luni, 24 septembrie 2012

Omul ce-a venit din viitor

Demult, tare de demult, cu peste un sfert de veac în urmă, când începusem să păşesc singur prin viaţă, am scris o poezie despre povestea unui Drum. Au trecut anii, drumul a fost bătut şi răsbătut, şi-am ajuns să-l întâlnesc iarăşi pe moşneagul de atunci, ştiind acum şi cine este... Mi-a spus povestea, acum pot să o spun...

* * * * * * *

Plecasem iarăşi la drum, aşa cum o mai pornisem şi altă dată, căutându-i sensuri şi adevăruri, înţelesuri şi definiri. Mă preumblam pe sub înseninatul cer al nopţilor ce, neavând anotimp, erau mereu nedormite de mine, căutându-mi locul de rădăcini sau de înrădăcinare.
Şi-am mers spre apus, şi-am mers spre miazănoapte, şi-am mers spre miazăzi, şi tot aşa până drumul s-a făcut spre răsărit. La ceas de trecere peste zile, când negăsindu-mi potrivirea cu lumile ce-mi ieşiseră în cale, privirea ridicându-mi către Cer, l-am văzut venind spre mine... S-a apropiat şi m-a cuprins în braţe. Era acelaşi, deloc nu trecuseră peste el anii ce pe mine puseseră semn.
-Ai ajuns călătorul drumului ce-l căutai şi despre care ţi-am spus atunci şi despre piscurile cele semeţe... Dacă tot te-ai încu-metat să urci, de ce priveşti în vale?
Nu credeam că-şi va mai aduce aminte... Nu credeam nici măcar că mi-este dat să-l întâlnesc...
-Ai rătăcit destul, am umblat şi eu mult. Mi-e timpul să mă aşez. Iar dacă tot de pe drumuri venim, hai să-ţi spun povestea unui om...
Îi era vorba molcomă şi, oricât mi-aş fi dorit grabnică plecare spre cele ce aveam de făcut, mă ţintuise în ascultare:

* * * * * * *

Era iarnă grea, cu zăpezi mari şi geruri ce sfâşiau apele şi înfloreau ferestrele caselor, când, din pragurile lumilor ce îl treceau pe ieri spre mâine, ocolind pe azi, s-a hotărât coborârea sa pe neaşteptate, în lumea celor care nu mai aveau cum să ştie că din lumina zilei s-ar putea să se vadă întunericul nopţii şi nu doar lumina zilei din întunericul nopţii, ca o biată rază a trecerii dintr-o noapte într-alta.
S-a coborât grăbit de ziua de mâine ce ştia că trebuia să o facă să fie zi senină, zi care nu se mai putea să-l prindă şi surprindă nici un fapt şi nici un gând. Avea nevoie de un azi în care să arate că oricâte vremuri au trecut, ceea ce e sfânt e totdeauna şi de-a pururi sfânt, că doar cuvântul, cel care a creat totul, cel care a dat viaţă şi a ucis, este nepieritor şi niciodată de lăsat uitării. Iar dacă prin cuvânt se face legământ, zilei de mâine nu i se poate arăta nimeni fără implinire.
N-ar fi avut de ce să vină, căci dorită nu-i era venirea, nici urmarea, nici creşterea, nici viaţa, dar văzuse suferinţa celui ce trebuise să plece şi înţelesese că prin venirea sa putea să dea lumii de ştire că oricât rău se vrea făcut i se poate împotrivi adevărul şi arăta lumii că viaţa are o cale căreia i se mai pot împotrivi cei de viaţă neiubitori, dar nu le este dat să fie mai mult decât împotrivitori vremelnici.
Şi totuşi a venit, ştiind că vor veni fapte cât pentru trei vieţi. Trebuia ca tot ceea ce face şi ce urmează să nu se prindă de nici o rădăcină, căci rădăcinile-i erau deja dăruite zilei de mâine. Ştiindu-şi deosebirea nu se sfia să şi o spună, atunci când avea avantajul de a nu sta nimeni să se gândească la spusele unui copil ce încerca să buchisească urmărind cu degetul însemnele ce aveau înţelesul pe care nu avea cum să-l uite, căci cu ele deja lucrase pentru acest azi, în trecerea-i spre mâine.
Cu trecere peste timpuri, anii n-au făcut decât să marcheze revenirea a ceea ce unii credeau că este acumulare, iar pentru alţii era doar neînţelegere, un amestec aproape imposibil de idei, înţelegeri, deprinderi, cunoştinţe şi cunoaşteri. Paşii îşi aveau deja drum ştiut şi întâmplările dădeau doar prezent a ceea ce deja era ştiut în viitor. Totul era nou, nimic nu părea a fi nou. Totul era necunoscut însă pentru tot se căuta un înţeles. Albul zăpezilor adăuga doar un însemn pe fruntea înrâurată.
02.04.12

Trup născut şi spirit coborât pe fugă pentru a-şi ţine legământul vremurilor dintâi. Izgonit fusese cel ce făcuse alegerea să vină, lovit cu furie, risipit pe când încă n-ar fi putut nici să spună ceva, nicidecum să facă. Nenăscut s-ar spune, dar pentru că oamenilor să creadă nu le-ar fi dat mâna, în cel născut sub semn de îndoială şi zbatere a venit, ca nimeni să nu poată să întrebe sau să se întrebe despre rostul venirii.
Dator drumul ce era de păşit venise şi venise dator sieşi. Şi dator găsirii, între cei ştiuţi ori între neştiuţi, în locuri ţinute sau în gunoi, a ceea ce era dovada de vinovăţie, fără tăgadă, a celor Cerurilor potrivnici şi chemători ori împingători spre decădere, prin fapte, a oamenilor. Venit şi pentru a sta în răscrucea vremurilor, când ele se vor schimba, spre a lupta întru apărarea nevinovaţilor ori a călăuzi pe cei câştigători ai dreptului de înălţare, alături de cei asemeni lui, ca depărtare şi vechimi.

* * * * * * *

Din rădăcini şi inimă de stâncă a trebuit să-mi redescopăr identitatea ce ştiam că rămăsese aici ca reper de întoarcere, pe drumul pe care, cândva, când iama în lume au dat oştirile cele pizmuitoare de bine şi croitoare de drumuri întortocheate omului, când, pe cărările pădurilor, alături cu fiica celui Mare Preot Alb, luasem drum de bejanie spre munţii cei de-a pururea scăl-daţi de Lumină şi ocrotitori prin porunca izbăvitorului Dumnezeu cel Prea Înalt şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi, prin zăpezi în care omul se putea îngropa, trecând, la timpul când se trimisese vorbă de înălţare, prin vestitor neştiut şi de necrezut, de n-ar fi dat îndemn lumesc de preumblare prin locuri de mulţi călcate, în căutare de vedere deschisă spre depărtări.
Pe drumurile începutului, dintr-un loc în altul mă purtau paşii fără încetare, sedus mereu de lumea pe care o vedeam la un pas de mine şi nu-i înţelegeam teama şi frica de cele de om făcute, căci ştiam că toate sunt aşa pentru că tot omul a fost cel care a vrut să fie aşa, că toate câte se pot întâmpla omul ştie şi poate să facă să nu se întâmple. Şi pentru că aşa spuneam şi aşa făceam, deloc asemenea celor ca mine atunci, uragane şi viscole s-au apucat unii să stârneacă, doar-doar, din lumea lor, voi fi dus sau chemat departe. Ştiau rădăcinile omului şi nu înţelegeau de unde şi cum nimic nu se potrivea cu ceea ce aşteptau să apară.

* * * * * * *

-Spre ceruri, spre stele, spre acolo unde caută omul când durerea îl copleşeşte. Acolo, unde totul este dat vederii, căci lumina izvorăşte de peste tot, întunericul uitării ce-n pământeasc trăire ce ţi-a fost dată ca tuturor, este rânduit în cărţi scrise de la prima-ţi venire şi până la clipa ce-ai ales-o ca plecare. Acolo e scris tot ce ţi-ai spus şi ai spus că vei face. Caută dar să vezi steaua ce în orice noapte doar tu o vezi privindu-te, pentru a şti când, ce şi cum se vor rândui, încercările, întâmplările şi sforţările. Şi tot acolo de ştii privi, vei şti cine îţi va fi în gând, în trăire, în cuvânt şi în faptă, fiindu-i gând, trăire, cuvânt şi faptă...
Cuvânt lung şi înţeles ce doar el putea ticlui, moşneagul rostise...

* * * * * * *

Nicidecum uşor nu era în lumea care se schimbase prea repede de cum o ştiam, în timpul cel scurt în care lipsisem. Veneam de departe şi de demult, dar şi se ştia că venisem, căci şi dincolo de oglindă, unde doar lumina nu trece, aproape de a-ceeaşi vechime erau unii şi li se spusese, ori îşi amintiseră că ori Aici, ori Acolo unde trup nu eram, nici eu, nici ei, ne mai văzusem dar mai ales ne luptasem. Erau mereu puşi pe ceartă şi căutau mereu pe cei de care se agăţau pentru a-mi fi potrivnici. Acum trebuia, precum spusesem şi-mi fusese încuviinţată spusa, să las lupta pentru clipa când va fi putută izbânda deplină şi să trec privind seninul depărtărilor şi înălţimea crestelor, cu fruntea sus şi fără nori de ură ori dorinţă de a-i înlătura cu orice chip, lăsându-i să facă, din cele ce ştiau, cât mai multe spre a nu mai avea cu ce să lovească spre a răni când vremea mâinii puse pe sabie şi înălţarea ei va fi să fie dată, după ce vtrecut pe sub ghilotine ce nevoie va fi să pot să nu le las să cadă, ori prin urechi de ac să ies din cotloanele prin care voi intră, mânaţi de fapta celor de lângă mine, spre căutarea Adevărului.
Şi toate au fost aşa rânduite că din vremea în care nici paşii nu-mi puteau fi decât grăbiţi, de când cuvintele nu aveau toate literele spuse pe înţelesul tuturor, de cei de aproape să fie ridicaţi nori de praf care să-mi înlăcrimeze privirile, ori pietre zburătoare care să-mi încetinească ori grăbească paşii prin frică. Şi vorbe destule spuse printre scrâşnituri de dinţi, pline de năduf şi minciună se rosteau atunci când spre auzul meu erau făcute să meargă.
Le ştiam că trebuiau să vină şi ştiind nu mă înfricoşau, ba, din contră, parcă mă îndemnau să spun poveşti pe care alţii nu le ştiau, să dau veşti despre fapte ce urmau să fie după trecerea timpului, ori să rog la fapte care se depărtau de normalul omului dar prin acea depărtare să fie spre folosul şi apărarea sa. Ori, când aveam de spus ceva ce ştiam că oamenilor nu le-ar fi fost pe plac, să folosesc cuvinte ce lor nu le erau de înţeles, dar eu, avându-le la îndemână, nu le spuneam nicicum altfel pentru unul şi acelaşi înţeles. Erau cuvinte ce lor li se părea că erau la fel, dar eu mă puneam pe râs văzându-i că e lângă i pentru ei era ca i lângă e, că mă luau drept copil şi credeau că spun l că nu pot spune r, deşi, când vorbeam ca ei, pe r îl spuneam fără cusur. Şi aşa puteam să vorbesc cu îngerii ce-i simţeam şi ştiam lângă mine când cuvinte de ocară spuneau oamenii pe seama unei mâini de carne şi oase însufleţită şi fără astâmpăr, ce nu le era lor pe plac, dar nu puteau spune de ce nu le este pe plac.
19.09.12

“Aminteşte-ţi!...” câteodată mi se spune şi-mi este atât de greu... Nu ar fi greu de-ar fi să caut în sertarele memoriei, mi-e greu pentru că trebuie să mă întorc de două ori, întâia dată prin viaţa asta şi încă o dată prin ceea ce deja îmi era trecut. Nu spun la nimeni că mi-e atât de greu. Cineva s-ar găsi poate, să pună gaz de foc şi să mă tot aducă în trecut. Nu mai vreau să duc în spate atâta moarte, mi-e destul că m-am întors din viaţă în moarte ca să arăt că se poate. Doar oamenii nu vor să creadă, oamenii vor să vadă că fac ceea ce îmi cer ei...
“Aminteşte-ţi!...” e încă ceva simplu... Ca să pot să pun umărul când omul vrea şi trebuie să răstoarne carul mare al necunoaşterii, ajung să fiu eu cel care-i aminteşte spusele sau făcutele. Îngrijorat de propria-i trăire nu-şi mai lasă înţelegere pentru tot, trece chiar peste amintirea celor care ştiau ceea ce eu îi spun, deşi nu eram prin apropierea lui. E mai greu pentru că încă o dată, la rând de trei ori, cobor pe tărâmul morţii definitive, acolo unde-s înmormântate toate trecuturile...
Când îmi cer oamenii să vorbesc despre trecut, mă poticnesc şi ei cred că îmi ţin trecutul departe de vorbe pentru că mi-aş avea ceva pe-acolo ascuns. Nu mi-ar fi şi nu-mi e greu să-l las ştiut, greu mi-e însă mie să ţin un munte mort lângă mine. I-aş lăsa cu drag să-l urce, să-i intre prin toate galeriile, să sape în el, şi să-l cunoască mai bine decât îşi cunosc propriul prezent ori chiar decât cunosc eu propriu-mi trecut. Pentru mine chiar are multe necunoscute căci nu-mi mai arunc privirea spre el decât în drumurile mele, drumuri pe care oamenii nu le văd, nu le ştiu, nu le înţeleg.
Toate câte-au fost de mine făcute le-au judecat, le judecă şi le vor judeca toţi cei care li-l mai drag să mă pună pe mine în lumini dinainte potrivite pentru a avea umbrele dorite, decât să se privească ei în oglinzile de care fug. Cei care ştiu că sparg oglinzile, când masca le-o fură o coincidenţă stranie, sunt cei care dau cu pietre până şi-n umbra mea, ori cară de pe unde pot, noroi, acelaşi noroi ce din belşug se află sub hainele lor, în cutele ridurilor pe care le acoperă cu farduri, dar mai ales în ei, în trupul şi în simţirea lor. Aşijderea sfinţilor se cred, dar caută să stea departe de orice cruce ori răscruce.
Judecat am fost mereu, de o lume care ţine cu dinţii să fie trăgătoare de învăţăminte. Pentru toţi ar fi mai bine de le-ar trage din faptele fiecăruia fără să-l întrebe de nume şi de câte a adunat în anii pe care i-a trăit aici. Căci de unde pot şti oamenii dacă ceva, făcut de cineva trebuia făcut şi dacă tot acel ceva, făcut de altcineva, trebuia să fie nefăcut? Eu am avut marea şansă de a sta la dispoziţia lor pentru a mă judeca, condamna şi executa. Au făcut-o mereu în ca şi cum aş lipsi dintre ei, deşi mereu eram printre ei. Greu să găseşti unul din zece să o facă pe faţă. Ştiam că mă va judeca cel care-mi stă aproape, ştiam şi cum o va face, căci era deja întâmplat totul pentru mine, totuşi l-am ţinut aproape tocmai pentru a o putea face. Judecata lui, altora, i-ar fi făcut un rău mare şi tot rău i-ar fi făcut lui. Judecându-mă pe mine nu mai trăia decât experimentul concluziilor trase pentru el. Tocmai de aceea venisem cu toate întâmplate şi tocmai de aceea eram un cumul de contrarii şi contradicţii. Am venit cu ele, aşteptând doar timpul când oamenii puteau şi trebuiau să le vadă.

* * * * * * *

-Tot mai mulţi se vor da învăţători! Va fi plină lumea ce învă-ţători care vor învăţa unul de la altul. Şi mai mulţi cei care vor citi în stele şi în te miri ce, iar omul le va da ascultare orbească, auzind numai ce aşteaptă să audă. Învăţătorii nu se uită la steaua altora. Ei o ştiu pe a lor şi o urmează. Strălucesc multe, e cerul nopţii plin de stele. Caută ce ştii că ai de căutat şi le vei găsi pe toate luminate de steau ce-i a ta. Caut-o pe ea şi după ea să te iei. Când e înăbuşită de ceaţă, stai şi te întreabă de a rămas, în urma ta, faptă bună, şi ţi-o îndreaptă. Când vezi că e mai strălucitoare decât un bob de soare, nu te opri pe margine de faptă, oricâte gânduri ţi-ai avea împotivă, oricâţi te vor chema la-ntoarceri. Iar de-i vezi razele jucăuşe, caută să pui pasul unde simţi că trebuie să-l pui. În ape doar pietrele care putrezesc troznesc sub pasul apăsat.

* * * * * * *

Niciodată nu m-am întorc, niciodată n-am reuşit, trecând peste mine, să fac o cale întoarsă. Nu trebuinţa era motivul, nici dorinţa imboldul. Mândriei i-aveam spatele întors de mult. Nu-mi pot întoarce drumurile, nu-mi pot întoarce cuvintele. Mari sau mici, cuvintele sunt jaloanele care ştiu că mi-au ghidat deja drumul. Încorsetare ar fi caracteristică spusă de mulţi, binefacere îi spun eu, căci pot sta liniştit, şi pot trebălui la unele mai folositoare decât zise bucurii şi trăiri de o clipă. Ceea ce vine este bucurie şi trăire mai mare decât ceea ce găseşte. Căutătorii de comori au dat de multe ori de otrăvuri. Cei ce-au săpat prin grote au ajuns de multe ori în puţuri iar cei care au căutat să aducă lumina în mijlocul muntelui, găurind tavanele s-au trezit cu tot muntele peste ei. Nici unul nu a avut parte de prea mult dorita laudă...
Întoarcerea în fapte, sau în spuse, ar fi ca şi întoarcerea în amintire. Cum să mă întorc, cum să trăiesc cu totul în jurul meu mort?
Mi-amintesc viitorul şi vorbesc despre el. Sunt unii care se gândesc că pre-vestesc, pre-văd, ori alţii, cei buni de glume, că pot ghici. Nu fac asta, nici nu am de gând să încerc să o fac. Pot sau nu pot? Cred eu că oricine ar putea, dar stau să mă întreb? Care viitor? Al cui? Prefer să aştept prezentul să se confunde cu prezentul şi, când nimeni nu se va mai interesa de viitor, când prezentul va avea tot ce îi trebuie ca să fie trăit, am să văd dacă mai e cineva ce-şi va încerca puterea de a citi, chiar şi în stele...
Se-apropie însă timpul prezent. Se-apropie timpul când voi începe să îmbătrânesc. S-au depărtat până acum de mine cei care au simţit şi au spus că nouă nu ni-i dat să îmbătrânim împreună. Pe frunte mi-am avut brăzdate, de la începutul, marcajul timpului trecut. O poartă încă e închisă înspre prezentul meu şi cheia mi-e ştiut cine o are. De-ar fi fost să încerc să sar peste poată, înaltă fiind, prăbuşirea nu era o întâmplare. Dacă loveam în ea să o sparg, într-un gol era posibilă prăbuşirea, pentru că în spatele ei e o punte deloc mai lată decât pot fi doi oameni unul lângă altul. Şi nici mai mulţi nu pot să treacă deodată. Doar cu cheia potrivită şi la timpul potrivit poarta se deschide înspre drum. Puntea ţine doar cât poate trăi omul într-o noapte.

* * * * * * *

-De te-ai vrea văzut de ceilalţi înlăcrimat, toţi vor începe să te cheme să râzi cu ei, chiar de râsul lor este de tine. De te-ai arăta plin de voioşie, oricine îţi va povesti cât greu şi cât rău duce în viaţă ca să nu te încumeţi să spui ceva dintr-ale tale. Râzi pentru că să râzi îţi vine şi plângi de simţi că plânsul îşi are rândul în viaţă. Cine stă nu doar o clipă lângă tine este parte din tine şi cu tine va fi oriunde şi ca tine va fi oricând. Nici pe tine nu te mânia, ca să nu simtă mânia apasându-i pe suflet. Tine cont de rostul vorbei şi rostuieşte-o în fapte... Ai uitat de astea cumva?

Niciun comentariu: