vineri, 8 iunie 2012

În plină noapte totuşi văd...

Cred unii că dacă soarele apune, întunericul poate să facă să dispară chiar şi umbrele. Când e lună nouă ei chiar stau liniştiţi. Tot ceea ce cred este că, ceea ce văd ei, este tot ceea ce se vede, ceea ce nu văd ei, nimeni nu vede, nimeni nu are putere să vadă. Cei care îşi ridică ochii înspre cer, mai au încă o speranţă. Cei care îşi ridică ochii înspre cer, mai au puterea de a şti că pot să aibă gând către clipa în care, dacă îşi întind mâinile, pot mângâia stelele, pot percepe trecerea lor dintr-o lume în alta.
Trandafirii călcaţi în picioare nu mor chiar dacă unii cred că mor. Trandafirii se aprind şi ard într-un foc, acela care le urcă spinii spre cer. De-acolo, din cer se coboară, şi înţeapă, şi pătrund adânc, în cei care au călcat în picioare trandafirii ce ar fi trebuit să fie flori în noul an, următor. Nevăzuţi sunt spinii pentru cei care şi-au închis ochii să nu îi vadă, dar durerea nu stă să aştepte vrerea lor.
Focul, oricâte ape, gheaţă, mâl sau brazde de pământ, s-ar arunca asupra lui, nu poate fi stins. Cei care vor să acopere flăcările nu vor avea niciodată priceperea, sau norocul, să nu se apropie de ele. Flăcările, pe cei care vor să le stingă, se lipesc şi se aprind, pentru a le arde chiar şi urma cenuşii. Şi ele ard, şi văzute sunt de toţi, însă nu şi de aceea care au vrut să stingă focul. Focul le rămâne lor nevăzut, deşi îi mistuie, continuu, fără milă.
Pe cerul nopţii sunt mulţi cei care aduc norii de furtună şi îşi închipuie că furtuna îi loveşte pe toţi. Ba chiar cred că ei pot înfurtuna viaţa tuturor. Şi plouă peste ei, se închid între pereţii caselor şi îi văd, pe cei care îşi merg drumul, ca fiind îngreunaţi de apa ploii. Aducând norii asupra altora, ei nu pot să vadă seninul celorlalţi, văd doar rafalele de ploaie ce pe ei îi face să rămână înfriguraţi.
Cei care se vor mereu umbre, cred că pot să nu fie văzuţi de aceia care privesc înainte sau înspre înalt. Şi, mai mult, târându-se pe urmele tuturor, ei cred că nu sunt văzuţi când vor să pună piedică altora. Iar dacă stau ferecaţi în curţile lor, nici nu îşi fac griji că alţii pot înţelege că ei sunt cei care se tem să nu se ştie că au pus piedici, crezând că ceilalţi vor avea credinţa că doar îşi apără mari, nepreţuite neştiute bogăţii. Chiar faptul că ceilalţi ştiu că bogăţia lor nu este decât praful ce-l primesc drept răsplată pentru fiecare piedică ce o pun, nu-şi vor să creadă. Iar dacă unul din cei care nu s-a lăsat împiedicat le suflă în ceafă, strigă în gura mare că sunt călcaţi de hoţi, hoţi care le-au suflat praful ce le era haină şi au rămas goi. Ei ştiu că dacă rămân goi, toţi vor putea să vadă câtă mizerie au strîns şi poartă pe ei.
Am văzut că s-a înserat... Am văzut că se cobora întunericul dar am văzut că nu s-a întunecat. Lumina Cerul şi, în jurul meu, apăruseră umbre. Le-am văzut chipul şi le-am aruncat un zâmbet. Le-am văzut cum, speriate, dădeau din colţ în colţ. Se temeau că le voi călca în picioare... Căutau să se ascundă pentru ca, după ce plec pe drum sau mă adăpostesc pe undeva, să continue o poveste de care eu să nu ştiu. O poveste despre cel pe care mă văd ei că sunt, prin ochelarii lor prin care nu trece niciodată lumina.
M-am întors cu spatele. Credeau că mă întorc din drumul meu. M-am întors doar pentru ca să le las o clipă de linişte prin care să aibă satisfacţia că au reuşit să îmi clatine hotărârea, să îmi întoarcă pornirea. Dar ele nu puteau să-mi vadă decât picioarele, păşind, şi mâinile, împreunându-se în rugă spre Cer. Privirea şi vederea mea, vorbele şi cuvintele mele credeau că pot să piară dacă reuşesc ori să-mi lege picioarele, ori să-mi taie avântul înspre viaţă şi să-mi arunce în cap gunoiul ce-l ţin în toate buzunarele sufletului.
în toate buzunarele sufletului. Le-am auzit urzelile, când m-am întors cu spatele. Le spuneau în şoaptă, ascunşi pe sub frunzele ce au murit, bolnave, înainte de vreme. Vedeam că se aplecaseră să asculte doar cei care nu-şi puteau ţine totdeauna fruntea sus sau coloana verticală. Erau, unii dintre ei, ştiutori ai faptului că eu, în plină noapte, totuşi văd. Erau însă prea plini însă de petele negre ale faptelor şi gândurilor şi, sperând că, dacă drumul meu e spre înapoi, vor avea timp să le dea o culoare atrăgătoare.
Am privit Cerul şi am redat trandafirilor dreptul de a înflori. Deasupra umbrelor însă coborau, jos, foarte jos, spinii. Dar umbrele erau prea prinse cu povestea despre mine şi nu simt cum începeau să-i înţepe. Chiar şi acum încă spun povestea celor care mai cred ei că îi ascultă şi încă nu vor să creadă că durerile îi cuprind.
Am luat în mâini focul şi i-am trimis flăcările să ardă urmele pe care umbrele şi le au ca reper în întoarcerea în curtea ferecată a casei în care întunericul nu va lăsa niciodată omizile să devină fluturi.
Nu-mi era de mirare că vedeam apele aproape. Nu-mi era de mirare faptul că o umbră, căutând drumul, şi-a croit unul care o va duce să intră la apă, la mare adâncime, de unde n-are să se mai întoarcă. Şi nu mi-a fost de mirare nici că altă umbră îşi tot rotea privirea spre a ajunge mai degrabă să se îngroape în norii grei, pentru ca, ascunsă de priviri, să caute măcar o gaură de şarpe în care să stea nevăzută, pentru oricât, chiar pentru totdeauna.. Nu-mi era mirarea mare, căci ştiam că acolo trebuie să ajungă înainte de a începe Pământul să se cutremure şi să o lase îngropată.
M-am întors cu faţa. Drumul îmi e ştiut, drumul l-am pornit şi-l merg tot înspre acolo unde mi-era de mers. M-am lăsat şi mă las privit în Lumina ce o văd deja cei care se întreabă de pot să scape de durerea spatelui îndoit. Şi nu reuşesc să înţeleagă de ce merg pe drumul spre acea curte pe care, la ivirea zorilor, o voi desfereca şi casei îi voi alunga întunericul spre lumea umbrelor, pentru ca, în miezul zilei, în plină Lumină, să iau cei doi fluturi ce-şi vor avea de-a pururi casă în palma mea. Pentru că după acea pereţii casei, inundată de Lumină, nu vor putea să mai reziste flăcărilor focului aşteptat de cei care, privind prin poarta larg deschisă, vor avea să vadă cum cenuşa-i este cuprisă de hăul ce se va deschide sub ea.
Unii cred că-i miez de noapte, dar ei nu văd zorii zilei. Nu văd zorii zilei pentru că nu mai vor să vadă lumina zilei. Omizile tremură în frig, nu ştiu că deja îşi trec timpul spre crisalidă. Umbrele încă râd furioase, dar deja simt tremurul fugii fără întoarcere. Chiar şi casa ştie că, deşi ar trebui să aibă o cruce pe locul în care acum îşi are acoperiş, va duce cu ea, în adâncuri, ceea ce Întunericului îi este dat, pe cel ce Întunericului îi este deja dat.
Unii cred... Eu ştiu că în plină noapte totuşi văd... E doar o noapte de dinaintea zorilor...

Niciun comentariu: