miercuri, 10 octombrie 2012

Înainte, sus

Drept pare totul, drept, fără cute, spun toţi cei cărora le-ai spune că pleci la drum. Chiar şi hărţile, de oameni au fost gândite să arate drumurile ca fiind doar şerpuite, mânaţi de instinctualul înţeles al adâncimilor şi înălţimilor, ce-i face temători de a da pe faţă totul.
Şi chiar e un drum aproape drept. Aşa e dat să fie câmpia, netezită cândva de mângâiere apei ce îşi căuta odihna câtorva mii de ani. Aşa văd oamenii a fi drumul drept...
Tu pleci, eu plec... plecarea nu-şi are plural pentru drumul vegheat de Cerul cu Lună înaltă şi plină.
Cuvântul e esenţial când e spus instinctual. Obligă munţii să se-aplece şi spune norilor să plece. Aduce rost de lume nouă şi apa o despică-n două. Dă semn de fapt adevărat, nu ştie să se dea uitat. Cuvântul pune clar accente pe adevăruri elocvente. E folosit şi spre minciună, când teama-i mare de furtună... Cuvântul face şi desface, război, de vrea, pres-chimbă-n pace.
Îţi ai multe întrebări şi încerci să potriveşti răspunsuri ce nu ştii de unde au fost date să-ţi apară. Te ştii, dar nu te crezi, iar ceea ce te credeai, azi nu mai poţi să te ştii. Şi cauţi să-ţi mai dai crezare, cauţi să-ţi răstălmăceşti trecutul pentru a nuanţa timpul ce-l ştii că va urma. Dar ştii tu oare şi cum va trece? Ştii tu, oare, unde vei ajunge?
Este ascuţită muchia care desparte urcuşul adevărului deplin de coborâşul adevărului dorit... Este ascuţită şi doar dacă este privită de deasupra se vede cât e de tăietoare. Altfel doar se simte cât de dur şi nemilos taie. Uneori, şi nu de puţine ori, este şi fier încins. Este tăietoare totdeauna, când trebuie să despartă, fier încins când trebuie să cureţe. Cel ce vrea să urce nu-şi va putea lua, din tot trecutul, decât ceea ce nu poate fi tăiat şi nu poate fi ars. Iar când pe muchie se văd scântei, se ard toate nimicurile şi toate mărunţişurile ce nu se vor pierdute, doar de dragul a ceea ce se numeşte, cu patos, amintire a trecutului.
Lasă-ţi drumul să plece, aşa cum ţi-a fost pornirea când despre el întrebai. Ştiut ţi l-ai vrut abia după ce ai rostit întrebarea când pasul se şi voise făcut. Te opreşti, oprindu-l, pentru timp de alte şi alte întrebări cu răspunsuri căutate. Prin necunoaştere cauţi a şti, agăţându-ţi în cuie înţepătoare clipele de dorinţă şi călcând pe cioburile sticlelor translucide de după care ai privit lumea ce acum nu are şi pentru tine răspunsuri la ceea ce te-a lăsat să crezi că îţi este simţire. Ceea ce vedeai era doar o parte din lume, cealaltă parte era lumea ce o vedeai în tine, asemănând-o cu restul întregului.
Este drept drumul şi este timpul de-a nu fi cu zăbavă. Este drept, şi n-ai putea găsi sens opririi, de-ai căuta să priveşti spre depărtarea care nu se pierde în ceaţă, cu toată ceaţa ce este în juru-ţi. Îşi pierde capătul în lumină, acolo unde, spre împlinirea cuvântului rostit de tine, chiar prin întrebare, am ajuns, încă o dată, ca de multe alte ori când trebuia să aflu rostul mărginirilor. Ochii nu-i lăsa pradă aflării păşirii, priveşte colo, unde se vorbeşte despre nemărginire, despre neoprire, deespre despiedecare, despre rost împlinit, ca să nu te înşeli, ajungând să crezi că te cobori, că te rătăceşti ori că te-nvârţi în spirale mult ameţitoare.
Este drept drumul, nici motiv de temeri nu pot să se abată în calea ta. Trecut este timpul adormirii, faci drum spre timpul împlinirii. Ceea ce nu ştii vei întrezări, ceea ce nu cunoşti îţi va fi la îndemână. Acolo unde se sfârşeşte orizontul de sub nori te voi aştepta. Spre călătoria pe drum drept, într-un orizont în care zările nu se ascund în apusuri care mai de care de neînţeles. Acolo vei avea şti cum face gândul tumbe spre a nu fi lăsat în părăsire, chiar şi atunci când se dă de gol că este mai mincinos decât minciuna pe care o scorneşte, cum pe sine se mândreşte sieşi spre a se crede stăpân pe chiar scânteia ce l-a creat, ca şi cum scânteia prin el a luminat, fiind el cel care i-a dat puterea de a scânteia.
Se bate clopot de-nceput de viaţă. Dacă încă nu-l auzi, ridică-ţi fruntea. Şi fă pasul pe drum drept, înainte. Nu se opreşte nici acolo unde te opreşti tu cu privirea, nici acolo unde gândeşti că se va opri, nici acolo unde, mă vei găsi spre a merge, împreună, mai departe. De-acolo, de-atunci abia, de vei trage cu ochiul, spre noaptea ce-a trecut, vei înţelege că înainte, drept, spre unde sunt, sub poarta pe care se întrezăresc furcile caudine ale vieţii, e, înainte de toate, sus... Lasă-ţi mersul cuvântului ce s-a făcut înţeles prin întrebare, nu-l mai ascunde sub poala gândului. Timpul tău de împlinire îşi lasă semnul triumfului, să-l ştii, în clopotul ce bate, bate, bate...

Niciun comentariu: