marți, 17 iulie 2012

Seară ultimă în lumea voastră

Cu capul sprijit pe mâini ascult paşii tăcuţi ai timpului. Întunericul s-a lăsat demult, pare-se că a trecut chiar şi de miezul nopţii. Am văzut stingându-se luminile, întunecându-se ferestrele. În liniştea întunericului am auzit oamenii care se încuiau în case, trăgând zăvoarele la uşi, lăsând singurătatea să se coboare asupra lor. Am văzut valuri de tristeţe şi nostalgie care coborau tot mai jos, până când am realizat că peste toţi, peste tot, tristeţea şi nostalgia era omniprezentă, nici de prin lumea nevie nu lipseşt. Foarfeca timpului a tăiat, cumva întâmplător, neştiut, punţi dintre oamneni şi cer, şi unii au plecat pe ultimul drum.
Pe fereastră mi-alunecă din când în când privirea... e pustie, doarme într-o linişte adâncă. Oamenii sunt închişi, s-au închis şi au stins luminile, ascunzându-şi existenţa cuprinşi de teama, de spaimă, de spaima teribilă care, şi astă seară, a coborât odată cu întunericul. Nimic nu tulbură tăcerea aceasta care mă lasă să mă îmbăt cu priviri pierdute în gol şi monologul gându-lui. Un calm profund şi o împăcare profundă simt că m-a cuprins şi mi-a cuprins sufletul. Ştiu că noaptea aceasta nu se va mai sfârşi, nici liniştea nu se va mai sparge vreodată... acum ascult pulsul timpului pe pragul ce, trecându-l, voi putea să ştiu şi pulsul vremurilor.
Timpul de încă acum, vremurile încă ale noastre... Omul trăieşte pentru ceva şi oricare ar fi el, are multe de făcut şi nicicând nu îşi găseşte timp pentru pregătirile de plecare din lumea aceasta. Niciodată nu este pregătit de plecare, mai degrabă îşi doreşte aici o viaţă veşnică, o viaţă fără de griji, îşi doreşte aici odihna... O odihnă pe care, aici, niciodată nu şi-o poate găsi. Nimeni nu s-a arătat că ar fi găsit-o... Nehotărît este omul... când este pus faşă în faţă cu plecarea, cu trecerea, oscilează. Nehotărârea este caracteristica omului, dintotdeauna, nehotărârea şi neputinţa de a fi stăpân pe propriile gânduri şi pe propriile dorinţe...
Întunericul, îmi dau seama, e greu... E timpul să aprind o lumânare...
Mă simt ca un rege prigonit care, ascuns de umbre învaţă să preţuiască şi să iubească lumina. Lumânarea picură ceara spre a-mi lumina privirea. Fiecare strop de ceară mă coboară tot mai mult în sufletul meu, mă călăuzeşte, pas cu pas, spre cele mai ascunse unghere. Trăiesc o stare inedită, o stare în care nu mai înţeleg nimic din ceea ce este în jurul meu... Credeam că oamenii nu sunt laşi, dar văd că au stins luminile şi s-au încuiat în întuneric de parcă se tem şi fug... de ce? De cine fug? De ce atâta fugă?
Fiecare dintre noi are un sfârşit. Oare de acest sfârşit fug oamenii? Fug de Moartea care colindă străzile după victimele ei? Se tem de clipa luminării şi propriei judecăţi atunci când lumina morţii le scoate în faţă toate faptele vieţii, toate gândurile în care au ucis?
Mie îmi e teamă să rostesc răspunsul, dar nu pot să mă mint. Da, oamenii de acest moment se tem, de teamă s-au supus întunericului. Când se lasă noaptea ei acceptă stăpânirea lui alungând ultimele licăriri de lumină, dovedindu-i ascultare, supunere, dar nu una conştientă, ci una hrănită cu spaimă şi groază. Nu se răzvrătesc, nu pun întrebări, nimic, nici o tresărire a personalităţii. Conştienţi de mersul lumii nu-şi fac reproşuri, nu se simt mulţumiţi, dar nici nu se revoltă. Se lasă coborâţi în absurd din teamă, dintr-o infinită şi inexplicabilă frică de sfârşit, de Moarte.
Trăim pe o tablă de şah. Şi joacă şah cei mai mari campioni care nu au parte, nici unul de victorie. Ajung mereu la remiză. Şi joacă şi tot joacă... alte piese jocul reîncepe... Aceiaşi jucători, marii campioni, Viaţa şi Moartea. Strategia jocului nici chiar ei, campionii, nu o ştiu de la început. Strategia are acelaşi nume, poate tocmai pentru a nu fi ştiută de dinainte şi se numeşte Destin. Strategia nu ţine cont de nimic, toate piesele de pe tabla de şah nu sunt decât marionete pe care le rostuieşte cu mare îndemânare. Şi jocul este perceptibil când la mutare este viaţa.
Moartea, tot în joacă, uneori din răzbunare, oricum, cu un scop bine ştiut, taie sforile, iar piesa căreia sforile îi sunt tăiate, omul în sine, pe Pământ, de probuşeşte rece şi gol. Pământul îi înghite trupul, apoi face alte păpuşi, piese noi pe tabla de şah, pioni cu şansa de a fi nebuni sau regi, le prinde în alte sfori, pe care le dă jocului de pe tablă, sorţii, în aşa fel încât jocul merge mai departe.
Lumânarea încă mai arde şi picăturile de ceară plâng durerea lumii... O privesc căutând un semn de întrebare... Eu, oare de care deget al destinului sunt prins? Şi cât mai am timp să joc pe scena vieţii?


Lumânarea încă mai arde şi picăturile de ceară plâng durerea lumii... Uneori se leagănă, de parcă ar vrea să fugă, dar ceva o face să se întoarcă. Oare nu vrea să mă părăsească ori e ceva care o ţine? Sau e altceva, ceea ce eu nu pot să văd ori să simt, care o înfricoşează?
Caut peste tot, caut în umbre, caut în cutele umbrelor... Nimic nu simt, peste tot doar singurătate... Oare şi ea, flacăra lumânării este prinsă în joc?
-Intră! Uşa e deschisă...
Oare cui îi spun să intre... să fie...
Flacăra se ghemuieşte şi parcă lumina-i se înfige în pereţii de ceară. Văd lumânarea cum priveşte cu teamă spre uşa de intrare care se deschide cu un scârţâit pe care-l percep ca pe un urlet îndepărtat. Cu paşi grei se apropie o umbră neagră şi se opreşte în faţa mea. Singura-mi tovarăşă de noapte, lumânarea, pare că încearcă să-şi caute scăparea.
Caut cu privirea un chip... lumina palidă-mi dezvăluie doar o siluetă întunecată, un chip acoperit de o glugă lăsată pe faţă.
-În sfârşit, s-a hotărât să vii şi după mine... Mă bucur, şi ştii asta... şi ştii că te aşteptam...
Pare-se că vorbesc singur... Nici un răspuns, nici un gest... Doar umbra se mişca, mişcată de flacăra pâlpâindă.
-Sunt pregătit, ţi-am lăsat uşa deschisă... Lumânarea e aprinsă! La plecare, singura dorinţă îmi este... ştii, desigur.... să îmi plece sufletul călăuzit de lumina care plânge picături de ceară. Doar astea să fie lacrimi, căci nimeni altcineva nu vreau să fie trist... Şi ceara să acopere toate neadevărurile ce s-au spus despre mine şi să oprească de la vorbă pe toţi cei ce vor vrea a minţi despre viaţa mea...
Şi doar tăcere... O linişte care-mi topeşte vocea în întunericul ce ţine sub teroare pe toţi. Sunt împăcat cu mine, cu reuşitele şi nereuşitele vieţii. Mi-e vocea liniştită şi sigură.
Lumânarea arde tot pâlpâind, aruncând priviri temătoare. Spre mine şi spre silueta întunecată...
-Nu, nu te iau!
În sfârşit s-a spart liniştea ce nu îmi făcea deloc pe plac. Sunt prea sătul de tăcerea pereţilor cărora le-am vorbit de atâtea ori. Vocea grea, obosită, deloc înspăimântătoare, pentru mine, e o bucurie... Bucuria vorbei ce-mi este spusă...
-De ce? Doar nu ai venit pe la mine să stăm de poveşti? Le ştii oricum pe toate! Şi ştii că nu de ieri, de azi, te aştept. Ştii că poţi face acum, pentru mine, în felul în care îl ştiu şi îl ştii, un mare bine. Şi, un altfel de bine, aşa cum îl vor unii, pentru cei care îl vor...
-Chiar dacă aş fi venit să te iau, nu te-aş lua. Nu te-aş lua pentru că eşti pregătit. Şi pentru că eşti conştient de ceea ce ţi se întâmplă...
Încerc să înţeleg... Şi chiar nu înţeleg de ce se aşează în faţa mea, la masa de lemn ce-mi este bună la toate. O masă de brad, veche, pe care o ţin ca pe o zestre dată de vechii mei strămoşi, chiar dacă e de mine făcută, când îmi erau dragi îndeletniciri copilăreşti. Nu zice nimic, deşi vede că o privesc, o privesc şi încerc să-i zăresc chipul, trăsăturile feţei ascunsă sub glugă. Însă lumina lumânării este prea slabă şi abia de pot să desluşesc contururile. Hainele negre, parca prea negre mă fac să am sentimente şi trăiri contrarii.
-De ce veşmintele-ţi sunt aşa de negre?
-Negre?... nu, e doar negrul întunericului nopţii...
Întreb şi eu retoric, parcă dintr-odată sunt un necunoscător. Parcă îmi vine să întreb de ce când vine după cineva, ziua, nimeni nu vede venirea-i. Sau, dacă tot este Lumină, de ce oamenilor le este teamă... Dar la fel de bine îmi dau seama că aceste întrebări ar lăsa tăcerii teren... Oricum, e totuşi prea multă tăcere...
-De unde vii şi unde pleci? De când baţi acest drum către Pământ?
-De pretutindeni şi de nicăieri... Şi sunt tot pe drumuri de când omul a ales să trăiască în felul lui, dând înţeles propriu vieţii. Alegând asta a cerut să exist...
-Când vei înceta să mai exişti? Va înceta vreodată existenţa ta?
Iarăşi nu răspunde... Oftatul lung arată a oboseală... Ultimele cuvinte le-a rostit tot mai rar şi aproape şoptit.
-Unde îi duci pe oameni?
-Înapoi, înapoi, acolo de unde au venit.
-De ce înapoi?
-Aici, pe Pământ oamenii pleacă de acasă şi se întorc acasă. Rari sunt cei care pleacă şi nu se mai întorc. Aceia poară semnul Cerurilor; doar cei care poartă semnul Cerurilor nu au o casă pe Pământ. Sufletele pleacă de Acasă şi, pentru că nu vor să se întoarcă Acasă, trebuie să îi duc înapoi. Îi duc Acasă ca să li se poată elibera sufletul.
Înţeleg, dintr-odată mai mult decât am înţeles căutând răspunsuri...
-Pentru tine viaţa are un preţ mare?
-Un preţ enorm. Oamenii ţin mult la ea dar nu o preţuiesc deloc. Plâng după ea, cînd simt că se apropie de sfârşit, dar o dispreţuiesc, o batjocoresc înainte de a şti că sfârşitul dă semne! Viaţa e visul sufletului!
-Cum totuşi oamenii să înţeleagă această preţuire dacă tu eşti cel pe care îl cred că îi omoară?
-Ei asta cred, asta vor să creadă pentru că nu vor să se vadă pe ei ca proprii ucigaşi. Şi, pentru că n-ar şti cum să trimită sufletul acasă sau cum să nu-l înjosească, eu vin şi îi trezesc!
Atunci eu?... Mie de ce nu-mi acordă această şansă?
-Pe mine de ce nu vrei să mă trezeşti? Pe mine de ce mă pedepseşti?
-N-am să trezesc niciodată pe cei care nu au visat... Dar cum să trezesc pe cel care nu a adormit? Câţi oameni pot merge dormind?
-Sunt totuşi şi eu un om născut, un om născut ca toţi oamenii! Şi viaţa mea, adică visul meu, după cum spui tu, a început atunci...
-...şi încă nu s-a terminat...
-Ai spus că sunt pregătit, că sunt pregătit şi acesta este motiv că nu mă iei...
-Da! Şi nu-mi place să mă repet! Tu trăieşti şi încă nu te-ai apucat să visezi. Ţi-ai ales să vii ca să trăieşti şi nu să vii spre a adormi. Eşti aici pentru ai cerut să trăieşti înainte de vremuri, aici te las până îţi vine vremea cea adevărată a venirii. Poţi pleca atunci când singur vei putea să te întorci, eu te voi lua doar la împlinirea vremurilor tale adevărate.


-Oamenii, ca tu să îi trezeşti, trebuie să trăiască un vis, oricare ori unul anume?
Mişcarea capului îmi încuviinţează ideea. Vocea-i grea, obosită, de la început, era acum, în ciuda cuvintelor rostite, asemenenea cu a unui bătrân înţelept, încărcat de ani şi obosit.
-Unii au un vis minunat. De ce îi trezeşti mai devreme?
-E un vis minunat, dar nu este visul lor. Ei trăiesc într-o iluzie. Fiecărui om îi este dat, sortit, un anume vis. Acel vis, de nu-şi caută altul, îi lasă pe drumul pe care s-au pornit. Şi atunci visează atât cât trebuie să viseze. Însă ei preferă să-şi facă un alt vis, aleg liber fuga din calea proprie. De fapt ei fură şi din visul altora. Furtul l-au învăţat oamenii de când sunt oameni şi se pedepseşte la fel. Furtul, furtul de destin, minciuna, trădarea şi crima nu au nimic de a face cu obiceiul de acasă. Oamenii, totodată, nu sunt conştienţi că visează. Sunt puţini conştienţi, într-o mică măsură şi ei, că visează şi-şi lasă visul să fie aşa cum este el să fie, bucurându-i mai mult decât adevărul.
-Dacă sunt atâţia inconştienţi... se cred nemuritori şi nu se tem de tine... Dar i-am văzut şi îi văd că se ascund în întuneric de frică de tine. Le este totuşi frică de venirea-ţi în căutarea lor. Spun că nu se tem, dar...
-Teama, încercarea de a se ascunde, le mai dă o iluzie. Ei cred că nu-i găsesc, cred că pot scăpa de mine. Cred că astfel pot trăi mai mult, atât cât îşi doresc. Unii, care cred că au găsit o cale prin care pot să nu îi văd, încearcă să se ascundă sub o altă haină, sub un chip un chip cioplit cu vorbe mari şi poleit cu o culoare ce se vrea luminoasă, îndemnând şi pe alţii pe calea unei altfel de treziri care nu are de-a face cu adevărul. Ei inventează adevăruri pe care să le folosească alţii care să mă atragă înspre ei. Chiar şi aşa, chiar dacă spre moarte îi atrag şi pe alţii, nici ei nu scapă, însă pentru ei este şi mai greu să tragă oblonul.
-Sunt conştienţi oamenii că vor muri... Atuci de ce se ascund?
-Oamenii trebuie să-şi trăiască tot visul, indiferent cum este, chiar şi dacă este un coşmar. Trebuie să trăiască atât cât le este dat, aşa cum le este dat. Nu trebuie să trăiască mai mult sau mai puţin. Nu ei trebuie să-şi aleagă clipa deşteptării. Eu nu îi ucid, eu vin când sufletele lor mă cheamă, pentru că se trezesc şi înţeleg că visul a luat sfârşit. Menirea mea este să le ascult che-marea. Trupurile se întorc în Pământul din care s-au ridicat. Sufletele trezite judecă visul trupurilor. În adâncul fiinţei umane îşi hotărăsc trupurile soarta iar sufletele nu totdeauna li se împotrivesc. Eu, ar fi bine să se ştie, ascult chemarea sufletelor şi nu cuvântul trupurilor.
-Deci nu pot alege... Oamenii ştiu că, oricât ar vrea să moară mai devreme, ori mai târziu, nu se poate? Totul se întâmplă doar când sufletul vrea sau când el se trezeşte şi cere să vii?
-Nu vor să ştie! Chiar şi atunci când omul îşi pune capăt zilelor, el îşi continuă visul de aici de pe Pământ. Spiritul lui, sufletul eliberat, umblă fără trup. Dacă îşi pierde sau alungă sufletul, rămâne, cât mai poate şi cum poate, să umble ca un trup bezmetic.
-Sufletul bântuie pe Pământ? Până când?
-Da, şi bântuie până când sufletul se trezeşte. Iar dacă trupul rămâne fără suflet, atât timp cât îi trebuie trupului să se batjocorească pe sine pentru faptele ce l-au făcut să se des-sufleţească.
-Aici, în această viaţă, am văzut oameni cu adevărat fericiţi, care, zic eu, merită să-şi continue visul. De ce ar vrea, cun poate, sufletul să se trezească?
-Într-o minge se poate ascunde o altă minge... Ce este iluzia într-o iluzie?
Trebuie să recunosc... m-a încuiat... Mai mult decât atât... Fericirea este doar o iluzie şi nu este trăită de suflet ci este o amăgire? Viaţa este un amestec de iluzii? Este un joc de oglinzi ce-şi pot schimba poziţiile?
-Dar am văzut oameni fericiţi...
-Oamenii îşi creează iluzia lor de fericire. O creează din amintiri sau din minciuni, dar ceea ce trăiesc ei nu este adevărata fericire.
A tăcut... Flacăra lumânării încă nu se hotărăşte să se ridice...
-Se poate să fi văzut un om fericit. Dar eşti sigur că trăia visul din plin?... Ai văzut un om al cărui suflet era aproape să se trezească. Dar sufletul, neliniştit şi agitat, avea nevoie de această iluzie, pentru a-şi continua visul.
E iarăşi linişte... Parcă o face intenţionat spre a-mi face nelămurirea-mi tot mai mare... Şi chiar cred că o face intenţionat. Mă priveşte în ochi şi-mi citeşte nelămurirea...
-Doar când mor sunt oamenii fericiţi?


- Înainte de a muri, oamenii realizează că totul a fost un vis şi că, de fapt, nimic nu a fost real. În viaţa lor, şi bucuriile şi tristeţile sunt împărţite, cam în aceeaşi măsură, în echilibru. Necazurile şi suferinţele au o intensitate mai mare, afectează mult mai mult şi mai profund, de aceea viaţa pare grea. Acesta-i motivul pentru care oamenii se satură de viaţă. Ei se tem de ei înşişi, fug de necazuri sau se îneacă în ele, îşi irosesc timpul şi uită de părţile frumoase ale acestui vis. Există iluzii care-i fac fericiţi, mai bine spus că imită fericirea, e adevărat. Dar ce fac ei, ce simt nu este sentimentul profund, este doar ca o încercare de a prinde în mâini o umbră, o himeră. Visul din somn nu se compară cu realitatea. Aşa cum dimineaţa se trezesc realizând că au visat, aşa şi după moarte îşi dau seama de realitatea adevărată. Şi cum viaţa li se pare grea, ca un coşmar, în clipa în care sufletele lor se trezesc trăiesc cu adevărat fericirea, bucuria că nimic nu a fost adevărat.
- Atunci de ce trăiesc oamenii pe Pământ ? Care este rolul acestei vieţi?
Din nou tăcere... Apăsător... Vocea-i devenise iarăşi grea, parcă foarte obosită. Vorbise rar, cu pauze lungi, din ce în ce mai lungi.
-Este un vis în care oamenii sunt aşa cum le este sufletul. Este dreptul lor de a visa. Căci Dumnezeu dă omului minte după sufletul său.
-De ce nu pot avea toţi un vis minunat?
-Ba da, însă trebuie să şi-o dorească cu adevărat. Totul depinde de ei. Însă oamenii intră într-o horă a ielelor şi uită că visul de a trăi are o menire a sa: redescoperirea propriei persoane. Dar oamenii nu reuşesc să parcurgă acest drum pentru că sunt prinşi de acest joc, de această vrajă şi uită mai tot timpul de ei. Tot ce se vede aici sunt imagini create de propriul lor suflet. Nimic nu-i real, este o realitate care se mărgineşte la percepţii care, de multe ori, de nimic real nu ţin cont.
-Pământul este tărâmul viselor? Aici se împletesc iluziile, aici încep… aici se termină?
-Dar eu... eu de ce sunt obligat să rămân? De ce nu iei seama de visele mele care nu mai există? De ce nu vrei să împlineşti legea? Spui că sunt conştient şi totuşi... Eu ce să fac? Cât să aştept, în zadar, o clipă care să nu vină?
-Ţi-ai ales drumul, ţi-ai ales calea. Poţi să faci ce vrei... Dar poţi să spui că ai ajuns la momentul spui că le-ai făcut pe toate câte ştii că le ai de făcut? Câte nerespectate, câte nefăcute poţi să duci înapoi, purtându-le, ca pe o cruce, în spate? Te uită în jurul tău? Ce-ai promis în Ceruri, ce-ai promis pe Pământ... Te simţi în stare să devii dintr-odată un om care nu-şi ţine cuvântul şi, în acelaşi timp un spirit care s-a cerut în misiune, înainte de vreme pentru a decade? Te uită şi numără... Vezi? 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... ochii sunt spre tine ţiniţi, drumul spre tine merge, tu către ce ţinteşti ... Poţi să fii tu cel care le fură visul? Să fii cel care, din egoism, îi condamnă pe alţii la coşmar? Ce vrei să faci din Legământul vechi şi din ceea ce ai Jurat? Trădezi?
Tac... e singura mea şansă...
-Priveşte... dacă vrei numeşte tu... Şi mai priveşte... 1, 2, 3... Pentru ce, pentru cine vrei să îi laşi prădătorilor... Şi priveşte sus... Oare cât să aştepte?
-Pleacă de vrei, dar nu te poţi întoarce Acasă. Sau de vrei poţi să bântui cum bântuie atâţia... A fost ultima ta seară care este aşa cum au fost atâtea. Noaptea următoare este altfel... Pleacă, ai şansa ca să măsluieşti altfelul ce ţi-l ştiai când te-ai vrut, printre puţinii, să mergi înspre trecut ca să vii la pas în timpul prezent, viitorul celor de aici... Fii ceea ce ai vrut sau... vinde-te!
Lumânarea aproape că se stinge. Mă simt cuprins de melancolie când văd scânteia care încearcă să ţină piept întunericului. Abia acum înţeleg că viaţa este, într-adevăr, doar un vis, că tot ce se întâmplă este o iluzie: suferinţele, dezamăgirile, totul, chiar şi dragostea.
Zâmbesc ironic... „Nu iubesc, ci-mi place să cred asta? Nu sufăr, ci, pur şi simplu, nu accept deziluzia?”.
Cât timp a trecut? Se arată zorii... Nu, n-am adormit, mai repede m-au copleşit gandurile. Privirile-mi caută silueta ce o ştiam în faţa mea. Ciudat! Nu mai este acolo şi nici măcar nu am auzit când a plecat. Probabil n-a vrut să mă tulbure, să mă trezească din tăcere. Poate chiar nu-i aşa de rea, poate chiar nici nu-i aşa urâtă… Oamenii nu ştiu că este un înger... A stat atâta timp în faţa mea şi nici măcar nu i-am văzut chipul. Chiar îmi amintesc foarte vag de umbra ei şi tot ce-am discutat… abia îmi amintesc. Să fi fost un vis?
Lumânarea abia mai pâlpâie. O văd agitându-şi disperată flacăra din ce în ce mai mică. S-a oprit, s-a făcut mai mare, se stinge încet. Un fir subţire de fum se ridică împrăştiindu-se în dreptul ferestrei. Privesc uimit cum se topeşte chiar şi lumina în zorii care deja pot fi văzuţi de toţi. Curând avea să se lumineze.
Nu se mai vede fumul, iar ceara rămasă urmează să o curăţ şi să o arunc. Cine o să-şi mai amintească de ea? O altă lumânare îi va lua locul în sfeşnic şi va lumina o altă noapte, iar în zori va avea acelaşi sfârşit.
Da, într-adevăr! Am înţeles.
Flacăra lumânării a fost întrupată într-un ghem de ceară ce şi-a trăit iluziile o noapte, până când zorii au trezit-o.
Flacăra a fost şi ea un vis... un vis al luminii. Măine noapte pot aprinde o altă lumânare, un alt vis... Acum ştiu că nu este la fel ca al celei care s-a stins. Altora însă se poate să le pară că este la fel...

Niciun comentariu: