joi, 27 septembrie 2012

De de-atunci, din timpuri...

Să stau să mă întreb, sau să întreb? Pe cine să întreb oare? Câţi din trecătorii de pe drumuri au fost pe acolo, pe unde am fost noi şi, mai ales atunci când am fost noi? Pe tine de te-ntreb, cum aş putea afla mai mult decât ştiu eu, când şi tu îmi pui mie aceleaşi întrebări?
Pe cine atunci... Pe cine să-l întreb şi să nu mă tem că ceea ce mi se răspunde nu e o scornire? Pe cine?
Ca om, cu mine trebuie să încep, căci eu sunt şi trăitorul şi simţitorul şi făptuitorul de aici, de acum, de atunci, de acolo... În afară de mine, doar îngerii şi Dumnezeirea, răspuns pot să îmi dea, să îţi dea, să ne dea... M-aş întreba de crezi şi tu la fel, dar nu mă-ntreb căci tot la fel ştiu că e şi pentru tine...
Pe mine, mie... E chiar întâia oară când mă îndemn să fac toate astea, căci mie trebuie să-mi explic de ce şi cum sfidez realitatea ce sunt şi sunt altfel decât sunt, de ce aştept cu sufletul la gură ceea ce nimeni nu ar crede că aştept, de ce îmi este dor de ceva ce nu se poate defini clipei de faţă ca motiv sau cauză. Dincolo de realitate trebuie să văd, realitatea mi-e ştiută dar simt că altceva o redefineşte şi altceva face ca eu să fiu altfel.
Spre omul, gânditorul în formule şi cifre, trecut prin sita anilor şi îmbogăţit în raţionamente adunate pas cu pas, m-am întors şi l-am întrebat de ce e diferită realitatea de simţirile realităţii. Şi nu ştiu dacă a privit în oglindă ori ori din gândurile măcinate, frământate şi dospite, a încropit o piramidă cu de toate, dar a încercat să-mi arate că este pornit un uragan căruia el nu-i poate ţine piept.
-Adună-te, pune în balanţă şi compară! Fă numărătoarea timpului, contabilizează-ţi faptele, împarte-le în cele ce lasă să spui Da, fără să crâcneşti şi cele ce te obligă să spui Nu, indubitabil. Dacă te trezeşti în nebunie, dacă nu ştii de nu e mai bine să te mulţumeşti cu prima concluzie, nu uita că trebuie să fii pregătit să auzi multe şi să vezi multe. Ţi-s dator, ca fiind tu, să îţi spun ceea ce eu, împreună cu tine, am învăţat. Întregul ce eşti poate fi un uriaş, dar că ceea ce se vede contează lumii în care stai şi trăieşti. Cea mai măruntă faptă ce ţi-a scurtat un picior este văzută până în zările albe, orice creştere nimeni nu o bagă în seamă. Dacă ai reuşit să te ridici, cei ce nu te ştiu, că ţi s-au pus trepte sau rampe sub picioare încă mai cred. De te-ai ridicat dintr-o cădere, toţi vor spune că ţi-s oasele rupte şi te ţin protezele drept, că alfel ai fi rămas să te târăşti.
Aşa cum am fost, aşa cum sunt, aşa voi fi tot timpul părtaş la toate. Prin mine eşti tu, şi eu mă ştiu acum ceea ce sunt în lume. Mă văd puţini, prin altele ale tale mă pui în situaţii grele în faţa celor care se uită doar la mine. Să le fac faţă nu pot, sunt doar o buturugă mică pe care ei tot vor să o calce în picioare dar o fac pe încercate, n-au curajul, şi nu ştiu de ce, să treacă, în fugă peste mine, ori să o ia şi să o arunce în foc. Rar, mai trece cineva şi ştergând praful se arată mirată de lemnu-mi neputrezit, dar, ori e izgonită, ori gonită, ori temătoare, pleacă uitându-se mereu în urmă, spre mijlocul răscrucii în care stau. Iar noaptea trebuie să simt ascuţit tăiş al securilor ce mă lovesc spre a încerca spargerea-mi.
Eu sunt faptă, cuvânt eşti tu! De fapte pot să vorbesc, şi ceea ce pot să spun îţi spun. Eu dau glas cuvântului, eu îl plămădesc, dar în afară de a te întreba dacă pe mine mă iubeşti mai mult decât restul a ce eşti, şi de mine ţii cont mai mult decât de tot restul, nu pot. Eu nu m-aş mai pune la încercare, dar tu de mult m-ai arătat cu degetul şi mi-ai punctat necruţător în cele adunate de la lume, de la alţii ori de la cele modelate de mine. Şi cum acum nu pot să îţi mai spun că nu greşesc, căci greşit-ai prin mine, fă cercetare şi pune întrebare către restul. Cât pot eu cuprinde, nu e destul, întregul e prea mare...
Pe mine întrebându-mă... Nu mai ştiu ce sunt: Cel ce merge prin pădure dar nu vede copacii sau Cel ce merge printre copaci şi nu ştie că merge prin pădure. Pădurea prin care păşesc să fie cea dătătoare de trăiri ce transcend realitatea sau liziera, plină de Lumini calde şi orizonturi adevărate, deschise spre departe să fie miez de speranţă, iar liniştea ce mi se aşterne sub paşi şi mă înveleşte, ferindu-mă de frigul în care am tot stat de credeau toţi că voi îngheţa, să fie venită din mine, cel privit de toţi cei ce-l privesc?
Mai mult decât pot să înţeleg duc în trăiri. Am motiv de tăcere doar ştiind că unui cuvânt simţit mi s-ar opune cel puţin zece cuvinte gândite. Nimic, niciodată nu este întâmplător... gândul meu nu mă mai poate contrazice, fiind deja tăvălit de câteva ori în luptele pe care le-a pornit crezându-se dinainte învingător. Şi nimic nu se întâmplă decât cum trebuie să se întâmple, pentru că totul trebuie să devină ştiut. Dar om sunt şi, fiinţând doar, nu pot să mă ştiu. Trăirile îmi spun asta. Ele sunt şi pornire şi îndemn în căutărea adevărurilor mereu adevărate.
26.09.12.

Truditorul de gânduri, eu-l realităţii, răspunsuri de nu are, înţelesuri de nu găseşte, mă face să nu mă las să stau în aşteptare, căci ştiu, şi ştii, că răspunsul e de trebuinţă pentru mai mult decât inexplicabilele trăiri, pentru tot ce este, şi va fi, viața.
Celui care sunt şi leg văzutul de nevăzut şi înţelesul de neînţeles, nevăzând dar înţelegând, făcând roţionamente în sensuri contrarii şi închizând cercul spre a puncta centrul adevărat, răspunsul la întrebări i-am cerut şi cu răsuflarea tăiată l-am aşteptat, cu siguranţa maximă dată de şirul de răspunsuri de altădată, pline de o sinceritate înfricoşătoare.
-Începuturile sunt date celor ce nu se tem de începuturi. Căci vin de demult, din necesare continuări, fără de care m-aş lăsa pe mâna celui care, înainte de toate, este chemat să dea răspunsuri. Din cenuşa ce rămâne în urma focului în care arde tot ce poate pentru el să ardă, din vreascurile ce rămân împrăştiate în jurul vetrei, adun esenţele nepieritoare, ce nu priesc focului aprins de el, începătorul. Lasă vreascurile pentru că nu vrea să arate că focul lui nu arde ceea ce nu se poate arde, nu vrea să ştie nici măcar el că, asemenea pietrelor preţiose ce nu se topesc în foc, nu le macină apa, şi nici pământul nu le poate timp mult acoperi, nici nevăzutul, nici neştiutul, nici neatinsul, când este mai preţios decât orice piatră sau realitate, nu poate să ardă, nu poate să fie cuprins în limitări şi condiţii, în dorinţele omului pierdut în mrejele mândriei.
Dacă îţi este dor, şi nu te poţi lega de ceea ce până acum ţi-a fost existenţă, faptă, trăire, ce vrei să găseşti în jurul tău? Arde-te pe tine, coboară-te în adâncuri întunecate... minte-te! Dacă îţi vin cuvinte pe care le-ai rosti atunci când le-ai rostit, aşa cum ţi-a venit să le rosteşti, ce-ţi este mai drag, ce-ţi este mai de preţ? Îţi sunt spusele celor care cred că doar nebunii pot să zică, fără motive pe care ei să le ştie, ceea ce vrei a zice, sau zisa ta care nu pune nici sare, nici piper, nici altele bune şi folositoare, ci este simplă şi fără gândire?
Pădurea prin care mergi, o văd mulţi ca nesfârşită şi deasă. Te mai şi întreabă unii cum de nu te rătăceşti prin ea. Tu-i vezi marginea şi chiar de nu vrei să crezi că e margine, luminiş tot ştii că e. Paşii picioarelor acum desculţe, calcă pe iarbă şi pe toate cele căzute. Vezi iarba şi ştii că e moale. E moale sub picior, dar nu o dată ţi-a fost dat să crezi că vei călca pe moale şi spini ascunşi în iarbă să te înţepe şi să te opreşti ca durerea să treacă. Vezi alteori ţepi sau uscături şi le ocoleşti. Uneori te şi superi că ocolul ar fi mare, dar te trezeşti că drumul din care te-au scos, către alt drum, îşi are sfârşitul într-o râpă sau într-o prăpastie de netrecut, de necoborât, de neurcat. Spune-ţi sincer, îţi este teamă de ţepi, din oricare parte ţi-ar fi daţi să apară în faţa ta, de-ţi este dat să-i vezi în calea ta?
Cândva drumul ţi l-ai mers invers. Prin aceeaşi pădure, acolo unde, ceva, cândva s-a întâmplat să-ţi rămână drumul nemers, acum ajungi. Câte n-ar putea să fie. Priveşte pe sub poala coroanei copacilor ce marginea pădurii o străjuiesc. Ceea ce-ţi e dat să vezi e ceea ce a rămas ca ultimă frântură de privire... Cuprinde copacii cu privirea şi tot cu privirea treci dincolo de aura luminişului, dincolo de umbra verdelui crud. Acolo erai atunci când lovituri crâncene te-au aruncat dincolo de aici şi venind ceasul de neamânat al respectului pentru ceea ce eşti acolo, clipa de conti-nuare a unui nevinovat ţie sfârşit.
Acolo e adevărul pe care îl cauţi. Vezi ceea ce vezi şi lasă-ţi pierdută piedica ce vrei să te ascundă de tine. N-ai fugit de timp, nici el nu te-a urmărit. A venit doar ziua de întâlnire. Tu doar priveşte. Acela este adevărul. Dincolo de el, e orice posibil. Orice este mai mult, eu n-am cum să-l mai aflu. Dacă vrei să mai cauţi, caută. Dar nu-ţi poţi trăi trăiri de om, uitând că de atâtea ori, pentru alţii, m-ai obligat să rămân singur de veghe, pe când treceai porţile pe care puţinii ce le mai ştiu se încumetă rar să le treacă.
Aşa cum eşti gândul, aşa prin mine, eu al tău, eşti cuvântul. Caută de vrei scânteia...
Priveam şi era ceaţă, dar nu ceaţa vremii reci, nici ceaţa întunecării ci acea ceaţă ce se vede înspre crestele semeţe, îmbrăţişată din toate părţile de lumină. Restul era ceva, un ceva ce-l vedeam, amintindu-mi de dorul de a fi pentru totdeauna. Acel totdeauna cuprins în legământul pe care l-au auzit şi l-au văzut faptele, foşnetul pădurii, razele stelelor, îngerii şi tăişul lucios ivit din marginea pădurii. Şi simţeam că îmi era iarăşi dor, şi auzeam cuvintele ce se opreau a se striga. Şi-n jur o ploaie de lumini... Îngerii ucişi atunci când sabia mea s-a înfipt în pământul de sub pieptul ce o apăsa pentru a nu fi de alţii purtată... .
26.09.12.

A gândi, de multe ori se-mpotriveşte lui a trăi. A vrea nu-mi este totuna cu a dori; gândesc deci vreau, simt şi asta înseamnă că doresc. Doresc fiindu-mi dor, şi nu vreau ceea ce îmi doresc. Potrivnice idei şi de neînţeles pentru alţii. Nu ştiu dacă e normal sau nu, ştiu însă mecanismul maşinăriilor care se autodistrug, nesimţind că o parte, mică, neînsemnată chiar, nu mai ţine ritmul cu restul, cele încă neatinse de nefuncţionalitate. Ori, mă întreb pe mine, să renunţ la tot ce nu mă face maşinărie, să uit că pot fi maşinărie?
Alte întrebări, dar oare sunt altele sau continuare firească iar un răspuns găsit la prima dă răspunsuri şi pentru celelalte?
De ce dorul rămâne dor ani şi ani, împotriva unei realităţi chiar, împotriva gândului şi împotriva faptelor şi de ce dorul face şi desface drumurile şi toate se fac spre a dărui omului bucuria care nici nu ştia că o caută dar e îzbăvitoare, izbânditoare şi împlinitoare? De unde forţa de a lăsa la o parte orice, de a-şi lăsa eu-l gânditor, de a-şi lăsa eu-l înţelegător şi a merge fără oprire spre ceea ce nicicum, nicicui nu-i poate spune cu înţeles, căci înţelesul doar lui i se şopteşte.
Dacă omul îşi duce dorul peste ani şi ani, sufletul nu-şi duce dorul peste vieţi şi vieţi?
Fulgerul ajunge mai repede pe Pământ, pentru a lumina drumul trăznetului. Dar şi omului să-i arate, pe faţă, unde va ajunge să lovească trăznetul. Fulgerul pleacă din nori, trăznetul tot de acolo... Dorul ce-l simt fulgeră prin cuvintele ce se vor rostite, ca să dea de ştire faptele... Firea omului se gândeşte că trăznetul face rău: omoară, aprinde focul... E răul ce-l vede omul, căci trăznetul face ceea ce trebuie să facă... Moartea se întâmplă fără aşteptare, focul arde ceea ce e de ars... Dar, omule, câte comori n-au ieşit la iveală tocmai pentru că a căzut trăznetul şi le-a scos la lumină?
M-a fulgerat o pornire... Ce fel de nori pot să dea fulgerele pe care abia le ţin să nu pornească, ar trebui eu să îl ştiu. Eu, cel care e nevăzut pentru mulţi, eu cel de care mai nimeni nu ţine cont, eu cel care pot să privesc deasupra norilor, chiar dacă apa ploii îmi şiroieşte pe frunte. Eu, cel care pot să ţin pământul în palme şi pot să mângâi stelele pe frunte. Eu cel care nu poate şi nici încarcerat, şi nici omorât, fiindcă mâna de om nu-l poate a-tinge, nu-i poate pune cătuşe. Acel eu ce ţine mâna pe sabie când e nevoie să fie necruţător, cel care taie drum prin întuneric înspre lumina dezrobitoare, fără a putea fi oprit până ce tăietura nu doboară orice obstacol...
Spre mine deci, mie trebuie să pun toate întrebările. Să stau să aştept răspunsurile fără să îmi macin gândurile. Răspunsurile lor îmi sunt ştiute. Nici înţelesuri să caut nu mai trebuie, şi ele deja există. Doar adevărul curat, nerăstălmăcit, luat pe de-a-ntregul, este singurul răspuns sigur...
-M-ai dus de-atâtea ori pe deasupra drumurilor şi m-ai trecut peste porţi. Cu tine am fost acolo, cu tine am fost aici. Ţi-am fost potrivnic pornirii de om şi mă-mpotrivesc de vrei să uiţi de tine... Acum mie îmi ceri, singur să merg să găsesc pentru tine răspunsul... Acum, întâia oară, îţi cer să promiţi ceva: Orice răspuns îţi voi aduce, nu-l vei pritoci şi nici pitroci? Te vei lăsa, dincolo de gânduri şi vei face doar ceea ce clipei îi este dat să-ţi lase ca simţire şi pornire? Promiţi că-ţi ridici privirea spre zările depărtate şi te laşi pe tine ţie?
Lovesc eu precum fulgerul, dar pe mine să mă trăznesc... E oare posibil? Cuvântul de-l dau, nu-l pot întoarce, pentru totdeauna va fi. Şi va fi ori ghilotină ori podium de-a pururi înălţător. Cuvântul care rămâne neîmplinit e ghilotina care nu iartă. Cuvântul care devine faptă, înalţă. Fapta doar poate fi coborâtoare... Am legământul meu, ştiut de Ceruri, cu Adevărul. Cum să îl rup acum, când pe mine mă pot strivi sau descătuşa?
-Pădure da, pădurea e în jurul tău... Pădurea în care nu e ţipenie de om... Ai fost văzut intrând, mulţi chiar cred că te-au ucis fiarele pădurii. Cei care te-au împins pe cărările pădurii chiar cred că aşa s-a întâmplat. Credeau în binele ce şi-l fac, voindu-se neştiuţi într-ale lor. Potrivnicia ta le dădea fiori, omeneşti nărăviri nu voiau să piardă. Se încredeau în cel ce-l ştiau pentru unii mumă, pentru alţii ciumă... Că te-ai rătăcit la început, nu ţi-a fost spre bine. Fără să întâlneşti fiarele pădurii te-ai fi temut şi tu. Nu te-a ucis ciuma lor, chiar dacă nu te-ai închinat mumii, închinându-te Tatălui. Fiarele pădurii ţi-au ieşit în cale. Acum şi de le vezi, şi de te văd, nu te mai temi, nu se mai reped la tine. Le-ai îmblânzit şi ţi-ai împărţit clipele cu ele... Priveşte în urmă să le vezi. Triste şi bucuroase le vei găsi, şi ele văd marginea pădurii... Nici tristeţea, nici bucuria nu le-o cere să şi-o alunge...
Lasă trecutul acolo unde este. Privirile lor vin din trecut. Şi ei au trecutul lor. Au ucis însă nu totdeauna. Oamenii îi ştiu ca fiind omorâtori. Tu însă, trăind aproape de ei, i-ai văzut, şi m-ai ales poţi să ştii pe cine ucid. Chiar şi ele, fiarele, pot să nu mai ucidă niciodată. Dar ai mai văzut şi ierburile pe care le ştiai ca fiind de leac. Unele dintre ele, când cele mai fioroase fiare le mâncau, erau otravă. Dar nu otrăveau decât pe cele fioroase. Aşa era rostul să lecuiască, tăind răul din rădăcină. Iar despre altele, ce le ştiai lecuitoare, ştii acum că e doar vorbă, că ele nu cruţă pe nimeni. Au flori frumoase, atrăgătoare şi atrag până şi vulturii din înălţimea cerului. Lasă trecutul acolo unde este, în desişul pădurii pierde-i urma. Acolo să rămână ceea ce a fost... Priveşte lumina ce ţie ţi se arată, nu te întreba de e advărat. Ţi-e văzul bun, vezi!
Vezi, trebuie să vezi... Păşeşte, fără să păşeşti nu vei ieşi în lumină, vei sta în umbră. Nu sta sub copacii cei mari, umbra lor te-mpiedică să priveşti tu însuţi lumina. Ieşi la vederea oamenilor şi, de cum păşeşti şi simţi razele Luminii nu te ascunde de cei ce te pot zări, de cei care vin mai aproape să privească. Ei, cei ce vin aproape, nu vor recunoaşte că au venit aproape, vor spune, întorcându-se în umbră, că tu te-ai arătat lor. Ei vor vorbi şi se vor vorbi şi între ei. Păşeşte, lasă-te vederii oricui, spune ce-ţi vine să spui, fă ceea ce te îndeamnă pornirea să faci. Tot ceea ce îţi este dat să faci este pentru că este bine. Gândurile sunt bune pentru ceea ce nu trăieşte. Când gândeşti că lemnul pădurii e bun de foc trebuie mai întâi să-l omori şi apoi să-l pui pe foc. De nu aştepţi să moară, nu te încălzeşte. De te laşi stând sub talpa gândului, vei ajunge să spui gândului simţire şi vrerii pornire...
Ai ajuns acolo unde Adevărul e în Lumină. La vederea ta stă totul. De la ceea ce vezi ţi-a pornit drumul şi aici te-a purtat dorul. Stai clipei de veghe şi clipele ultime, cele ce au lăsat, agăţate de timp, fapte ce atunci trebuiau să fie, le vei retrăi... Până acum nu puteai să ajungi să le vezi, că tu, cu firea ce-o aveai, sabia o ridicai, chiar că rămâneai să tot loveşti în nişte umbre, şi nu te-ai mai fi întors alte şi alte vieţi. Pentru tine eşti răspunzător, vieţii tale poţi să-i faci ce vrei, dar nici un drept nu mai ai dacă viaţa ta e dăruită şi făgăduită. Cuvintele ce-ţi vine sunt pecetea făgăduinţei. Nici o minte nu poate scorni cuvinte ce se aud înainte de a fi spuse.
Omule, te mai întrebi de ce? De ce nu doar tu, de ce viforul pornirii s-a pornit? Te întrebi cum vei pune stavilă primului val? Nu te întrebi mai bine de ce să-l stăvileşti? Poate şi azi îţi sunt încurajate toate aşa cum ţi-au fost încurajate atunci... Lasă-le să împlineacă ceea ce nu au împlinit atunci! E rostul stricat, cândva, de oameni. Acum e dat să fie. Multe sunt la fel celor ce atunci erau, nu doar pentru tine. Rânduite-s toate pentru a fi prag, pentru vremurile pragurilor.Ascultă făgăduinţele să nu mai ai întrebări atunci când faptele şi urmările vor încărca totul cu esenţe pe care unii le vor privi cu nesaţ, alţii cu ciudă... Nimic nu s-a schimbat, doar vremurile.
Noutatea vă este tipar al făpturii, eternitatea este tiparul în care se aşează sufletele. Lasă-ţi nerăbdarea ca să nu pierzi amănuntele. De unde-ţi vine dorul poţi să vezi acum! De unde-ţi vine puterea nemişcării în faţa uraganelor imediat vei înţelege...
Cuvintele de dor dor mai tare decât orice lovitură primită în luptă, dor mai tare decât loviturile primite pe la spate. Măsură însă nu au când dorul se ridică la cer odată cu sufletul, plecat din lovitura mişelească. Acum vezi lupta şi cunoşti de unde puterea luptelor următoare. Erau încă vremuri în care stricăciunea nu cuprinsese pe om întru totul şi când dorinţele nu erau gând, când doi era sfânt şi nimeni nu-l obliga să se arate înjumătăţit. Şi tocmai că era întreg, puterea-i era întreită. Şi cum mult timp a trecut, întreitul s-a şi înzecit. Nu mai poţi, omule, să-i opui altă putere, poate doar viaţa ta şi nu numai a ta. Şi chiar şi aşa, ce omori acum dă putere pasului următor. O putere şi mai mare. Te mai întreabă de poţi omorî, tu, ceea ce prin vieţile trecute trecând, viaţă ai dat! Şi te mai întreabă de poţi lăsa pe mâine ce poţi face azi!
Plecării tale s-ar fi opus Cerurile, de te-ar fi obligat să pleci privitorii spre Ceruri. Dar aceia, nu puţinii, ce n-au putut să accepte corola voastră de lumini, erau cu spatele întors către Ceruri. Şi trebuia, rând pe rând, prin lumile şi vremurile în care s-au risipit, ca făcători şi îndrumători spre fapte de grozăvire, vânzare şi pierdere, cineva să îi găsescă, în orice s-ar fi întrupat. Îi vezi câţi sunt, ştii acum de câte ori ai ridicat sabia. Acum îi şi ştii pe fiecare după rang şi nume. Aminteşte-ţi bine... cei pe care acum te ascund nu ţi-s cunoscuţi şi după făptură? Cei doi care leagă chingile, nu i-ai întâlnit, nu ţi-au fost aproape?
Acum ştii de ce au venit timpurile să dea buzna la porţile împlinirii. Primeşte ce ţi s-a dat acum, primeşte-l ca darul Cerurilor. Şi lasă-te dar a fi! Şi fii, mereu, totdeauna, precum în Ceruri, pe Pământ. Treabă, în timpul din urmă al vremurilor de acum e multă. Şi mai multă în cele ce vor veni. Ţine candela aprinsă, vor trebui aprinse, în curând felinarele. La multe fereste nu se va mai aprinde lumina! Sunt case în care va trebui să mergeţi să o aprindeţi voi...
Mi-e tot mai dor şi doare chiar cuvântul dor. Doar nefirescul ce-l gândeam ştiu acum că e firesc. Doar teama de privire spre zări mi s-a spulberat. Ştiind pot să urc în Ceruri, să merg acasă, să am aici o casă. O casă cu fereste luminate.
Promisa e promisă, faptă se va face!

Niciun comentariu: