce ţineau în loc paşii ce s-ar fi lipsit altfel de călcarea aceluiaşi prag, prag pe care erau ţintuiţi bătrâni şi copii, cei de aproape sau chiar de mai departe. Şi-n felul în care povestea o scrisesem acolo, acasă, o aduceam, de multe ori prăfuită de furtunile pe care le treceam, să o spun aici. Şi o spuneam...
M-am apropiat şi m-am tot apropiat. Şi am vorbit celor care m-au chemat şi mi-au spus să vorbesc. Şi toate câte vorbeam dar mult mai mult cele pe care le scriam, pe unii i-au făcut să nu-şi mai vrea adevărul şi s-au cufundat în tăcere, vorbind pe la spate, iar alţii şi-au pus capul pe perna ce arăta albă pe faţă dar era neagră pe dos şi nu s-au mai putut trezi dintr-o beţie a urii ce i-a făcut să uite chiar şi pentru ce se trezesc dimineaţa. Iar pe alţii, păzitorii lor de taină, i-a făcut să tremure de dorinţa de a se arăta înnobilaţi de forţa învângătorului, neştiind, sărmanii, că joacă frumos jocul libertăţii de a zburda în lanţ.
De multe zile am rupt tăcerea, atunci când mi s-a spus că trebuie să rup tăcerea. Şi azi, unii dintre cei care mi-au spus asta, s-au ascuns, voind să se ascundă, în tăcere şi s-au întors la 180 de grade. Iar alţii şi-au lăsat gândurile urzite pentru războiul de ţesut pavajul intenţiilor care nicidecum spre Ceruri nu pot urca, ci doar a se coborî înspre acolo unde s-au vrut dar neputinţe i-au făcut să se lase duşi, fără putinţă de împotrivire.
M-am prea apropiat de zidul care unora le era de trecere. Începusem să ştiu prea bine timpul prezent şi m-am lăsat ştiut acelor ce sunt aici umbrele cărora le-am desluşit prea micimea lumească. Iar ei şi cei pe care cu sorile gândului îi mânuiesc, cu superioritatea dată de neadevărurile şi ascunzătorile ce-i ţin în vulnerabilităţi, au început, ăncet, ăncet, să nu mai vrea să asculte netăcerea-mi spre care m-au împins. S-au ascuns ei vorbindu-se, unul cu altul, nicicând cu mine, să ridice pietrele, când sufletu-mi era aproape de ziduri, ori de praguri, ori când cred ei că trece împovărat, şi să le arunce toţi deodată. S-au vorbit, porniţi spre un război pe care nu şi-au găsit nicicând curajul de a-mi arăta că l-au început, de primul dintre toţi cei care mi-au cerul să rup tăcerea. S-au bucurat de păcatul lui, ei păcătoşii nevrednici, crezând că pot trage cortina peste viaţă. Dar eu acum nu mai ştiu să tac, nici nu mai pot învăţa tăcerea. Pietrele lovesc din spate, dar stau în faţa lor cu fruntea sus. Ei privesc înspre în jos, crezând că vor putea să-mi poată opri zvâcnetul dorinţei de om. Dar ei mereu privesc în jos. Eu am puterea să-i privesc şi să le caut privirea ca să le arăt că ochii mei vor fi deschişi spre cer şi voi vorbi, căci nu mai ştiu să tac. Tăcerea, când am rupt-o, am rupt-o, pentru totdeauna! Oricâte pietre îmi vor căuta făptura, nici o durere nu-mi va opri cuvântul! Şi de va fi nevoie, chiar şi după moarte!
Şi voi vorbi cu oamenii... Dar şi cu Cerurile voi vorbi, cerându-le să dea fiecăruia răsplata după faptă şi simţire!

Niciun comentariu: