Vina de a fi nevinovat

E mare, tot mai mare, stricarea oamenilor şi tot mai mare e prăpastia care unii vor să o facă între cei care mai au puterea de a nu se uita urât la alţii, cei care mai găsesc timp de a spune o vorbă care să aline o durere sau cei care nu îi cred pe ceilalţi vinovaţi doar pentru faptul că îşi duc traiul alături de ei.

Alături, unul de celălalt, stau cei care nici puterea de a privi omul în ochi nu îl au. Se ştiu pe sine şi în oricine pe sine se găseşte, şi vorbele, şi faptele, şi gândurile sale, în celălalt le găsesc. Se numesc, ei pe sine, cei niciodată cu păcat şi piatra o aruncă pe la spate. Niciodată nu judecă pe faţă, niciodată, când alţii s-ar putea uita la ei, nu se arată cuvântători a ceea ce spun, în taină, celor care abia aşteaptă ca alţii să grăiască asemenea lor. Că ştiindu-se, teamă le-ar fi să nu li se spună, cumva, cândva, ce fapte ei făcut-au şi vrut-au neştiute ori uitate.

Degrabă şi cu râvnă, se caută vinovaţi pentru nesocotinţa dorinţei cuiva, înspre altcineva, de a face acela fapte care îi sunt pe plac. E îndeajuns motivul de a şti că el, oricine-ar fi acela, nesocoteşte dorinţa celui certat cu propriul suflet, ca să fie împins în jocul vorbelor nerostite ale lumii. Faptele cele bune, oricât de bune ar fi fost, sunt de prisos, nu se mai ştiu, de ruşine se ştie deja făcut el, doritorul, dinainte de a-l face cineva de ruşine. Şi pentru că se poate să fie făcut de ruşine el, prin faptele celuilalt, pedeapsă prin alţii i se caută. Să fie durere, să fie suferinţă, să fie batjocură şi să fie dispreţ... asta vrea şi asta caută să aibă auzit, văzut şi făcut, nesupusului.

Mai de preţ şi mai cunoscător a ajuns oul găinii, înainte de a-l face găina ou. Se ştie că poate fi găină şi dă de veste cocoşului ce va face găina. Aşa se rostuieşte acum viaţa unora care au luat o piatră în gură şi, fără să o arate, spun că diamant de preţ îşi ţin sub limbă şi de-atunci cuvintele lor au preţul dat de diamantul care, cândva, de va fi şlefuit, va fi de mulţi dorit. Dar până va ajunge să aibă sclipiri în lumină, ţinut va fi să nu voiască hoţii să-l caute pe undeva de preţ...

Între întinare şi închinare, puţini mai ştiu cum se poate trăi omeneşte. Cei care altora se închină, uşor duc pe alţii-n tină, de lor nu li se închină. Cei ce-şi au un drum în tină, nu lui Dumnezeu se-nchină.

Se-adună-n ciorchine cei care îşi slăvesc desfrânarea şi-şi spun că e neştiută, cea din fapte sau cea încă doar din gânduri, spre a da de ştire celor ce-şi ştiu ziua trăită cu fapte care dau sensuri vieţii, că e vremea de a fi ascultători, de a nu ieşi din modelul ce le e dat de ei să le fie. Să fie azi ziditori de palate şi mâine, de-i nevoie, căci se vor găsi poate unii să nu le placă palatul ce se poate construi, să dărâme chiar şi planul care, cu migală a fost ticluit pentru ei, spre a avea trai în pace şi bucurie. E mare vinovăţia de a trăi nevinovat de faptele pe care ei, făptaşii cu nesaţ, le văd ca deja făcute deşi nici ei nu pot băga mâna în foc pentru vedenia lor. Dar tocmai în asta e ascunsă vinovăţia, că nu pot să arate cu degetul ceva prin care ea, cea pe care şi-o ştiu lor, să ajungă ştiută, ca fiind a nevinovaţilor.

Dar nu e timp de îndoială ori de aşteptare. Cei care se încăpăţânează a trăi uitând de reguli pe care alţii, cu toată puterea ţin să fie singurele bune, chiar dacă ei, clipă de clipă, nici nu-şi amintesc de ele, trebuie să se ştie cu totul şi cu totul vinovaţi. Cel ce gândeşte despre libertate, în afara tematicii impuse de cei ce-şi arogă dreptul de a împovăra limitele cu duhori de maluri, este deja bănuit că va putea comite o crimă. Cel care se doreşte a fi liber deja a comis crima, cel care-şi permite să nu stea în limitele rău mirositoare, cel care îşi permite să trăiască liber, este un autor de crimă cu premeditare. Iar cel care, pe lângă asta, arată tuturor că, în libertate, de orice se poate suferi, în afară de depersonalizare şi nepăcătuire, este autor de genocid. Nu e timpul de se îndoi cineva de regulile lumii. Oricine, acum, ştie mai bine ceea ce este bine, ceea ce bun pentru alţii este. Doar spusa acelui oricine, care ştie ce este bine, de nu se face, este legea care face nevinovaţii, fără circumstanţe, vinovaţi. Iar pedeapsa nu se lasă mult aşteptată; totdeauna este maximă, spre a fi exemplu celor care nu iau în seamă porunca.

Şi peste tot, şi oriunde, într-un gând sau în vorbele a măcar doi, judecăţile se fac, fără să treacă timpul. Vinovaţii însă lipsesc la propria judecată. Ei au dreptul să sufere, nu au dreptul de a vorbi. Ca să nu spună că li se ia acest drept, judecata e în lipsă. Doar pedeapsa se aplică vinovaţilor, şi nici pe aceasta ei n-o ştiu. Ei doar o văd, o simt, o trăiesc.

De-ntrebat nu se mai întreabă nimeni, de mirat nu se mai miră nimeni. Nu mai are cine, nu mai e nimeni să vrea să privească fără să fie cel ce învinovăţeşte ori să fie învinovăţit. Merge totul de-a valma, marii vinovaţi se spală, peste noapte, de mari păcate şi-şi pun haine albe, de călăuze pe drumuri drepte. Dar cagula neagră o ţin pe post de glugă de ploaie, ascunsă de gulerul bine strâns pe gât, ca nimeni să nu vadă semnele şi în-semnele care i-au învrednicit să se facă judecători după propria măsură. Şi cine să se mai întrebe, când atâta răzleţire e în lume, de n-are cum să se mai ştie, n-are cum să mai fie vinovatul văzut, oricât de mare şi semeţ ar fi, de puzderia firelor de iarbă după care îşi fac mendrele judecătorii. Şi asta fiindcă nimeni nu se gândeşte să-şi ridice capul din pământ spre a privi în faţă. Nimeni n-are curajul să privească pe cel învinovăţit în ochi... nevinovăţia lui le-ar fi fatală, amintindu-şi adevăratele lui vinovăţii. Cu privirea căutând fire de iarbă uscate printre pietre, e mai uşor să se facă din minciună un mare Dumnezeu.

E timp de mare stricare, şi va veni şi cel de măreţie a stricăciunii, care deja se vede... Se va cere celor fără vină să se judece singuri, după modelul celui care îi cere să facă asta. Şi de nu o va face bine, va fi şi mai vinovat, fiidncă trebuia să ştie cum să se judece... Şi vor trebui, cei ce nu vor să poarte o vină în plus, să facă faptele pe care le-au făcut cei ce-i obligă să se judece, până ce vor pieri toţi vinovaţii de nevinovăţie. Dacă poţi, Doamne, fereşte-ne, de o aşa lume!

Timpul, timpurile...

Aşa cum au modul de a gândi oamenii, azi, nimic nu e clar: nici direcţie, nici sens, nici motiv. Viaţa pe Pământ se duce sub auspiciile Cerului şi gerului. Unora li s-a dat un drum căruia nu i s-au putut opune: la ceea ce încă nu au avut puterea să renunţe, le-a fost adus, prin întâmplări şi coincidenţe, pentru cei care încă nu se gândeau că Dumnezeu, ca realitate. Şi chiar de au fugit cândva, acum nu mai au unde. Li s-a dat, pentru că aşa trebuia să fie, un singur drum.

Nebunie! Asta vor spune mulţi. Norocul meu e că cei mai mulţi din cei care s-ar putea să spună asta, acum, vor afla când nu vor avea ce să mai spună. Dar în această nebunie, durere şi înfricoşătoare disperare, de doar câteva zile, se vor face cunoscute atâtea persoane ce sunt ziditori de temple. Vor fi atâţia câţi vor trebui să fie. După acele zile va veni veni vremea rescrierii destinelor, în concepţia celor ce cred că destinul noi ni-l facem. Am uitat poate doar terminologia prin care noi nu este definit pentru acum. Dar aşa cum nu realizăm că spunem „în viaţa asta...” deşi contrazicem ideea transcenderii dintr-o viaţă-n altă viaţă, aşa suntem atât de siguri în materialitatea concepţiilor noastre.

Se va spune, după aceste zile, că e o nebunie fără margini... Perceptual, în varianta azi-ului, aşa e. Recunosc şi eu, nu mă ascund. Dar eu nu tremur de frică, refugiindu-mă în aici, în acum. Mi-este dat ce trebuie să mi se dea, mi-este luat ce trebuie să mi se ia. Eu nu mai sunt omul modern, nici măcar tehnicistul ce-am fost nu mai sunt, căci am trecut prin serii de furci caudine, după ce m-am întors din drum să caut şi să adaug stratul de încărcătură metafizică necesar explicării mecanismelor superioare care guvernează rodul activităţii umane, înainte de toate chiar prin mine, prin cobaiul ce-mi eram.

N-am cum, nu pot, nu e necesar să mă refugiez. N-am unde să mă refugiez, n-am unde să mă întorc. Noaptea în care vor îngheţa toate, înaintea zilei cele mari, va lăsa deschis drumul adevărului. Am fost suspendat pe puntea suspinelor, dar atunci voi pune piciorul pe mal. În acea zi se va şti ce trebuie să vina. Ceea ce azi îmi este frică să spun, va spune cine trebuie să spună. În acea zi se va şti cine trebuie să vină. Spusele vor defini. Spusele sunt adevărul ce se va materializa în începutul toamnei rodului bogat.

Sunt vremuri în care multe se întâmplă aşa cum se întâmplă, doar pentru a nu se arăta celor ce stau la pândă. Nu este vorba de psihoza victimei. Nu doar de mine este vorba. Toată această lume e un roi. Acest roi s-a ierarhizat şi s-a divizat după criteriul tupeului, mai mult decât cel al utilităţii, divinul criteriu ce a rânduit lumea. În acest roi Irod este mai peste tot. Mereu cel de lângă este văzut ca cel ce-ţi poate lua locul chiar şi acolo unde nu ţi-l poate lua. Adevărul când este spus este văzut ca o mare împotrivire, nicidecum ca o constatare menită a da înţelesuri vieţii. Tiparele sunt criterii imbatabile. Odată intrat în tipar trebuie să joci jocurile tiparului, care are o singură condiţie: laşi sufletul la intrare. Aşa e uşor să ajungi mincinos, imoral, hapsân, avar, ucigaş... Cei ce nu rezistă jocului trec la măsuri împotriva lor, cel mai adesea îmbălsămarea cu alcool. Iraţionalitatea câştigată îi scoate din tipar dar nu-şi recâştigă niciodată ceea ce au pierdut, sufletul. Puţini sunt cei ce reuşesc să iasă din tipar şi să facă pasul spre regăsirea sufletului, prin credinţă, nu însă obligatoriu prin biserică. Vor trece peste prag şi vor încerca de atâtea ori urechile acului. Vor lăsa la o parte tot ceea ce au acumulat în viaţă în tipar, ultima fiind avuţia. Mulţi vor, puţini reuşesc, cei mai mulţi îşi epuizează resursele şi îşi aduc lângă ei finalul: sinuciderea, chiar dacă ea se manifestă prin accident, îmbolnăvire gravă... Acei puţini ce renunţă la ataşamente, dorinţe nemotivate, mândrie, prejudecăţi, după o perioadă în care le este dat să experimenteze treceri prin stări ce nu le concepeau posibil a se întâmpla lor, se repoziţionează pe o stabilitate asemenea cu cea avută dar cu alte repere. Ei sunt unii din cei care spun, în primă instanţă, că şi-au rescris destinul.

Cei rămaşi în tipar îşi continuă viaţa robotind haotic. Ceea ce fac ei o numesc muncă necesară existenţei cât mai prospere, o numesc, de multe ori, carieră. Prosperitatea lor nu se opreşte la necesitate, ci se vrea altceva. Nici nu realizează când pragul necesităţii ce ei o văd este deja opulenţă. Ca să ajungă în acel punct fac destule compromisuri. Au ceva dar vor mai mult, dincolo de posibilităţi. Pentru a avea renunţă şi la ultimul drept divin, al morţii, drept pe care îl cedează contra unei sume de bani necesară realizării acelor proiecte ce i-ar propulsa într-o lume a elitelor materialiste. Reuşita le este garantată de tot felul de sloganuri, bine gândite de ierarhia superioară dar, de fapt, cei mai mulţi nu reuşesc, neavând cum să reuşeacă o idee de împrumut, sfârşind sub securea nemiloaselor boli fără cauze externe (cancer, diabet, boli endocrine, ale ficatului şi ale intestinelor, boli circulatorii, boli ale creierului), nu înainte de a plăti cu vârf şi îndesat ceea ce li s-a dat, însă fără a duce la final maiestuosul proiect. Imoralitatea lor îmbracă toate formele posibile, de la „cuceriri” senzaţionale, ca număr sau ca însemnătate, pe plan sexual, până la distrugerea psihică a unor alte persoane, persoană fără vină în relaţionarea cu ei şi până la înşelătorie, cămătarie sau trafic de persoane.

O categorie aparte sunt acele persoane care se încadrează în aşa-numiţii, popular, spirit liber, când încearcă să se armonizeze cu tiparele societăţii. Aceste spirite se manifestă distinct încă din copilarie şi e uşor să se observe că, pe lângă grupurile de copii apare câte unul pe margine, care timid încearcă să intre în mijlocul grupului, dar, şi de ajunge, simpla mişcare a grupului îl aduce tot pe margine. La această vârsta ei sunt excluşi printr-un mod inconştient. De fapt, în viaţa de zi cu zi, aceşti copii au ceva diferit de ceilalţi: unii au o creativitate, sau îndemânare, sau inteligenţă, imposibilă vârstei, visători, talentaţi, intuitivi, maturi în gândire, visători, dar toţi sunt greu de supus fără măsuri coercitive. Chiar şi atunci când se supun o fac pentru momentul respectiv, recidivând în nesupunere. Sunt consideraţi ciudaţi iar ei realizează că sunt nişte neînţeleşi. Naivitatea vârstei îi fac să cedeze de prea multe ori mult prea mult în relaţia cu ceilalţi, din dorinţa firească, de a evita singurătatea. Cei cărora li se cedează profită de această dorinţă, instaurând un mod de control şantajist, asupra lor.

Spiritului liber căruia i s-a impus cedarea libertăţii, prin teroarea de ordin fizic, psihic, ori alteori subtil poate avea manifestări din cele mai diferite, pozitive sau negative, spectaculoase, extreme.

Omul-spirit liber, neconstrâns, se manifestă, în evoluţie prin accentuarea calităţilor native, croindu-şi drumul, pe care, şi-l defineşte pas cu pas, singur, prin excluderea continuă a viselor fără consistenţă, vise la care însă nu renunţă ca şi cărări paralele drumului, în limbaj social, pasiuni. Oricum drumul ales este o împletire a pasiunii şi a opţiunii, a ceea ce este raţiune cu ceea ce este imbold.

Cel constrâns, oprimat, ori merge pe o cale a detaşării, a acumulării la cote maxime, selective, a ceea ce este bun (ajutat fiind, în selecţie, de forţe, repere şi modele pe care le are ca har), ori rămâne prizonierul viselor nerealizabile, forţând orice notă pentru a le împlini. Cum însă în visul lor cuprind ceea ce cred ei că trebuie să cuprindă, pot face absurde presiuni asupra altor spirite, ca şi ei, libere, favorizând, nemeritat tocmai pe acei care le sunt opresori. Folosesc din plin creativitatea tipică a spiritului liber dar, de acestă dată, o parte este consumată pe această luptă, dezvoltând negativităţi care, în afara faptului că se răsfrâng asupra celorlalţi, se răsfrâng, mai devreme sau mai târziu asupra lor. Posesivitatea le accentuează spiritul de dominare, dominarea la rândul ei accentuează posesivitatea. La fel de bine se deschide poarta frustrărilor (încă din momentul excluderii de către ceilalţi copii) fapt ce-i poate determina să încerce supunerea unui grup din ce în ce mai mare. Totodată planul emoţional-sentimental le este afectat de confuzii, ajungându-se la gelozii pătimaşe, ucigaşe chiar. În plan social sunt neintegrabili, graţie nesupunerii, dar, în acest caz exacerbată, extremă. Pot deveni uşor impunători de tipare, tocmai ei, cei care nu le acceptă şi nu se pot încadra în ele. Amplificarea acestor comportamente este mult mărită dacă victimele acceptă, pas cu pas, faptele lor.

Din fericire viaţa îi pune, la un moment dat, în faţa alegerii, dur, şi renunţă la o parte din aceste principialităţi extreme, dar, până atunci, multe fapte şi-au produs efectul, efect ireparabil.

Pentru ei tiparele altora, cele pe care nu le acceptă, nu există, ei nu pot fi prinşi în nici un tipar, dar, aşa cum e menţionat mai sus, la nivel micro sau macro, determină tipare, creează tipare în care chiar îi forţează pe alţii să se încadreze.

Drama cea mai mare o trăiesc cei care, liberi fiind, încearcă să se înscrie în tipare. Încearcă să intre într-o lume cu principii materialiste, având un bagaj de principii care se suprapun cu celelalte doar pe segmente, căci sunt încărcate de trăiri pe planul care lipseşte celorlalţi: planul sufletului. Să nu fie văzută moartea ca pe ceva foarte grav, ci ca o necesitate chiar evolutivă, este o blasfemie în concepţia celorlalţi; să fie văzut individul ca unicat fără încrengături de neam, diferenţiindu-se tocmai prin individualitate şi nu prin grad de instruire şcolar, este un non-sens; să se considere că elementul de legătură între oameni este iubirea iar în cuplu să primeze dragostea, prietenia, respectul, consideraţia non-materială devine un atac frontal la adresa valorilor impuse de tipar... Încercând a se lăsa inclus în aceasta mulţime, nu poate fi mai mut decât o mulţime rezultantă a intersecţiei cu cea din care vine. Ori mulţimea tiparului este una exclusivistă, care totdeauna va rejecta ceea ce nu are toate caracteristicile comune. Diferenţierea, pe oricare dintre planuri induce declasarea, împingerea către margine, desconsiderarea, categorisirea ca paria, nebun. Nimic nou faţă de anii copilăriei, doar că motivaţiile sunt diferite. Dar, tot ca şi atunci, persoanele în sine sunt excluse, ideile care convin însă „tiparului” sunt preluate fără nici un fel de jenă şi de cele mai multe ori ştergându-se urma provenienţei acestora (celebru, ca şi caz, este de amintit Nikola Tesla căruia i refuzat dreptul de părinte al radioului timp de aproape 100 de ani). Este, de asemenea foarte binevenită munca „în folosul comunităţii” tiparului, nerecompensată, până la epuizarea celui ce o face, apoi debarasarea de acesta.

Ridicarea în rang social a unui spirit liber este imposibilă dacă stă atârnat pe cele două maluri, dacă se vrea recunoscut de ambele tabere. Rămâne totuşi oricând un mare pericol pentru „tipar” pentru că polarizează, penetrează şi induce idei contrare tiparului, contribuind la revolta împotriva stagnării şi restrângerii libertăţilor individuale şi colective, pentru promovarea unei societăţi non-dictatoriale, a acelei dictaturi disimulate, dictatura a celor mulţi, dar fără personalitate, prin conducători cu aceleaşi principii.

Aceste spirite libere reprezintă categoria cu spiritualitate incontestabilă, fără excese, constantă şi definitorie permanent, în comparaţie cu cei care sunt sclavii tiparului, ce devin spirituali de faţadă, în momentul în care se confruntă cu probleme pe orice plan; îşi induc sugestii spirituale culese sau preluate fără discernământ devenind habotnici, fanatici, sperând într-o minune, asemeni primirii de foloase materiale. Totul durează până la rezolvarea problemelor, după care se reîntorc la vechile năravuri, la vechile principii, la vechile obiceiuri. Din această categorie se ridică, precum ciupercile după ploaie, o sumedenie de spiritualişti ce denaturează ideea de spiritualitate, creând un terci indigerabil, dar, bazat pe dorinţele maselor, prinde mult mai bine, mai ales că este recompensabil, aşa cum place categoriei căreia i se adreseză, prin mijloace materiale, prin bani aproape totdeauna, şi nu prin fapte proprii. Un exemplu ar fi moda mai nouă în care un călugăr este plătit pentru a ţine post în locul cuiva, ca şi cum Divinităţii i se prezintă un raport statistic, numeric şi nu unul al personalizat, al cazurilor. Acest exemplu este suficient pentru a stabili şi locul actual al multor bisericilor în interiorul tiparului, renunţând la multe dintre valorile spirituale ce le-au dat motiv spre a exista. Biserica este mai nou o elită care luptă împotriva adevăraţilor oameni de spirit dar duce şi o luptă cu cei care încearcă să acceadă la acest segment de putere, a spiritualiştilor. Lupta este dusă pe două planuri. Biserica nu mai este decât o instituţie cu reguli stricte. Ajutor din partea ei e greu, de multe ori, să se spună dacă mai există pe plan spiritual, dar pe plan social, este prea evident, acesta este ca şi inexistent.

O anumită categorie de spirite libere evadează din contextul social şi, chiar dacă ajung în interiorul bisericii, ca şi călugări, de obicei sunt cei care se retrag în sihăstrie sau duc o viaţă asemenea sihaştrilor.

Alegerea drumului pentru aceste spirite este într-o oarecare măsură opţiune personală la vârste mici cu precădere, dar, în general este vorba de un „prizonierat al propriului destin” libertatea de acţiune fiind limitată, o mică diferenţiere fiind între bărbaţi şi femei. Poate că singura libertate ce este permisă în limite mai mari este cea de a întârzia evenimentele, însă plata pentru aceasta este mult prea mare, fiind de preferat evitarea folosirii exagerate a „liberului arbitru”, a acelei posibilităţi care face ca judecata să ia loc încrederii în propria persoană.

Poate sunt prea filosofice gândurile acestea, sub ploaia de fapte şi evenimente care ar trebui să mă facă să fiu mai axat pe materialism decât pe spiritualitate sau filozofie. Nu exclud această direcţie, însă nu pot decât, cel mult, să caut un compromis, pentru că n-am cum, structural, să-mi schimb structura internă psihică şi mentală, sufletească. Stiu la fel de bine că un minim compromis îl voi face, dar la fel de bine ştiu că totul se va încadra şi în această stare de fapt: ceea ce sunt acum. O nişă, o portiţă pe care nu am văzut-o, nu reuşesc să o văd, abia când îmi va fi scoasă în cale prin, aşa cum am spus în alt context, cineva, ceva, trimis către mine, am s-o văd într-un întreg absolut al ei. Aici l-am numit ziditor de temple, pornind de la ideea că orice construcţie umană, în acord cu ceea ce este divinitatea, este un templu.

Faptele nu se mai încadrează în nici o normalitate. Orice dezastru în care mor oameni nevinovaţi este doar o ştire de presă, însă nu una de primă importanţă, ci una aruncată în completare, nicicum luată în seamă. Cei care vor construirea unei lumi întipărite, conducătorii acestei lumii „întipărite” au trecut la vânătoarea de suflete dar cu precădere a spiritelor libere, a marilor spirite libere. Din cei evoluaţi, dar prizonieri tiparelor, oameni până mai ieri, chiar şi azi, buni, de necrezut a se dovedi posibil criminali, au coborât în catacombe, vânzându-se pentru bani şi putere, s-a format armata de vânătoare, comnandourile ce vor să stinge opaiţurile de la ferestrele luminate. Alţii, cu feţe mai blânde, aleargă să întoarcă din drum pe cei care nu îşi încetinesc paşii spre mai sus, iar alţii pun capcane „pe la colţ de stradă”. Deşi, aparent, fiecare îşi duce viaţa cum poate, în realitate este o luptă de guerilă urbană în cel mai bun sens al cuvântului, peste tot, în orice clipă.

Cea mai infestată, în afara lumii politice, este lumea presei video şi apoi a presei scrise. Aici se filtrează informaţia ce poate să ajungă la robotitori, aici se minte. Chiar şi dacă transpare câte un adevăr acesta este repede modelat după necesitate. Cu greu se poate şti adevărul despre acest an. Elementele ştiinţifice chiar sunt ascunse sub plapuma lui „să nu panicăm populaţia” deşi doar 2% din populaţie ar înţelege cu adevărat explicaţiile ştiinţifice. Cât despre efecte nimeni nu încearcă explicaţii principiale, toată lumea copiază ce se spune pe aiurea, nicicum ce spune vreun român cu scaun la cap, se minimalizează cu totul sau se exagerează totul. Chiar şi conceptul de salt dimensional nu este deloc explicat, pentru că puţini îl înţeleg. 3D, 4D, 5D e pe buzele tuturor dar marea confuzie determinată de D (dimension) ce nu are legătura cu fizica, vorbind despre cea clasică, face pe mulţi să se întrebe ce mai e asta? Fizic 3D (x,y,z) înseamnă spaţiul static, 4D (x,y,z,t) spaţiul dinamic, iar 5D trece în domeniul cuantic, unde se adaugă o altă dimensiune caracteristică, de exemplu m. Conştiinţa însă nu e statică, e dinamică, totdeauna dinamică, are dinamicitate spaţială virtual dar şi dinamicitate de alt tip. Şi atunci cum să se înţeleagă, cum să se perceapă fenomenul? Pot oare toţi vorbitorii despre asta să dezbată problema, au toată cunoaşterea care să le dea startul într-o cursă fără lungime prestabilită, au curajul de a se lansa într-un univers pe care închipuirea nu-l poate defini? Chiar este cineva naiv să se creadă că cineva care nu are cunoştinţe, solide, de fizică, biologie, psihologie etc. să abordeze acea temă? Chanelling-ul este suficient să se explice super-realiştilor o idee atât de complexă? Eu unul mă îndoiesc şi nu mă îndoiesc de îndoiala mea...

Mai mult, lumea spirituală calcă strâmb. Sunt multe subiecte care se pun în discuţie pe baza a ceea ce se cunoaşte din închipuire, din poveşti inventate şi răstălmăcite. Urmele civilizaţiilor vechi sunt explorate cu buldozerele mândriei, nedesluşite idei sunt folosite pentru a da importanţă ideii. Se citeşte în stele de o armată de şcoliţi care mai de care mai plini de inspiraţie. Unii încearcă să dea explicaţii comportamentului uman după “energia zilei conform calendarului maya", ori calendarul respectiv este atât de controversat prin înţelesurile date de atâţia şi atâţia cercetători, încât a discuta ceva atât de amănunţit nu este chiar foarte sigur.

Subiectele româneşti şi ele suferă de aceeaşi boală. Este o moda în a vorbi despre daci, este o modă căutarea, ori chiar inventarea dovezilor despre daci, chiar şi în domenii care sunt, pentru vremurile lor, faşse, de parcă ar fi o civilizaţie de mult apusă, pierdută în negura vremurilor. Toată lumea caută secrete dar câţi se luptă în primul rând pentru a dovedi secretul limbii? Sarmizecetusa este asaltată de tot felul de „iniţiaţi” însă cine ştie totul, sau măcar jumătate din tot, despre religia iniţiatică a acestor meleaguri? Vrem adevărul să-l dovedim cu adevăruri inventate de dragul unui renume de durată infimă, de dragul popularităţii sau de dragului unui salariu plătit celor care pun preţ, fiindu-le lor de folos, pe subiecte incendiare?

Lupta cu întunericul, în vremea de azi, a rămas pe locul „n”, unii spiritualişti, chiar şi biserica, negând la un momentat existenţa „soldaţilor întunericului” prin celebra idee „cine nu crede în aşa ceva nu poate fi atacat” ori prin exagerarea principiului, înspre unanim, a toate cuprinzător, de karmă.

Anii din urmă au dus la apogeu activităţile oculte ale întunericului, dar şi şarlatanilor, încurajaţi mereu de atitudinea, intenţionat dualistă, a celor ce asta îşi doresc să apară publicului, sau în public. Reacţia taberei celelate? Public, prin latura dominată de spiritualişti, nulă! Cei care cu adevărat luptă pentru eliberarea din chingile subtilului sunt neluaţi în seamă, eventual ironizaţi, minimalizază lupta, arătaţi cu degetul ca şi călători prin alte lumi, fictive. Ba mai mult, în faţă sunt scoşi, sunt aduşi, de-ai lor, mascaţi şi fardaţi, care vorbesc mult şi nu spun nimic.

Căderile şi decăderile, nicidecum, cu nici un argument, ex-plicabile, vor sta mereu alături de oameni. Mulţi dintre cei bogaţi se vor prăbuşi copleşiti de neliniştea pierderilor datorate capriciior cosmice. Mulţi vor sufla în lampa afacerilor lor. Agricultura, ca afacere nu va mai exista, iar forma actuală de proprietate va dispare, trecându-se la proprietatea şi munca în comun, un comun însă desprins din tiparul “tiparului”. Doar cele ce se numesc sistemul de sănătate şi sistemul de învăţământ, pe alte reguli şi forme, pe alte baze, vor continua să existe. Dreptatea nu va mai fi, un timp, făcută de oameni...

Sinuciderile neadaptabililor se ţin lanţ. Dar se va întâmpla să se sinucidă cei care, având de toate, nu vor mai putea să le aibă, după epuizarea rezervelor, care vor deveni scumpe, foarte scumpe, motiv pentru care vor avea loc numeroase conflicte şi, mai apoi, revolte.

Au început să iasă la rampă falşii prooroci, care încercă să ridice în slăvi dreptul divin al celor avuţi pentru a-i salva de furia mulţumilor. Oamenii se vor diviza, rupându-se încrengăturile de neam, atât de specifice tiparului. Spusele lui Iisus, prin întrebarea „cine-i mama mea şi cine-s fraţii mei?” atunci se va adeveri cel mai bine căci puţine „familii” nu vor avea sciziuni definitive.

Se nasc şi se vor naşte copii ai luminii. Aceşti copii vor avea reprogramat ADN-ul şi vor fi aceia care vor duce viaţa în forma humanoidă mai departe. Vor trăi, iarăşi, va şi cândva, cei 120 de ani, indiferent care va fi mărimea de măsurare a timpului, care va fi măsura duratei, când timpul actual nu va mai avea importanţa de azi. Reprogramarea ADN-ului, modificarea a ceva ce este la fel de neînţeles pentru foarte mulţi, ca şi dimensiunile, s-a făcut deja acum în această perioadă. Tot ceea ce se întâmplă acum cu oamenii face parte din planul divin în care fiecare dintre noi este inclus.

S-ar vrea poate să spun mai multe despre mine. Unii doar din curiozitate. Alţii ca să mă prindă cu ceva şi să poată face un atac direct. S-ar vrea să fiu, cu amănunte cât mai suculente, ca om, personaj principal, în poveşti din care să se poată extrage probe pentru un probatoriu al vinovăţiilor indirecte... 

Fiind trăitor în această lume, nici pe mine nu mă vor ocoli cele care vor veni. Marea diferenţă este cum va fi să înţeleg eu această cădere pe toate planurile. Eu spun că-mi va fi uşor să nu fac parte din disperaţi, pentru că am experimentat, fără voie, multe din „lipsurile” care ne vor veni şi ne vor stăpâni. Nu le iau ca lipsuri, pentru că ştiu că fără ele se poate trăi, existenţa nu este pusă în pericol. Ceea ce ni se va lua, Dumnezeu ne va da! (un plural necesar!). Ceea ce azi nu s-ar concepe inexistenţa a ceva pentru viaţa, atunci va fi posibil căci gândirea altfel va fi. Cei ce azi au un copil mic ar spune că ceea ce va veni va fi un chin! Nu, nu va fi deloc, copiii aceea vor creşte frumoşi şi sănătoşi pentru că ei vor avea alte necesităţi, alte condiţii de îndeplinit. Cei ce vor fi copii luminii vor avea acele mame pe care „Dumnezeu le-a luat în braţe”! Ei se vor naşte direct „sus”, nu vor mai începe prin a lupta pentru a doborî bariere şi a cuceri baricade.

Se va percepe oare, ca moarte, nemoartea, trecerea în acele diferite dimensiuni, pe care acum oamenii nu le percep în nici un fel, judecând cu noţiunile spaţiului real? Se va întâmpla invizibilitatea unora pentru alţii? Eu spun Da, la un moment dat unii vor pieri din orizontul vizual al mulţimii, fără însă a se putea spune că au murit. Nu va fi moarte în sensul actual, totdeauna. Se vor petrece chiar minuni. Toate într-un vârtej ameţitor, o ştire va urma imediat alteia... Primii vor fi invizibili cei care sunt pregătiţi să sară „mai sus”, cei care acceptă că pot “sări”, apoi şi cei mai puţini săritori, dar totuşi săritori, nu vor mai fi văzuţi de cei rămaşi în acest „acum”, „aici”. Puţini vor merge foarte sus, ceva mai mulţi sus. Pentru cei ce vor urca, schimbările se vor simţi. Tehnologiile lor se va baza pe actualele cuceriri ştiinţifice transpuse în alte concretităţi materiale, specifice nivelelor lor. Vechile principii fizice se vor reajusta la noile condiţii şi particularităţi. Viteza luminii va fi o viteză depăşită, cu înţeles dictat doar de existenţa ca atare a luminii. Detaliile sunt prea consistente ca să poată fi sintetizată în câteva idei...

Scrise şi nescrise

Vin vremuri mult trâmbiţate, e vânzoleală mare. Câţi nu s-au gandit să ia locul marilor Prooroci şi, dacă o să se poată asta, şi pe-al marilor Apostoli, tot ei. Şi credeau ei că trâmbiţa poate suna oricum, după cum îi sunt bătute alămurile...

S-au cântat şi cântece pe toate gamele şi acordurile ştiute sau neştiute. S-a cântat şi Prohodul, s-au cântat şi rugi, s-au cântat şi imnuri de slavă unor sfinţiţi prin propria voinţă, şi astea încă se mai cântă. Şi soli, şi vestitori s-au preumblat, şi tobe au bătut, şi litere multe au fost înşirate pentru a da semn de schimbare în felul în care vedeau ei pe Dumnezeu, Dumnezeirea şi îndumnezeirea.

Şi mare vânzoleală şi mare harababură s-a făcut şi peste tot este şi acum...

Vorbe multe vorbim şi cuvinte mari rostim... Şi s-au adunat la mari adunări, cei ce-şi tot gândeau mântuiri fără să facă ni-mic, aflând că de plăteşti pe cineva care te învaţă cum să faci ca doar spunând totul să fie împlinit. Şi vorbe de miere s-au li-pit pe ei şi i-au făcut mieroşi, şi poleială cu miere de ei s-a lipit şi s-au făcut strălucitori. Şi unii înşelaţi se lasă de poleială, iar alţii ştiu să umble sub poleială ca să ia ceea ce îşi vor ei, că tot ceea ce e sub ea tot asta vrea. De demult se zice şi se ştie “curva tot curvă e şi în ziua de Paşte şi tot ouă ciocneşte”.

Pe stâncile cele înalte, doar iarba măruntă şi florile colţilor de stâncă mai au casă. Acolo vânturile bat şi frigul alungă. Însă doar acolo norii ating creştetul a botez şi mângâiere şi raze de lumină dezmorţitoare ajung întâiele la cel ce a putut să îndure noaptea dar mai ales clipele dimineţii de dinaintea zorilor.

Cum pe acolo deloc uşor nu e să se ajungă, cum mulţi nu mai ştiu să păşească desculţi, nu de teama drumului ci, întotdeauna de ruşinarea de privirile altora, nu se mai încumetă şi cumpără fotografii făcute de alţii. Din atâta bucurie că pot să vadă cu ochii lor o parte din ceea ce alţii au văzut pe de-a-ntregul, nici nu le pasă că undeva, într-un colţişor, se vede cum s-a şters numele aceluia care a văzut întregul şi nici nu văd culoarea pusă dinadins, alta, peste flori ce se lasă mult căutate spre a fi descoperite. Cel ce-a urcat cu adevărat pe creste e pus în umbra uitării de cel ce vinde fură şi măsluieşte ceea ce ştie că oamenii cumpără.

Regulile sunt simple, mintea omului le complică. Sunt reguli scrise şi reguli nescrise. Cele scrise de puţini sunt ştiute, cele nescrise-s astăzi toate măsluite. Din gură-n gură şi din gând în gând, mergând, ba s-a mai furat câte o literă, ba s-a pus, după potriveala clipei, o alta, ba s-au rotit semnele care încotro... Ori s-au plimbat dintr-un înţeles în altul de au ajuns să se conteste chiar ele însele... Le-au ajutat din plin oamenii, îndemnaţi de plămădirea unei poveşti cât mai pline de adevărul lor şi dez-brăcate până la neruşinare de adevărul altora. Cu atât mai mult au avut de pătimit vorbele vechi ce spuneau unii că au haine ponosite şi e bine să le îmbrace şi să le schimbe faţa după moda timpurilor.

Mare, tot mai mare e acum bătălia după cele scrise, fie că sunt reguli, fie cărţi ale vieţii. Şi este laudă multă la unii, că ei şţiu să le citească şi ştiu şi să le rescrie. Şi le e uşor să spună şi uşor sunt crezuţi în nevrednicia şi mulţumirea cu orice li se pare a fi bun, a oamenilor. Înscrisurile cărţilor se pot citi doar sus, pe creste golaşe, siguratice, unde doar cu pasul se poate ajunge şi doar de cei ce-s ageri la vedere. Nici de dormit nu pot dormi oricând, ci din când în când, şi fără minţi întunecate de dorinţele ce se dau de-a dura prin faţa-i privirilor de om. Cartea trebuie citită atunci când vântul dă pagină cu pagină, la ceasul când porţile Cerului sunt deschise...

Doar cu paşii puşi apăsat, cu picioarele goale, simţind piatra stâncii, rece ori fierbinte, ocolind spinii şi nerupând nici o petală a florilor, cu degetele înfipte printre crăpăturile stâncilor când este nevoie, se poate ajunge acolo unde se citesc slovele Cărţilor şi unde se primeşte dreptul de a şti înţelesul. Şi cel ce înspre acolo pleacă nu dă de ştire, căci şi de-ar da, toboşarii şi trâmbiţaşii nu-i aud de larma ce trebuie să o facă în contul bucuriei ce li s-a dat, în contul puterii ce li s-a transferat spre a ajunge să aibă de căpătâi spusele vrute ca să poată să scrie şi ei, după cum le va fi vrerea, măcar o regulă, în Carte.

Neştiuţi pleacă, neştiuţi vin. Doar cei ce-şi vor împăcare în suflet le sunt aproape. De aflat se află, dar nu cuvinte frumoase se spun despre ei, că nu-i place omului să se ştie ştiut până şi în gânduri, de altcineva. Şi-aceluia care a văzut măcar o singură dată ceea ce e scris, îi vor căuta motiv de alungare cei de neam pământean apropiat. Fie soră, fie frate, părinte sau copil, adevărul îl vor răstălmăci spre a-şi avea apărare pentru faptele împotrivă-i. Vor căuta să-i ia tot, ca lumea să nu-l mai privească, să-l ocărască pentru a fugi lumea de el, să dea cu pietre după el spre a-i forţa plecarea cât mai departe sau îi vor dori moartea care, cred ei, va închide adevărurile ce le ştie într-un mormânt necunoscut şi pustiu.

Şi străinii, unii, ştiindu-i, de vor găsi că-s de folos, îi va ţine aproape. Când nu li se vor mai părea de folos, înspre departele lor vor voi, duşi, să-i ştie. Iar spusele le vor fi batjocorite, iar numele acoperit de minciuni. Îşi vrea omul mai repede adevărată zisa “De acolo nimeni nu s-a întors”, ştiindu-se pe sine, decât să creadă că şi el e unul care doar de-ar alege nu un drum al lumii, ci un drumul său, nu s-ar mai mulţumi cu bâjbâitul, nu ar fi cu mare bucurie la cuvinte mari şi cu înţeles mereu neclar, nu i-ar mai fi îmbuibarea semn de avuţie şi nici pumnul semn de putere.

De orice este bun Cel care ştie cum e timpul pe vârfurile sin-guratice ale munţilor nevăzuţi de ochiul omului, cel care n-a plecat să urce, cu scara în spate, şi nici n-a plătit pe cineva să-l urce. E bun cât vorba-i spune plăcutul, dar e răul cel mai mare când vorba-i nu place. E chemat aproape la greu, şi departe împins când greul e plecat, sau pare plecat, în trecut. Şi nimeni nu se întreabă de ce el, care ştie toate ce-i sunt şi lui scrise, şi se întâmplă, nu le schimbă? Dar el, ştiind mai ales regulile scrise, nu-şi poate apleca urechea la cei ce pe om îl amăgesc spunând că vor putea să-şi rescrie regulile, doar pentru ei...

Zori de înseninări, apusuri de înnegurări

În fiecare zi, pe oriunde se poate arunca privirea ori trage cu urechea, cuvinte de laudă spre mari înălţimi se spun. Nici Cerurile nu au timp să le audă, nu au timp să le citească. Şi, de multe ori, îngerii stau în cumpănă, încotro să meargă, încotro să o apuce. De multe ori stau în răscruci ale unor drumuri ce cu câteva clipe înainte nici nu se ştiau că există. Până şi Arhanghelii stau uimiţi şi se întreabă despre câte le vor mai pune oamenii în spate. Degeaba ei dau veste oamenilor că nici case, nici bani, nici bogăţii, nici iubiţi, nici iubite, nici amanţi, nici amante, nici soţi, nici soţii, nici copii, nu pot aduce ei. Şi privesc spre oameni cu milă, arată spre adâncuri, doar-doar oamenii vor înţelege că deasupra lor este Cerul şi Lumina şi nu Adâncul şi Întunericul, şi spre Ceruri privesc spre a chema heruvimii întru ajutorul ce oamenilor le este de trebuinţă în marea lor nesăbuinţă.

Cei din vechime slujitori al Legământului se întreabă, neîncetat, de neştiinţa oamenilor, şi găsesc prea multa mândrie ce i-a făcut dătători de noi legi şi amestecători de cunoaştere şi necunoaştere, de învăţături şi fărădelegi împotriva firii şi menirii. Împotriviri de tot soiul, idoli, răstălmăciri şi încrengături de cuvinte ce ar trebuie cu smerenie şi simţire rostite, acum ei, cei care le-au dat rost izbăvitor şi vindecător, le aud spuse de guri de doritori şi nu simţitori, de ştiutori, dar de nimic cunoscători.

Vremuri de pe urmă vin, proorocite sunt însă în toate felurile. Cei mult vorbitori dau de ştire a încurajare sau a înfricoşare, nicidecum de cum cineva le-ar spune ci după cum ei ar vrea, vor şi îşi doresc să se întâmple. Sunt tot atâţia prooroci pe câte gânduri se nasc în cei care caută să găsească măcar o geană de speranţă că numele lor poate fi pomenit şi gândul ştiut, fără păsare de cei care pot să decadă sau să doarmă pe urechea binefacerilor ce le sunt sortite, oricâte neadevărate vorbe şi de rău făcătoare fapte au fost în stare să arate.

Şi tremură iubirea cea peste tot arătată, şi măsluită până într-atât încât dată este şi celor care, cu bună ştiinţă şi întunecată dorinţă s-au vândut celor care învinovăţire aduc Cerurilor. În vorbe are mare căutare, în fapte-i ac într-un car cu fân. Vrednici se fac mulţi să o spună, dar nicicum să o facă, iar de-nţeleasă-i întrebare se va face, vorbei multe încondeieri se fac, faptei înţeles lumesc doar i se dă, căci străinul şi săracul nu are trecere în faţa celor care bat în lung şi lat Pământul sau nu prididesc în a da din bogăţia lor celor care ridică altare în care Legea este înaintea Legământului şi pline de ciopliţi sfinţi şi neciopliţi închinători sunt. Cei care, prin îndârjirea lor de a se curăţa, de a se păstra curaţi, de a suferi pentru curajul de a nu se înhăita cu cei ce-s vieţii şi destinului răufăcători, rămân străini şi nicicum lăsaţi să spună ce au de spus, ca nu cumva drumul plătit şi lustruit de genunchii înfipţi dedesuptul icoanelor lăudate, să arate că e făcut de cei pe care peceţile sparte deja i-au însemna şi că mersul lor este îngreunat de strînsoarea Armaghedonului.

Dreptatea stă la masă cu mincinoşii iar adevărul cu criminalii care, pe petice de hârtie, sau pe unde apucă, îndrugă verzi şi uscate, ştiind că oglinda de-ar avea curaj să o privească, s-ar crăpa ruşinată de adevărul plin de duhorile minciunii, pe care îl pot ei avea ei în buricul degetelor şi înfrumuseţa cu amintirea spuselor celor frumos trăitori ori poveştilor făcute să fie văzute de cei care cred că şi basmele şi legendele sunt doar închipuiri ale minţii oamenilor, cei care cred, dar care lor nu-şi pot spune, niciodată, în ceea ce cred.

În fiecare clipă o rază de lumină este cerută să apară ca să încoroneze pe cei care luminii îi duc dorul, un înger este dat ca plată în vama meschinăriei şi prefacerii unei feţe de păcătos într-un mare grăitor de înţelesuri pentru toţi, scoase la iveală din tenebrele în care zac suflete ce s-au chircit de mult la umbra unui adăpost plin de întuneric. Şi împotriva celor care mai au curajul de a lupta pentru Adevăr şi pentru Dreptate, corul cuvântătorilor despre Lumină şi Iubire strigă de sparg norii care, văzând şi faţa de sub măşti, se adună neputând să creadă că, în ceasul de pe urmă, cei care ar trebui să-şi caute de leac, de spovedanie şi pocăinţă, aduc osanale unor poleite ceruri şi unor inversate adâncuri, spre a tăia scara celor ar avea tăria de a se încrede cu adevărat în mai departe, în nesfârşit, în mai tot cuprinzătorul de-a pururea.

Sunt vremuri care trec... nu-ncape îndoială. Şi trec şi cu fie-care zi care trece vremuri din urmă se arată. Este încă devreme s-ar crede, e prea târziu se spune, e timpul în care schimbări se pot face, de vorbele-n fapte se pot preschimba. Cei care arginţii îi pun la păstrare, spre Ceruri n-au drumuri, ci doar spre adânc. Iar cei care-n ziduri îşi cred nemurirea, sub ziduri căzute pierduţi se vor şti. Cei care-şi vând trupul spre faceri de case în care minciuna i-ntâmpină-n prag, îşi pierd nemurirea sub talpă de iad. Minciuna rostită spre mulţi, spre puţini, ca încă să poată ascunde trecute-ntâmplări, ori faptele care-s făcute de drept, de cei ce putere de-a fi cum au spus nu-şi găsesc, blestem fără moarte neamul întreg acum îl cuprinde. Zile puţine mai sunt. Îndreptare se poate la cei ce renunţă, căci ziua în care, ce au li se ia, deja se presimte.

Sunt timpuri grele, de luptă şi moarte. La unii, destinul, încă se poate întoarce, în matca firească. În timpul de mâine forţări vor fi multe. Mai marii credinţei se vor arăta cei care nu cred în nimic. Forţa-vor aceştia, pe cei cu credinţă, să lupte-mpotriva acelor ca ei. Pe cei care se vor arăta iubitori de Adevăr îi vor ponegri tocmai cei care vor fi salvaţi de ponegriţi, ca atunci când zorii vremurilor noi, zorii de înseninări, vor lua apusului de înnegurări, sfârşitului de vremuri vechi, vremurile de acum, ponegritorii să le fie alături, mânaţi în adevărata credinţă de singurătatea şi despărţirea de cei în care s-au tot încrezut, dar care i-au lăsat să bâjbâie în noaptea trecerii pe marginea abisurilor negre.

Este timpul, pentru cei care pot să uite de lumeştile lor gânduri, realităţi şi avuţii, să caute treceri prin urechi de ac şi îngenuncheri nu în faţa fluturătorilor de steaguri sau a mai marilor vremelnici, ori a puterii pumnului, a cuvântului înjositor în către alţii, ci a Dreptăţii şi a adevărului. Împreunări înălţătoare se pot face, întoarceri la vorbe spuse şi promise, fără de mândrie, spre izbăvire de păcate, şi astea se pot face. Iar zilele în care încă nevinovaţii mai suferă şi vor suferi mai mult, mai greu, se pot număra. Mult nu mai este, doar cei care vorbesc fără a avea habar, cred că e mult. Dar nici puţin nu este, doar cei care vorbesc fiind temători, cred că e puţin. Este atât cât trebuie ca cei aleşi să se arate aleşi, cei care încă nu se cred aleşi să treacă prin focurile care să-i convingă, iar cei care se tem că sunt aleşi să bată pragul suferinţelor pentru a nu se mai putea opune. Şi este timp pentru ca cei care trebuie să moară, să moară, cei care trebuie să decadă, să cadă cu totul în decăderea pe care singuri şi-au ales-o. Nu sunt ani... sunt doar zile... E timpul căutării căii...

Plăţile faptelor

Timpul dă rost cuvintelor caree dau contur, întreg, suferinţelor fără motiv. Se lasă timpul să se treacă, ce crede liniştea ca fiind adevăr, dar vremea stă pe loc. Aici se pare a fi timp ce trece, cel care sus este doar o clipire. De-ar fi să fie imediat, aşa cum însă mai târziu se întâmplă, s-ar crede, dar se lasă timp de reparaţie sau timp cu rost de învăţare pentru cei care trebuie să înveţe ceva.

De câte ori mi-ai cerut să caut, acolo, acasă, răspunsuri vieţii!... Acum, când am simţit că te va cuprinde o flacără mistuitoare, am privit uimit spre calendar, calendaruul de care am văzut atârnând zilele care au trecut... Mi-am amintit că îmi tot cereai nişte răspunsuri pe care nu am avut timp să ţi le mai dau, căci îţi furase cineva timpul viitorului... Şi, cum azi am văzut că nu mai este timp mult până când flăcările vor îngreuna nopţile şi vor prelungi arşiţa zilelor, am trecut în grabă poarta de zi a cerurilor... Acolo, aproape de poartă încă fiind, mulţi cunoscuţi dar şi mulţi necunoscuţi, m-au întrebat: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Se tot aude, pe aici, pe unde azi încă mai vieţuiesc şi cei care îşi târăsc umbra pe deasupra umbrelor celor care-şi duc viaţa înspre destin, că blestemul vine dinspre oameni înspre oameni. Şi se zbat să facă să se creadă că au dreptate, că tot răul e urmarea răului trimis de alţii, uneori recunosc şi că e răul care se întoarece la ei, răul făcut de ei altora. Dar mereu, pentru a-şi justifica răutatea lor, pentru ca să nu fie ei referinţă ci să fie comparaţi şi alţii cu ei, spun că totul este întâmplat datorită altora. Niciodată nu vor admite, niciodată nu vor lăsa pe nevinovaţi să ştie şi să creadă că faptele sunt mai blestemătoare decât oamenii. Faptele se ştiu pe sine ce rău pot face acelora înspre care sunt trimise şi singure, fără a fi cunoscute uneori, fără a se feri de propriul adevăr, lasă vorbă, lasă semn, lasă urmă, Cerurilor, pentru a se găsi drumul spre făptuitori, ori-unde s-ar muta, oricum s-ar vrea ascunde sau schimba. O urmă pe care nici timpul nu-i schimbă calea cea mai scurtă, nici moartea nu o face uitată, o urmă ce singură vine ca dovadă, de aşa e să fie, la orice judecată. Chiar şi când plata se face cât încă pe aici se mai poate, ea rămâne pentru a se şti că faptele au fost făcute. Şi doar o urmă albă, strălucitoare, o poate şterge. Urma faptei care ar face ca ceea ce s-a făcut rău să se prefacă în bine! Nu oamenii sunt cei care fac blestemul să fie pecete... Urmele faptelor şi spiritul celor care, suflet fiind, au fost chinuiţi, cu fapte văzute ori nevăzute, de cei care şi-au închipuit că orice drept este al lor.

Între destin şi soartă unii dau fuga şi se închină prostiei omeneşti. Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Trecusem de poartă şi priveam în timpul viitor... Încercam să văd, dintr-odată, cât mai multe... Două torţe, o umbră şi două mogâldeţe. Umbra era umbră şi în afară de faptul că doar ca umbră şi ca faţadă mai trăise, nu i se punea nimic în cârcă. Se trecuse ca să nu se spună că a murit. Fuse-se păpuşă de lemn, păpuşată, ce jucase jocul celei ce o vându-se în vâltoarea tinereţii. Vedeam cum se întindea spre nicăieri spre a se ascunde ruşinată de ceea ce fusese...

N-aveau de ce să mai stea în privirile mele mogâldeţele... Aveau pe ele însemnul decăderii. Ceea ce le era pregătit doar ele vor avea să ştie, când poarta alungării pentru câteva reveniri prin alte părţi, se va închide. Poate ele, atunci când vor purta în spate droburile de sare ce vor trebui să le aşeze ca temelie casei ce nu o vor putea avea nouă vieţi, vor şti de ce temelia se va scurge pe văi înainte de a se reuşi să ridice măcar un stâlp, de ce pământul sub ei se va tot mişca. Poate atunci, ştiind vor povesti şi vor spune tuturor despre ceea ce au făcut, despre ceea ce s-a ştiut, despre ceea ce au avut şi cum au avut de plătit şi răscumpărat.

Dincolo de priviri, dincolo de înţelesuri, răsuna mereu întrebarea: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Torţele... torţele erau ceea ce trebuia să aflu. Torţele erau cele care purtau adevărul ce trebuia să-l aflu, adevărul pe care să ţi-l spun, adevărul care va fi faptă şi adevăr şi suferinţă şi pedeapsă. Şi, pe lângă toate acestea, ce le purtam în mine, ce le căutam răspuns, răsuna acea întrebare pusă, de cei care nu în-tâia dată mă vedeau intrând pe mica poartă a zilei: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Multe cer oamenii înspre Cer când sufletul le este pus pe jar. Simţind dogoarea jarului, gândul nu le poate fugi nici spre ape, nici spre pământ, nici spre uragane sau furtuni. Omul, cu simţurile lui de om, cu toate cele ce îl ţin departe de fapta pământeană, de fapta pe care ceilalţi o aşteaptă, îşi îndreaptă gândul şi speranţa către foc. Focul, ar zice oamenii este cel care nu iartă, cel care ucide, cel care aduce răul. E tocmai ceea ce spun fricoşii spre a-i înspăimânta pe cei ce doar Cerului adevărul şi dreptatea o cer. S-au temut şi se tem de adevăr şi s-au temut şi se tem de dreptatea Cerurilor şi tocmai de aceea strigă în gura mare şi în faţă, căutătorilor dreptăţii, păcatul de a cere dreptatea.

Să ardă focul... cer şi oamenii, fără să ştie chiar totul, deşi înţelesul îl cunosc. Doar focul poate să topească gheaţa, doar focul poate curăţa orice mizerie, doar focul poate să dea semnul faptei potrivnice adevărului, doar focul poate purifica. Şi doar focul se poate aprinde din Ceruri pe nevăzute, pe neştiute. Doar focul poate porni dinspre înăuntru spre în afară. Şi doar semnele focului rămân pe totdeuna. Şi, tot el, focul, se poate muta oriunde trebuie să lase semne pentru vremuri ce vor veni spre aducere aminte a vremurilor care au fost... Torţele aprinse vor fi coborâte, chiar acum coboară pe Pământ...

Focul l-ai cunoscut. Ba, înainte de a-l cunoaşte, văzusei semn pus de foc acolo unde totdeauna va fi văzut. Focul încă ştii cât de tare poate să facă noaptea lungă şi ziua arzătoare, orice ai încerca să faci, oriunde ai încerca să te ascunzi, oricum ai vrea să fie părerea altfel. Dacă semnele de dinainte le ştiai, mă întrebam, când, aflând motivul, voiam să trec pragul întoarcerii, Cum de te-ai lăsat iarăşi pe mâna lor? De ce ai ţinut atât de mult să ştii, de mine spus adevărul ce pot să-l aflu eu? Ştiai că povestea se repetă?

Te-a ars focul şi urma şi-a lăsat-o pe tine. Te-a ars atât cât te-a ars pentru a înţelege mersul adevărat al lumii. Te-a ars şi pentru a curăţa ceea ce ţi-ai adunat pe tine, ceea ce s-a pus pe tine, ceea ce purtai cu tine, ceea ce de la tine spre alţii trecea şi din tine făceau o umbră ce se agăţa de sporul şi de chipul lor spre a pierde şi pentru a nu mai fi văzuţi cum erau, ci cum se voiau, fugind de propria lor realitate. A ars tot, aşa ai putut să nu mai porţi semnul groazei şi să nu se mai agaţe ca scaiul de tine toate nimicurile şi nimicniciile lumii. Aveai oricum pe-ale tale, destule, la care trebuia să renunţi pentru totdeauna, mai devreme de clipa care va urma... Ardea focul şi-i simţeai arsura şi trebuia să înţelegi că acela este şi pragul şi hotarul trecutului. Trebuia să pleci din lumea în care îţi îngropai ruşinea în zâmbet fals şi căutai să te arăţi îmbogăţită de risipirea în care trăisei. Trebuia, acum, privind de pe prag, am înţeles că nu reuşisei să treci.

De ce tu?... De ce el?... De ce eu?... Auzisem întrebările chiar şi când eram departe, mi le-ai spus şi mi le-ai pus şi tu. Că nu dădeam atunci răspunsurile nu însemna că nu le-aş fi putut da, credeam însă că mă pot înşela. Credeam că învăţasei tot. Credeam că nu te vor mai copleşi cuvintele otrăvite şi, cu toate adevărurile ştiute deja, nu te vei mai lăsa pe mâna lor. De aceea eu, te aceea tu. Tocmai pentru că trebuia să se mai întâmple odată. Dar nu la fel, ci mult mai rău. Fără datoria mea ci, curat, doar fapta ta, faptă pe care să trebuiască să o îndrepţi. Şi tot de aceea va arde focul celei de-a doua torţe. Dacă durerea ta nu o să ţi-o iei în seamă, vei ţine seama de vinovăţia ce o vei simţi pentru durerea şi arsura ce se va face spre a-ţi arăta că trebuie să vezi ce păţeşte cel care deschide poarta urii împotriva iubirii, a minciunii contra adevărului.

Cândva a ars un foc. Unul pe măsura începutului. Ardeau umerii, acum va arde tot spatele. Nu se va stinge decât când are motiv să se stingă. Eu, da, eu spun asta, pentru că eu n-am chemat focul şi aşa poţi înţelege blestemul faptelor. Eu, pentru că eu pot să cred în ultima reînsufleţire, îndreptare şi întoarcere a faptelor, spre mântuire şi îndumnezeire, oricât de greu şi de mare ar spune oamenii că a fost pasul ce l-am făcut, împins, pe jar. Tu pentru că ai dreptul de a te arăta ceea ce eşti şi pentru că trebuie să vadă şi să înţeleagă şi alţii că nu doar cel ce ucide este vinovat ci, la fel de vinovat, este şi cel care tăinuieşte şi cel care este complice, şi cel care împinge spre omor pe cel care omoară.

Toate se vor întâmpla, mai puternic, mai greu, mai mare, cu toate celelalte la un loc, nu, aşa cum mogâldeţele te-au făcut să crezi, ci pentru că nu ai înţeles că vorba lor înşelătoare te chemau în barca lor pentru a se feri de fulgerul ce simţeau că le ţinţeşte ochii. Fulgerul însă, va fi văzut, între ochi îi va lovi. Tu doar grăbeşte-te să stingi focurile. Eu am în grijă fulgerul care nu trebuie să lovească şi în vatra nevinovată pe care se va aprinde al doilea foc. Oricum este acolo pericol de explozie. Se mai poate, chiar aşa mai târziu... Şi totuşi mai bine decât niciodată!

E cald, e cald aici... Acolo, sus, se pregăteşte focul de dinaintea nopţii tuturor...

Ca într-un templu sfânt

Se clatină cerul, se cutremură pământul, focuri se aprind când vântul adie. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou, Nimic nu e altfel...

Departele spre care aleargă fete morgane, cu fiecare secundă care se lasă în umbra cadranelor ceasurilor, e aproape, mai aproape. Ochii închişi văd deja un răsărit care s-a arătat a fi în răsăritul zilei ce acum e copleşită de o noapte forţată să fie de furci caudine, de întrebări cu răspuns deja ştiut, de vuiet mirosind a timp ce se sfârşeşte.

Sunt cel regăsit în mine atunci când te-ai pus şi ai pus stavilă trecutului. Şi m-am lăsat reîntregit prin dorinţa ce ai făurit-o din lacrimile tale ce îşi secaseră izvorul în căutarea tămăduirii a ceea ce ştai că voi fi, ceea ce spuneai că că voi fi şi a ceea ce ur-mează să fim.

De mai departe înspre mai aproape, aşteptările se priveau, trecând prin sitele umbrite şi acoperite cu valurile înspumate de praguri şi porţi încrustate cu îndemnul nimicurilor ori a rătăcitelor decăderi spre amăgirea trăirilor.

Nici sus, nici înainte, doar jos şi spre-napoi, nicicum spre lumină, ci doar spre întuneric... M-au răzvrătit aşteptările, te-au răsculat dorinţele, spre a nu lăsa să se ştie chemarea pecetluită cu simbolurile viitorului. Din veacul din urmă ne agăţasem pe umeri viaţa ce o ştiam căutându-ne a-i da măreţie şi a-i regăsi întregul de demult rostit ca legământ. Veneam spre vremurile împlinirii doritor de adevăr, spre a limpezi consensurile tale. Veneai spre ceea ce ştiai că vom porni încătuşată de nespusele a-devăruri răstălmăcite în cuvinte remodelante ale realităţilor. Eu de departe, tu de departe, spre nicăieri acum, spre totdeauna azi.

Nici apele n-au dormit, nici vânturile nu s-au oprit. Doar stelele priveau fără să clipească adevărul ce-l aşteptau. Şi se temeau...

De-acolo, de sus, vedeau. Vedeau rotocoalele minciunii, vedeau învolburarea furtunii. Şi ne vedeau văzându-ne, văzându-te, văzându-mă. Şi ne vegheau, veghindu-ne, veghindu-te, veghindu-mă. Şi te vedeau veghindu-mă şi mă vedeau veghindu-te.

M-ai coborât spre tine din orizontul înstrăinării, redându-mă ţie, redându-mă mie, redându-mă lumii. Şi m-ai păstrat ţie pentru timpul următor, pentru vremuri care vin. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou. Departele aleargă spre tine, venind spre mine. Răsăritul privesc ochii ce se trezesc din noaptea forţată să fie, din noaptea ce n-a avut motiv pentru mine, ce n-a avut sens pentru tine. Ca într-un templu sfânt stă sufletu-mi în tine, din prima clipă în care m-ai ascuns vederii trecutului, spre a mă arăta viitorului făgăduit.

Se clatină cerul, cutremurând pământul ce-şi uită timpul pe cadranele ceasurilor ce încă se încăpăţânează a da un sens şi o direcţie celor ce-şi pierd cumpătul în aşteptarea desăvârşirii intenţiilor urzite de dinainte de coincidenţa libertăţii tale şi rotunjirii anilor mei.

E semnul pe care cineva, anonim prin coincidenţă, n-a vrut să arate adevărul motivaţiei, lăsând înţelesul faptelor nedesluşite. Pas cu pas, adevărul s-a amprentat, dând realităţii forma ce trebuia să fie.

Clipe, clipe, clipe... Cobor iarăşi şi-mi simţi venirea...

Spre bucuria celorlalţi...

Fie zi, fie noapte, privirile-mi risipesc, căutând să văd că se ridică negurile de pe chipul celorlalţi. Îmi stau în preajmă toate reperele şi cei care mă şi cunosc, ştiu când, cum şi unde mă pot găsi. Sunt aici, sunt mereu, sunt totdeauna!

În căutarea esenţei şi a primordialităţii, m-a trimis, din întâmplare, viaţa, şi dintr-o altă întâmplare m-a adus mereu aproape, de izvoarele din care a curs apă cristalină dar şi de izvoarele din care a curs apă plină de noroi şi sânge, ori de cele în care băltesc umbrele celor care s-au furişat, sub acoperişul de întuneric al nopţilor, spre a fura apa lor, curată şi neîncepută. Eram dus, eram chemat, ca să pot să rup bariere. Apăsat de grija de a lua urma celor ce căutau izvoarele curate spre a le îmbăloşa, am uitat că ochi hulpavi mi-erau pe urme. Nimic nu aveam de arătat spre vederea oamenilor, aveam doar ceea ce le era lor de preţ. Era de mare preţ că, îmbătaţi de visul de îmbogăţire, vânduseră anticipat ceea ce credeau că pot să-mi fure. Iar alţii, spre a se şti mai curaţi, mă condamnaseră în contumacie spre pierderea drepturilor şi uşurarea vânzării ce şi-o luaseră ca drept. Am uitat, m-am prins cu treburile importante ale celorlalţi, dar le cunoşteam mişcările. Şi le mai şi simţeam, eu omul, pe mine, omul, toate neruşinatele încercăti şi, cele de neoprit, hăituieli.

Eram eu însămi întâmplarea lor de a ajunge să se ruşineze, de a ajunge să se teamă, ca mai apoi să se depărteze, de susurul lin al cristalinului izvoarelor, de malurile apelor, de liniştea fântânilor. Eram eu, nemaipoftitorul de bogăţii lumeşti, teama lor de a nu avea ce să-mi arate că pot să pierd, şi nici ceea ce să arate în urma mea, spre mine, căci nimic nu era ascuns, de la clipa de însetare sau nedormire şi până la haina care nu se ruşina să stea îmbrăcată de mine, de era nouă ori de era prea mult arătată, ruptă pe alocuri. Eram, aşa cum am rămas, alegătorul râsului lor, timpuriu prea mândru, despovărat de securea minciunii care să stea asupră mea, aşa cum se lasă mereu văzută, deasupra lor. Spre bucuria celorlalţi, spre îmbucurarea unora, am ales să nu mă îngenuncheze noaptea, chiar dacă ziua mi se târau privirile de nesomn, să nu mă îngheţe gerurile, chiar dacă ziua căutam o rază de soare să-mi încălzesc degetele ce nu se lăsau convinse să arate spre ceea ce trebuie arătat. Eram eu, chemat să fiu eu, cel ce are curajul pe care laşitatea lor îl numeşte inconştienţă, să am răbdarea pe care ei o numesc pierdere de timp, să am credinţa, cea pe care ei o numesc prostie, să cred în iubirea pe care ei nu o suportă, fiindu-le asemănătoare crimei.

Fie de-a fost zi obişnuită ori, mai ales, de a fost zi de sărbătoare, am stat în răscrucea timpului pentru a nu lăsa rătăcirea să cuprindă sufletele, am luat în piept furtuna bucurându-mă de bucuria celor care puteau să stea la adăpost de furtuna care fusese stârnită împotriva lor şi, întâmplător, oprită de ajungerea mea, la ceasul când era ştiut că va lovi, ştiut fiind şi cum va lovi.

Am luat tristeţea celor dragi spre a-i şti bucuroşi, ştiind că pot să o fac să fie uitată şi fără să mai pună urme. Am luat nu doar tristeţea lor ci şi tristeţea ce era făcută să apară din orice, mai ales atunci când trebuia să nu existe. Şi-au fost şi acel “tot răul tău mi-l dă mie”, ştiind că răul există, ştiind că-l pot face să fie altceva decât se vrea, făcând să nu mai fie pentru cine trebuia să fie. Căci fiind întâmplare, puteam să fiu stavilă şi creuzet în care se poate totul preschimba.

Când întâmplare nu mai eram, s-a crezut, s-a spus, s-a indus că toate pentru mine sunt, că spre mine sunt făcute să vină. Şi către mine s-au repezit, spre a nu mai fi spre bucuria celorlalţi. Şi mi-a fost împinsă vrerea şi voinţa înspre nicăieri. Azi sunt al nimănui văzut, al nimănui crezut, al nimănui voit. Dar eu sunt acel ce sunt, acum şi mâine şi de-a pururi, spre bucuria celorlalţi şi împlinirea, dintr-odată, fără de simţire, a celor promise, a celor rostite, a celor scrise. Cei împotriviţi vor spune împotrivnitorilor ceea ce eu şi ieri, şi azi spun, despre timpul în care eu nu voi mai fi ceea ce sunt vazut acum: Vae victis! Ce multe speranţe deşarte se năruie! Câţi mincinoşi se prăbuşesc! Câte capete îşi căută securi!