duminică, 14 octombrie 2012

De unde să-l aduc la tine?

Te-ai gândit oare vreodată că ceea ce vezi în faţa ta este doar o miime din câte puteai să le vezi? Te-ai gândit vreodată că dincolo de poarta casei pe care o treceai, copilăreşte şi cu gânduri ascunse, găseşti cu mult mai multe frumuseţi decât pe cele care tu le creai, contra timpurilor, contra vremurilor, contra vieţii dar, mai ales, contra ta?
Te-ai gândit cândva cât de departe merge drumul prin ascunzişuri şi pe sub umbrele tainelor de care chiar ţie îţi era frică şi pentru a te şti trecătoare a pârleazului, ai lăsat în urmă orice gând copilăresc, voindu-te cea care se poate privi în ochi chiar şi cu umbrele întunericului?...
Ce te-ai fi gândit tu, femeie, atunci când priveai pe ferestre frigul iernilor şi-ţi ardeau tălpile, desculţe, pietrele încinse de căldurile verilor? Cum credeai că poţi schimba ceea ce nu-ţi era dat să schimbi decât trecând prin focuri şi prin ape ca să te poţi curăţi, ca să-ţi poţi desprinde paşii, nemeritat puşi să se pună în acelaşi loc? De ce ai crezut, înainte de toate, că lumii îi ştii rosturile mai bine decât le ştiau alţii, de ce ai crezut că tu, dacă poţi face să se mişte, prin suflarea ta, două-trei frunze, uraganele de se vor porni, pe degeaba, le-ai putea convinge să te lase să poţi să nu te apleci iar alţii să cadă seceraţi?
S-au despovărat anii de aşteptări şi ţi-ai lăsat amprenta trecerii, fără să vrei o clipă să-ţi priveşti chipul în oglinzile aşteptărilor tale sau a celor pe care ţi-i punea viaţa alături. O infinitate de clipe ţi-au fost date spre a te arătata mergătoare pe drum şi mereu, de tot atâtea ori, ţi-ai ales iarba cărărilor pe care picioarele nu erau nici arse de pământul uscat de seceta trecutului din care veneai şi nici nu se vedeau toate hopurile ce ţi-ar fi fost date să le treci. Când ai vrut nu ai putut, când ai putut nu ai vrut. Şi caruselul în care jocul, de tine inventat, s-a tot învârtit şi tot învârtit, până ce, hăţişurile dinspre luminişuri te-au înnobilat pervers, lăsându-te crezătoare a împlinirii dorinţei tale de a şti tot ce se putea spune că există în mişcare sau doar în rânduiri de fapte.
Aşa a fost înţelesul pe care l-ai dat şi pe care l-ai impus vieţii tale. Limpezimii cerului i-ai făcut paravan şi nu i-ai dat voie sufletului să se ridice până la el, ochii gândurilor tale nu lăsau să treacă spre tine decât mărginiri şi crâmpeie de adevăr, acele petice din care să croieşti zăgaze în spatele cărora să tulburi toate apele.
Ca să-ţi fie mersul cum ţi-l doreai, neştiind, dar şi de multe ori ştiind, te-ai făgăduit umbrei tale şi i-ai dat chip şi ai scos-o în faţa lumii ca pe tine însuţi, iar tu umbră să fii în spatele ei, ca să dai gândurilor tale împlinire, ştiind că în lumina zilei împlinirea lor te-ar fi aruncat la marginea lumilor. De pe-atunci ai plecat de pe aici şi dusă ai fost şi dusă ai rămas.
Şi te-ai dus, fără de păsare, fără de crâcnire, fără de şovăire şi fără de întrebare. Şi de fiecare dată, oriunde ai fi poposit, oricum te-ai fi aşezat, ţi-ai căutat de bine clipei şi nu vieţii, de-mbucurare a trupului şi nu a sufletului, de impunere şi nu de recunoaştere a unui nume. Te-arătai înfăşurată în mantii spre lume, dar goliciunea putea fi văzută de hăt-departe.
Mână de la mână ai pus să poţi învârti pe degete firul vieţii, să poţi să înnozi capete ce le credeai ca fiind firească prelungire a ceea ce-ţi rămânea, după fiecare ruptură, pe degete. Căutând mereu, mereu aruncai fire neîmperecheate, fire de netrebuinţă sau fire încâlcitoare, aşa cum îţi era dat să le spui în clipa în care te lipseai de ele. Şi făceai alteori ghem încurcat şi nu mai puteai să te dumireşti care e capătul de sfârşit ori capătul de început.
Când aşteptarea trebuia să-ţi fie de sfârşit, împietrite ţi-ai regăsit privirile, necunoscute trăirile şi neîndestulătoare, nici în fapt, nici în simţiri, amintirile. Unele se ascunseseră în capetele firelor înnodate pe care, spre a încerca să ascunzi neîndemânarea, le-ai tăiat şi le-ai aruncat. Altele rămase au fost dintr-un început la cei care şi le-au dorit şi tu n-ai fost decât cea care te-ai grăbit să le împlineşti, crezânduţi-le împliniri.
Mulţumire ţi-a fost nemulţumirea. Neavându-ţi decât pe tine model, nici o rază de lumină nu s-a mai putut apropia spre a-ţi descreţi fruntea sau a-ţi despovăra minţile gânditoare mereu la soluţii deja găsite sau în sensuri de vrie. E realitate acum firească împărţirea între adevărul pe care îl crezi tu şi adevărul celor din preajma ta...

* * * * *

Pe mine, cel căruia i te-ndatorezi crezând că-ţi sunt dator, mă îndemni să caut ceea ce este de cuviinţă pentru a-ţi fi fost şi a-ţi fi viaţa cu însemnele trăite şi nu trecute. Şi, mai mult decât mi-aş mai vrea, îmi ceri răspunsuri la întrebări pe care niciodată nu ţi le-ai pus atunci când datoria faţă de tine trebuia să-ţi fie mai mare decât dorinţa de a încerca să fii altfel decât era rostul timpului tău, să trăieşti întru totul ceea ce alţii credeai că trăiesc, neştiind că faptele atunci făcute, dau glas dorinţelor umbrelor ce îţi promit dar nu-ţi dau, nu-ţi cer, dar îţi iau.
21.09.12

Trecând de atunci în acum, printre maluri şi pe sub dealuri, pe unde luminile ajung rar şi târziu, cum niciodată nu credeai, ploile reci ale toamnei ce prea repede a venit, asupră-ţi au căzut. Te credeai cândva mereu privitoare la raze de poleieli ce le numeai, când oricine ar fi văzut altceva, soarele ce niciodată nu-ţi poate apune. Azi cauţi să găseşti căldura celor adevărate raze, dar în tine porţi îngheţul poleielilor şi oricât ţi-ai zbate şi bate gândurile, greu ar putea ajunge să te încălzească miezul soarelui. Soarele nu se lasă purtat de gând, căldura ajunge, întâi de toate, în minte, iar lumina doar în suflet...
Te văd cum mereu, pentru orice, cauţi să nu stai sub acoperişuri, să ştii că nici în stânga, nici în dreapta piedici nu sunt. Gândurile-ţi fierb, dar fierb singure, căldura nu are de ce să se prindă. Nici lumina n-are unde să se oprească, trece aproape fără să lase nimic. Când nimeni nu-ţi este împrejur cauţi să ai, căci cine, acum ştii bine, ţi-a fost, şi-ţi stă mereu să-i simţi suflarea în ceafă, mereu îţi cere, n-ai ce să-i dai şi neamaiavând, cauţi peste tot ceva ce-l poate împăca. Dar te chinuie şi ziua, şi noaptea şi te face să arăţi ca el când ţi se arată o cale de a-ţi uşura din chinul de fiecare clipă. Şi nu te lasă a-ţi mai arăta faptele omeniei.
Când nu mai poţi, şi nu mai poţi prea multa apăsare, când nici suflarea rece ce în ceafă o simţi ameninţătoare, nu-ţi dă mai multă frică de durerea mare sau de moartea omenească, reuşeşti să de desprinzi din încătuşarea mândriei ce mână-n mână stă cu minciuna, şi-atunci, chiar de nu-mi arăţi, deşi îmi e prea uşor să ştiu, te gândeşti că sunt dator şi mi te-ndatorezi, cerându-mi să mă pun paravan între tine şi umbrele cu care noaptea mai vorbeşti, nedormind, sau o geană de lumină să fac să vină şi spre tine... De fapt tu ştii totdeauna că nu m-aş da, nici pentru tine, nici pentru altcineva înapoi, aşa cum bine ştii de ce, nu doar o dată, m-ai vrut împins sau tras în lumea ta...
Şi-atunci încep să caut...
Nu-mi e deloc uşor, nu e deloc uşor... De-ai şti prin ce cotloane trebuie să caut fărâme risipite, ţi s-ar face părul măciucă. Şi poate-ar fi mai uşor dacă doar despre tine aş afla. Dacă doar de ceea ce-ai fost aş afla, n-ar fi greu să nu mă mir, să nu mă minunez, să nu mă întristez. Doar că nu-mi vine să cred prin ce mlaştini ai putut să te târăşti şi să afunzi, pe-aceleaşi drumuri, nevinovaţi de care ar fi trebuit să te ştii răspunzătoare. Nici judecată de aş vrea să fac, n-am cum să fac, sunt prea întortocheate înţelegerile, şi nicidecum înţeles pentru mine nu au. Încurcate vor fi ştiute căile Domnului, dar mult mai încurcate sunt ale altuia...
Chiar, să ţi le spun pe toate? De-ar fi să pot, ţi le-aş spune, poate te-ar reuşi aduce pe o cale... Dar nici cu putinţă nu-mi e, şi nici toate nu sunt de spus de către mine. Să ştii doar atât: toate, chiar toate se văd, oricâte maluri de pământ vei fi vrut aşezate peste toate. Faptele au lăsat umbre, vorbele se aud şoptite iar gândurile sunt asemenea limbilor de foc ce se arată oamenilor deasupra aurului îngropat sub blestem.
Te ştiu cine eşti, şi ştii cine sunt. Dar mă ştii cine sunt şi orişice mi-ai zice, oricât mi-ai spune să uit, să tac, nu pot. Nu am cum căci nu-ţi spun ceva ce omul putea să uite. Puţine ştiu de prin trecuturi, dar cunosc multe. Nu din auzitele spuse de alţii, şi de aceea ţi le spun ca şi cum tu le-ai spune. Mă ştii ce sunt şi nu-mi mai poţi ascunde pornirile-ţi mereu împotrivă-mi... Dar asta e, viaţa aceasta aşa a fost dată, aşa a fost dat, să fii nu temelie, ci prag...
Flăcări mari prin care mai nimeni nu s-ar avânta să treacă printre ele sau printre ele, se văd. E un şir atât de lung de nu-l pot cuprinde cu privirea între două clipiri. Sunt de pe vremea începuturilor tale de a gândi, de a vorbi şi de a face. Unele erau spusele, altele făcutele. Când îmi aplec urechea să înţeleg ce se şopteşte, simt ceva ce aici s-ar numi greaţă, lehamite şi orice altceva asemănător. Nici semnul crucii pus deasupra prea multă linişte nu aduce. În flăcări găsesc ceea ce ţie acum îţi lipseşte. E aproape scrum, abia de s-ar mai aduna cât pentru a trăi o săptămână în linişte. Dar nu pot nici cât o gămălie să adun ceva de acolo de unde arde tare şi e mare vacarm. Acelea sunt prea multele vorbe spuse şi nicicând înfăptuite. Te arde focul suferinţei acelora care au crezut şi s-au încrezut în ameţitoare cuvinte de alinare şi apoi au fost cuprinşi de dureri fără mărginiri. Ştii oare că oricât te-ai întoarce, vorbele de-acum nu le mai schimbă pe cele de atunci. Ţi-aud, aievea, întrebarea... De ţi-ar mai fi vremea prielnică, oricât mi-ar sări lumea în cap, ţi-aş spune să faci ceea ce ai spus că faci. Dar nu mai ai nici tu, nici unii din cei cărora le-ai lăsat vorba gaj, cum să mai fiţi făptuitori de fapte, nimic nu mai puteţi, fiindcă unii deja sunt, ca făpturi, un nimic.
Nu ne vom mai întâlni... Eu voi merge unde am de mers, tu te vei întoarce. Să nu-ţi laşi atunci mânia să te ducă la ceea ce ai mai făcut sau la ceva mai rău. Căci acum spusele atunci le vei face. Şi sunt unii pe care, tocmai prin spatele întors pe când ei altceva se aşteptau să faci, vor ajunge iar prin preajma ta sau tu prin preajma lor. Ceea ce acum era puţin, va fi mult. Poate chiar un sfert de viaţă. Să-ţi aduci aminte, de va fi cu putinţă... N-ai să poţi să ieşi din vorba lor şi faptele ce le vor voi ei le vei face. Şi-s multe, aşa că vei pleca şi vei veni de câteva ori pe aici...
02.10.12

Şi tot caut...
Mi-ai cerut, când nu mai reuşeai deloc să ţii piept, când, cerânduţi-se tot, chiar ultima fărâmă de înţeles, temându-se de a nu fi acceptată de nimeni, însemând tot ceea ce este mai rău, ţi-a pus ideea de a făptui la zid şi ţi-a cerut să te priveşti, de făptuieşti, în clipa zilei de mână. Nimic din tine nu e legat de Dumnezeu, iar de era să ai teamă de Dumnezeu, făceai orice. Dar teama de oameni şi de singurătatea în care ai fi la dispoziţia celor pe care i-ai înstăpânit peste tine, te-a făcut să te laşi chinuită de ei.
De atâtea ori viaţă de om ţi s-a cerut să năpăstuieşti, să urgiseşti, să chinuieşti, chiar să omori... Am găsit fărâme de suflet agăţate de durerile unor alte suflete. Mă credeam înşelat de erau doar suflete ale celor ce-i întâlnisem, dar erau câteva de care eu, omul, nu aveam nimic ştiut. Şi nici de omor nu ai stat deoparte, doar că omorurile tale n-au fost ştiute de mulţi şi erau omorurile pe care oamenii nici acum nu le văd ca omoruri. Şi acolo mult, mult ai risipit. După mine, cam jumătate din suflet în jocul de-a viaţa altora l-ai pierdut... Şi e pierdut pentru totdeuana. Nici un drept nu am să-i cer să vină înapoi, nici un drept nu am să cer să-ţi fie dat înapoi. Şi nimeni, de pe Pământ sau din Ceruri, nu ţi-l poate reda. Pedeapsa îţi e în Ceruri, pe Pământ o vei avea-o, şapte vieţi bătute pe muchie. Nu e judecata la care te aşteptai, cea pe care ţi-o spuneau stăpânii că e doar o poveste... Te vei zbate mult de tot când ea va fi...
Poate că doar eu mai stau să mă întreb de ce nu îţi este drag adevărul, de ce oricând, cu sau fără motiv, îi dai culoare şi-l schimbi, doar pentru că nu vrei să fie adevăr. Pe partea aceasta, în care sufletul nu se dă dus de la om, chiar dacă se trage cu dinţii de el, fără ca cineva să ţi-o ceară, ai destrămat legătura ta cu această viaţă. Puţini se luptă cu sufletul lor din dorinţa de a se arăta mai presus decât dumnezeirea din ei. Dar tu ai făcut-o! Ai făcut-o cu o putere ce până la urmă se vor înfricoşa chiar înstăpâniţii în tine. N-am eu cum să ştiu de nu cumva chiar au ajuns şi ei la a se teme de puterea-ţi de a fi contra oricărui bine. Şi ca om faci la fel. O faci împotriva propriului trup, să-ţi fie bine nu vrei, dacă-ţi e bine minţi şi te minţi că îţi este rău, şi nu te opreşti până nu îţi este rău. Şi o faci chiar dacă ştii că făcând asta, ceea ce mi-ai cerut nu se poate împlini. Şi nici ceea ce ai pierdut în tot hăţişul de minciuni nu pot să îţi readuc la tine. O fărâmă dacă se întoarce acum, peste o clipă iarăşi o izgoneşti!
Să mă opresc nu se mai poate! Aşa e legea, veche şi de neschimbat: Odată plecat spre a căuta ceea ce s-a luat, ceea ce s-a dat, ceea ce s-a furat ori ceea ce s-a pierdut, cu voie sau fără voie, întoarcerea nu se poate până nu se află pe unde este risipit, pe unde este ascuns, cum s-a dat, de ce s-a pierdut, când s-a luat, de cine a fost furat. Se dau toate în vileag, urme şi umbre de fapte, dâre de rost şi gâlme de adevăruri pitite sub maldăre de minciuni. Toate vorbesc şi au înţeles, iar dacă nu le răstălmăcesc nu este decât opreliştea de om ce mi-o pun şi o pun, pentru ca unii, acum mai semeţi decât niciodată, să nu îmi spună că nu-i tâlc, ci judecată grea.
Multe, foarte multe ar trebui spuse, ar trebui făcute. Un munte spart, oricâţi ar munci să adune toate pietrele risipite, nu l-ar mai putea face nici la fel de înalt, nici la fel de frumos. Dacă muntele e spart din afară spre înăuntru, multe pietre se pot aduna, căci aşchiile nu sar departe de trunchi. Dar când muntele se sparge dinăuntrul lui, departe fug pietrele şi puţine sunt cele ce pot fi găsite. Celelalte se împreună cu alte pietre şi se adăpostesc de cauza care a spart muntele. Aşa mi-e căutarea… după pietre risipite şi bine dosite, după pietre ce în ape s-au ascuns spre a nu mai ajunge să cadă pradă urgiei ce le-a împrăştiat.
Ţi-au ieşit, cândva, în cale schimbări de vremuri, de căi, de orizonturi. Au fost unele ştiute şi altele neştiute. Pe cele neştiute le-ai alungat pentru că nu îţi era uşor să le priveşti conţinutul; priveai doar înspre ceea ce era simplu şi fad, de complex, de mai sus, de înainte nu îţi era vrerea să te apropii, erau deja împotriva drumului luat cu multă râvnă, chiar dacă nu o singură dată ţi-a pus piedică încă prezentu-ţi înger de pază ce nu se voia şi el alungat. Tu însă chiar şi pe el te înfuriai când nu-ţi spunea că bune îţi sunt faptele ori drepte căile.
Dinspre nicăieri spre nicăieri mergeau paşii doar că le lustruiai urmele, rostogolind poveşti care să se facă singure înţelese, fără să fie căutate de începuturi ori de continuări. Alungai păzitorul şi cu parte din tine, cu parte din el, ţi-ai plătit ceea ce luai, nefiind al tău, pentru tine. Se întâmplau toate de-a valma şi s-au surpat pe tine malurile drumului, ascunzându-te de lume, prin hotărârea lumii, spre a avea răgazul de a te regăsi pe tine, de a te privi în oglinda căreia îi reproşai că intenţionat zimţuieşte marginile spre a-ţi arăta că timpul când trece lasă cute şi şanţuri în privirile tuturor.
Pe cele ştiute, alungate le-ai vrut ca să nu schimbe nimic din hotărârile tale, ştiute fiindu-ţi ca venite să schimbe. De schimbări îţi era frică, deşi ştiai că venită va fi vremea în care se vor schimba multe. Doar că înstăpâniţii pe tine îţi cereau mereu să nu te abaţi de la vorba lor, aşa cum oricine se lasă stăpânit trebuie să accepte şi să îndure.
E tot, tot ce înseamnă tot, pierdut, rătăcit, alungat, rupt de tine şi de la tine. Ceea ce nu vrea să se întoarcă nu poate să se întoarcă. Acea parte o vei regăsi-o la poarta judecăţii şi va fi martorul cel mai greu de contrazis. Acolo, de ştii sau nu ştii, nu te poţi înfrupta din victoria nedreaptă ce aici ţi-o cauţi prin vorbe încondeiate şi ţi-o ceri prin lipicioase moduri de rostire. Acolo vei fi cu martorul faţă în faţă, martor care eşti tot tu, partea îmbolnăvită de tine, cu motivaţie de tine aleasă.
Din căutări mă întorc mereu îngândurat şi întristat. Întotdeauna, ca niciodată altă dată, mă întorc singur şi cu mâna goală. Orice întrebare mi-ai pune, răspunsul meu e doar o întrebare: De unde să-l aduc la tine? Nu îmi e uşor să ştiu că plec totdeauna să caut fără să ştiu unde, plec şi pe drumuri greşite pe care tu mă îndrumi şi mă îndemni, drumuri care există doar în regretele că pe altele ai mers, deşi puteai să nu mergi. Aşa îngândurat şi abătut, întorcându-mă, de întrebări, mie, nu pot să scap. Nici nu ştiu dacă spunându-ţi numele de om ceva pot să schimb. Nu ştiu dacă spunând fapte care chiar şi acum aruncă pietre, pe la spate, în capul meu, ceva se poate schimba. Eu plec în căutare fără să aştept plată de la tine, plec aşa cum îmi este datul pentru orice rătăcit sau rătăcitor. Pentru tine însă nimic nu pot să mai fac. Doar, poate, să îţi luminez calea spre judecata firească, judecata Cerurilor.

Niciun comentariu: