vineri, 15 iunie 2012

Dincolo de pragul de lumină

Am trecut pe lângă pragul definitiv încă o dată. Am reînvăţat ceea ce unii nu au învăţat niciodată: cum e să pleci, cum e să vii, să reînvii. Întâmplarea cu mine, semnul pentru alţii... Învaţarea le-ar fi cuvântul de început al dimineţii, dacă s-ar putea, măcar o dată, să se vadă că sunt altceva decât sunt...
Eram Acasă şi vedeam un licăr de scânteie ce se ardea pe sine. Pământul şi Cerul, laolaltă, vorbeau unui suflet îngropat în gunoiul ce şi-l adusese, de demult sau de pe-acum prea aproape şi, când vânturile calde au bătut prea tare, l-au îngropat. Când l-au îngropat, omul s-a nevrednicit şi mersurile drumului i s-au încetinit. I s-au adunat toate să nu mai fie cum a fost, când şi dupa ce însemne mari, cât luna la apusul în zori de zi, i-au fost la vedere. I s-a luat pasul zilei şi gândul nopţii spre aşi privi chipul se se împotrivea firescului.
I se luase darul, ca semn ca nu îşi adunase bob cu bob seminţele menirii spre a rodi într-un pământ curat. Şi pământul rodului a continuat să-l murdărească.
Ani de pribegie prin singuratate i s-au dat, să îşi spele ochii cu roua dimineţilor, să i se înrădăcineze în trăire pornirea venirii. Limanul pe care l-a părăsit pentru tulburele valuri, când venit i-a fost rostul, n-a mai fost şi n-a mai avut ce să găsească atunci când îl cauta. Târzie împăcare tot se mai putea, dar i-au nălucit scorburi în cautarea-i disperată.
O sirena ucigaşă, cu un cântec ritmat de bătaia din aripri a păsărilor ucise de înţepătura scorpionului, într-o scorbură neîncăpătoare l-a atras acolo spre a se robi ei pe totdeauna. Nu era drum decât de întoarecere, ori de trecere spre mai adâncul întunericului...
Întrebătoare îi erau fapte şi ascunse nălucirile. Nicicum reale nu îi erau trăirile. Privea spre cei care treceau şi-şi pregătea rostul de a pune piedici. Pe dedesubt îl răscoleau flăcările sufletelor celei ucise de marea-i nepăsare de a se fi om. Pe deasupra vuiau tunetele Cerurilor ce nu-l voiau alăturat acelor care, înainte de a-şi încorda el privirile, îi întinseseră mâna. Iar pentru că mâna le fusese strivită fulgerător de sarcasmul râsului de învingător înainte de luptă şi fugar de pe frontul întâlnirii, fulgerele i-au strivit, pe totdeauna, orice urmă de dorinţă a unui neam în viitor.
Spre dincolo de pragul de lumină, vederile nu pot uşor pătrunde, orbite fiind tocmai pentru că aşternutul paturilor nu se potrivesc în somn. Se potrivesc după priceperea şi gîndul celui care vrea să doarmă sau să se odihnească. Căci de s-ar putea să se vadă, lanurile de grâu nu ar avea neghină, nu ar fi năpădite de buruieni, dar putregaiul tot ar năpădi spicul şi doar focul ar putea limpezi câmpurile împovărate de toate lipsurile.
Şi m-am întors să caut aici, timpul ce-l mai are acel se se poate pe sine răscumpăra propriului trecut. Găsindu-l am înţeles cum şi de ce acolo nu se va putea dezrobi. I-am ştiut privirea acolo, şi aici e întocmai acelui care nicicând nu e mulţumit de patul în care a dormit, uitând să se întrebe de ce nu poate niciodată să stea alături de cei care i-au întins mâna şi acum sieşi nu i-a mai rămas decât să îşi nevrednicească trăirile cumpărate, plătite cu preţuri cu mult mai mari decât cele ştiute, prin cele ce nu se lasă ştiute. Nici neam, nici speranţă, nici dorinţă, nu-l mai ademenesc spre trăire ci doar o vieţuire aidoma celor ce scurmă adâncurile în căutarea unui loc mai cald, nicicând lăsat privirii altora.
Am trecut încă odată pe lângă pragul definitiv, împins fără de voie, dar având ştire. Iar întoarcerea-mi a făcut să cunosc şi despre cele neştiute. Împotrivirea de ieri mîine va fi dăruire. Reuşita de ieri a celor ce-mi hărăzeau plecarea, va fi drumul fără întoarcere al pierzaniei lor. Dincolo de pragul de lumină vor şti că pe sine şi pe cei ce lăsaţi mie spre mare grijă vor fi s-au încoronat cu spinii întunericului. Dincolo de pragul de lumină se vor afla când vor şti că nu au cale de întoarcere, nici de urcare...

Niciun comentariu: