joi, 30 mai 2013

Praguri şi semne

Cândva, undeva, pe o insulă uitată de căutările oamenilor, departe de umbletul lor, ieşind din furtună, o corabie şi-a găsit sfârşitul călătoriilor ei pe drumurile fără pulbere şi fără urme. O corabie ce fusese casă unor marinari vestiţi şi iscusiţi, care aleseseră să trăiască întru totul viaţa, fiind din aceia care băteau, înaintea altora, apele nesfârşite, spre a deschide drum, şi multe din drumurile ce alţii le-au pus pe hărţi, ei le văzuseră întâia oară. Pe corabie era întreaga lor viaţă, şi corabia era pentru ei precum cătunul celor din creierul munţilor, acolo trăind cu nevestele lor, cu copiii lor.
Cândva, nimeni nu mai ştia când se întâmplase, ca, într-o noapte, după ce o furtună asemenea celor care trimiteau adâncurilor orice întâlneau plutind, când nici vieţuitoarele apelor ce trebuie să se arate cerului pentru a putea trăi, cu teamă se ridicau şi degrabă coborau spre adîncul liniştit, nori adunaţi din răzleţirea de care nici ei nu puteau să scape, parcă pentru a se putea mândri că doar ei au putut răzbate, au lovit, când marinarii dormeau, cu limbi de foc, catargele pe care stăteau de strajă şi prindeau în ele adierea vântului, pânzele. Şi-au tot lovit, aprinzând pânzele şi doborând catargele care, căzând, cu un vuiet prelung şi îngrozitor, i-au trezit pe cei ce făcuseră din corabie un învingător al furtunii. Era prea târziu însă, ceea ce nu mistuiseră flăcările, înghiţea apa. Corabia nu mai era decât o barcă mare şi doar cârma-i mai putea aminti trecutul.
Ştiau toţi, cei mai vârstnici, cei tineri, copiii, că doar vântul şi apa le mai putea fi de ajutor, dar ştiau şi că, departe fiind, oameni cu greu vor putea întâlni. Şi ştiau că totul se va schimba, doar cerul se va arăta mereu deasupra lor, ca oriunde altundeva... După zile de aşteptare şi plimbaţi de ape precum le era firescul, într-o noapte vântul i-a gonit de la spate, pe o mare care dormea, fără să bage de seamă pornirii vântului. Şi-au adormit cu toţii, trezindu-se când corabia, parcă făcând o plecăciune ţărmului în care se înfipsese, s-a oprit. Şi de-atunci, vieţi trecuseră, şi muriseră acei marinari şi copiii copiilor lor muriseră. Niciodată, nici un om, nu ştia că ei trăiesc acolo.
Nu erau mulţi, dar trăiau acolo în liniştea firească a bucuriei de a fi toţi împreună, şi când era cald, şi când era frig, şi când era furtună şi când era arşiţă, şi la bine şi la rău, şi când era uşor şi când era greu. Viaţa avea acelaşi firesc. Dar ceva nefiresc s-a întâmplat când, tot într-o noapte, pe insulă au rămas doar trei tinere, ce, oricât au căutat, nici urme măcar ale celorlalţi n-au găsit. Nefiind de găsit altă cale, au trebuit să se împace cu gândul că vor fi ultimii oameni ce vor fi părtaşi vieţii insulei, până când vreodată poate, alţi oameni vor ajunge acolo, găsind povestea lor, a celor câteva neamuri ce-au devenit unul, acolo, sub pe insula de sub crucea cerului.
Şi marea-şi avea viaţa ei, neştiută decât de ea, şi, de cerul ce o cerceta. Nimic altceva nu se zărea, nimic altceva decât răsăritul, apusul şi norii când se înfuriau...
Într-o noapte, în care parcă norii se apucaseră nebuneşte la ceartă şi întunecaseră totul, ca să se arate cât mai orbitori când loveau, un tunet, altfel decât cele ce se auzeau în cer, le-a făcut să tresară. Nu era asemenea cu nimic. Şi doar unul a fost. Abia dimineata, privind spre ţărm, au văzut trei bărbaţi ce căutau prin nisipul ce părea că ascunsese o bogăţie a lor. S-au apropiat şi din primele cuvinte au început să se înţeleagă, în limba acelor bărbaţi, pe care ele parcă dintotdeauna o vorbiseră. Aşa au aflat că veniseră pe mare, de departe şi mergeau departe. Dar un val uriaş, după ce le-a luat tot ce aveau în mica lor corabie, i-a aruncat pe ţărm. Din tot ce fusese corabie de vis, doar motorul rămăsese întreg. Şi aveau şi cu ce-l porni, căci întreg rămăsese şi rezervorul uriaş...
Le-au spus şi ele povestea lor şi i-au dus la corabia care stătea nemişcată în acelaşi loc. Nici joaca copiilor, nici valurile, nu o clintiseră din loc. Nisipul o cuprinsese, îmbrăţişind-o, păstrând-o întreagă.
Ele trăiau bucuria întâlnirii altor oameni, ei trăiau doar cu speranţa întoarcerii în lumea din care plecaseră doar pentru a arăta că pot face ceea ce alţii nu mai făcuseră. Ele trăiau bucurându-se de trăiri, ei se bucurau doar gândindu-se că punând motorul, ce era la fel de bun ca atunci când plecaseră din portul plin de oameni, se vor bucura de toate spusele celor ce-i vor lăuda pentru ceea ce au făcut. Ele povesteau despre cum se trăieşte simplu şi îndestulător din ceea ce creşte pe insulă, ori în ape, şi chiar în apele oceanelor, ei povesteau despre viaţa altor mii şi mii de oameni, despre zilele în care arşita poate să fie domolită, despre nopţile care, de vrea omul, pot să fie uşor asemenea zilelor, despre oameni mulţi şi despre toate câte ei le pot face, şi bune şi rele, despre copacii care cresc când omul îi vrea aproape, doar acolo unde vrea şi cum vrea omul, despre flori şi păsări, despre o lume cu oameni de tot felul. Ele ascultau cu dorinţa de a şti, ei povesteau cu dorinţa de a le convinge să meargă cu ei, în lumea lor, între oameni. Dar, cu toate că ei ştiau din ce lume vin, lor le era teamă şi pentru ei, gândindu-se ce vor zice ceilalţi, şi pentru ele că le va fi greu. Ele însă, acceptând, erau convinse că orice va fi, oricum va fi, la toate vor putea să facă faţă.
Bucuroşi că vor izbândi, împinşi de dor şi dorinţa întoarcerii, de bucuria ce ele o aveau văzându-i pe ei bucuroşi, cu fiecare zi care trecea, clipa plecării se arăta a fi aproape şi tot mai aproape. Găsiseră toate cele de trebuinţă, unelte vechi, de pe vremea când străbunicii lor erau copii, le erau de folos în a face loc şi a da vechii corăbii rolul de salvatoare a lor şi a planului lor. Şi pe lângă uneltele de lucru, vechile hărţi şi cele de folos mersului pe mare, la fel de bune ca întotdeauna, şi cu acelaşi folos ca şi cele pentru care ei munciseră ani şi ani, şi pe care valul, necruţător, le trimisese neantului într-o clipă, le sporise încrederea în a fi asemenea celor din poveştile marinăreşti ce aminteau pe cei ce s-au salvat miraculos. Îşi căutau în ceea ce învăţaseră şi după multă chibzuială şi-au stabilit şi ziua şi ora de plecare. Şi nimic, nici vântul, care parcă-i ajuta să dezgroape, corabia, spulberând nisipul din juru-i, marea ce spăla dedesubtul pe care-l eliberau, nu le dădeau altfel de semne, decât de încurajare. Şi nici norii cerului nu le punea piedici, ploaia căzând doar atât cât trebuia să cadă şi când trebuia să cadă. Muncind împreună, toţi, înainte de ziua stabilită era gata totul. Corabia ajunsese să plutească, iarăşi, după atâta vreme, lângă ţărmul înalt în care o duseseră, ajutaţi de apele ce parcă le ştiau gîndurile. În acel scurt drum, ele s-au regăsit cu toată cunoaşterea într-ale marinăriei, ca şi strămoşii lor, de care doar prin poveşti ştiau.
Era gata totul, toate erau spuse şi toate erau discutate. Doar despre drum, despre cum să meargă şi unde să se oprească nu vorbiseră. Ştiau doar că vor merge drumul ce-i adusese acolo, invers, nefiindu-le complete hărţile vechi. Drumul era lung, chiar şi din ceea ce ştiau ei. Nu puteau să ajungă acolo de unde plecaseră, fără să se oprească. Lungiseră drumul căci nu se putea altfel. Nu doar motorul nu avea cum să împingă corabia atâta drum, chiar şi pentru ei trebuiau să-şi ia cele necesare, având de trecut prin locuri grele, bântuite de vânturi reci şi chiar de gerul năpraznic. Nici un cuvânt nu au rostit cele trei, până când a venit vorba de locurile prin care treceau şi când şi despre ceea ce ele nu ştiau, ceva ce ei le explicaseră, despre bani, venise vorba.
Toate erau pregătite, şi ultima noapte, pentru toţi şase, pe insulă a venit. Ei erau bucuroşi că vor pleca, ele n-aveau nici un motiv de tristeţe. În colibele pe care au hotărât să le lase aşa cum erau, ca semn al prezenţei lor pe acolo, şi ultima noapte şi-au petrecut-o, păstrând hotărârea ce au luat-o, de a nu vorbi despre ceea ce va urma, ci doar să povestească ele despre ceea ce trăiseră şi ceea ce ştiau de la cei dinaintea lor trăitori. Şi poveştile au curs, până dincolo de miezul nopţii când s-a pus să doarmă chiar şi focul. Pentru ei noaptea a fost mai grea, gândurile la ceea ce va urma a luat locul somnului, până spre zori. Somnul lor a fost liniştit, şi, după cum erau de liniştite, ei ştiau că ele călătoreau în lumea viselor. Dimineaţa s-au trezit înaintea lor, trezindu-i blând, cu grije pentru ei, pentru a începe frumos şi bine întâia zi a drumului.
Au închis uşile colibelor, să se păstreze, cât se vor putea păstra, iar când soarele-i privea-n ochi, erau toţi pe corabie iar motorul, pornit de la prima încercare, mişca împingea corabia departe de ţărm. Nimeni nu privea în urmă, aşa cum era tradiţia marinarilor de pretutindeni, de totdeauna.
Alunecau pe ape, motorul parcă trăia bucuria de a purta spre lume o corabie cândva legendă. Şi vântul îşi arăta bucuria, mângîindu-le obrajii. Dar, parcă trezindu-se dintr-un somn greu, una dintre femei, ca pentru ea, dar destul de tare că toţi au auzit: pe pragul apelor, corabia îşi va ridica prora deasupra pragului iar pupa se va cufunda în adânc; motorul o va duce la fund. Corabia are nevoie de catarg şi pânze...
Toţi au amuţit surprinşi. Nici ea nu putea să spună de unde ştia asta. Îşi amintea totuşi că visase ceva...
Au ajuns în primul port şi mirarea celor de acolo era mare. Ştiau legenda corăbiei, însă nu le venea să creadă, mai ales că îi lipseau catargele. Sau, de credeau că e acea corabie, îşi spu-neau că nu poate să fie decât o părere. Era schimbată lumea, corăbiile erau amintire, amintire erau şi pânzele şi catargele. Aveau de ales să meargă mai departe aşa cum ajunseseră până aici sau să o lase acolo şi altfel să plece mai departe. Cei trei, temerari şi încrezători, mândri de ceea ce reuşiseră au hotărât să înfrunte pragul apelor ce era străjuit de stânci şi pe maluri şi în ape. Şi au plecat, hotărâţi că va fi cum spun ei.
Înainte de prag, seara, s-au oprit. Peste noapte s-a pornit vântul, un vânt rece. Dimineaţa, de cum au pornit, motorul tremura şi tremurul lui se simţea peste tot. Marea fierbea şi vântul parcă voia să-i oprească, suflând împotrivă-le. Şi-au ajuns pe prag. Un zgomot ciudat, la motor, i-a dus pe cei trei sub punte. Săltând pe prag, prova s-a coborât brusc şi apa a năvălit. S-a rupt şi puntea care a căzut pe apă, plutind. Cele trei femei au înţeles că se împlinise spusa, asemenea visului. Şi s-au coborât pe pluta ce le-o dăruise bătrâna corabie.
Unde au ajuns nu se ştie, dar povestea este ştiută. Corabia a rămas acolo unde s-a lăsat pradă apelor şi stâncilor nevăzute, şi poate că, dacă nu a lovit-o nici un vapor, e încă mărturie nepotriviri ei cu mult prea noul motor, a mândriei celor trei doritori de laude şi mândri, neascultători la cei cu care erau alături şi neînţelegători ai semnelor ce li se dădeau.

marți, 28 mai 2013

Uitatul alb al neuitării

Ceea ce nu se vede, se uită, chiar şi vântul, iarna, când nu e ajutat de frunze să se facă văzut, când nici albul zăpezilor nu se osteneşte să-i facă jocul, lasă celor ce dau bineţe dimineaţa, în miezul zilei, seara şi ori de câte ori îi mai face câte o amintire a gândului să se întrebe cum pot fi oameni când doar plăcerile îi fac să se creadă oameni, nu prea au habar de viaţa celor ce, mereu, oricând, pot fi întrebaţi şi despre vreme, şi despre vremuri. Acum, oamenii să doarmă sub cerul înstelat se tem. Aşa pot să se ascundă de infinitul ce le-ar da gânduri de ducă, preferându-le uitarea.
E prea departe cerul şi prea puţini tainele i le mai pot cuprinde. Şi chiar de sunt unii ce le ştiu, prea mare e lumea şi nu se va şti ceea ce acelora li-i dat să ştie, acelora care dintr-o privire pot da veste că ploaia care aduce, la picioarele celor ce nici nu-şi doresc să vadă de deasupra norilor cerul, ori pe cea care dă de veste că nimic nu e de neclintit, tot ploaie se numeşte şi tot din ceruri se lasă coborâtă. Puţini iubesc iarna, care e prea albă şi conturul umbrelor lasă urme adevărate pe covorul ce Pământul şi-l doreşte spre a şti, fără urme de îndoială, cât mai lasă de la ei, sau cât de mult se privesc prin faţă într-un fel şi prin spate în altfel, cei ce n-ar trebui să caute a avea totul la picioarele lor. Şi e uşor de înţeles de ce, doar cei ce sunt copii, se bucură totdeauna de albul zăpezilor. Lumina ce o au nu se teme că poate fi orbită de lumina albului neiertător în a arăta cu degetul chiar şi spre roşu, de nu mai e roşu ca orice miez de foc, spre galben de nu mai e galben ca şi stelele, spre albastru de nu mai e albastru ca şi limpezimea mării cea mare.
Dacă nu-i văzut, totul se uită, aşa se crede, şi aşa se spune. Şi sunt atâţia care, dacă-i întrebi cum au lovit, ori au omorât, cu gândul de a-şi ascunde o trăire sau o faptă, nu doar mâinile ci şi ochii şi i-ar băga în foc pentru a da putere spusei şi a fi crezuţi că au uitat. Unii sunt de crezut, căci li s-a dat uitarea pentru a avea timp să facă ceea ce au de făcut să îndrepte stricăciunile. Şi ei nu mint, tocmai pentru că de ochi nu zic, ei zic de picioare, fiindu-le de trebuinţă ochii să vadă cât e răul de mare, ceilalţi de picioare au nevoie, ca să poată să fugă sau să mai calce ceea ce nu au călcat, ceea ce poartă viu gândul de atunci, cel care devine umbră de care lumina nu poate să treacă, peste care cei ce o văd nu pot sări. Şi de multe ori chiar şi norii cei din mari înălţimi se lovesc, şi slobozesc fulgere mari, spre rădăcina ei.
Să fie negru pământul, ca albul să fie uitat, este înţelesul pe care nici unul din cei ce albul zăpezilor le dă fiori, n-ar vrea să-l audă rostit, fiindcă le-aduce aminte de vremurile în care praful şi pulberea se înalţa deasupra fumurilor hornurilor, în urma lor. Şi cu atât mai mult le tremură haina pe ei când albul chiciurei urcă şi urcând, nici privirile lor nu-l mai pot ocoli. Atunci nu doar albul prea mult îi face să tragă draperii, ori cortine, ci frica de a nu aluneca şi a ajunge să-şi aibă sprijin opririi din dusul către vale, în cei ce nu prin faptele lor au rămas căzuţi, ci tocmai au fost seceraţi de teama rodului şi a rodirii prea grabnic urcătoare spre vârfuri mereu în lumină şi până departe văzute. Tremurătoare fiindu-le haina, unii şi-o schimbă, crezând că hainele fac să nu li se uite faptele şi năravurile...
Ceea ce nu se vede, se uită... Orice gol se poate acoperi şi mulţi trec pe lângă el şi nu-l mai văd, şi chiar cei ce l-au acoperit nevăzându-l cred că l-au uitat, dar uitarea nu-i face să treacă prea aproape, însă îi lasă în fără întrebări, tocmai pentru a le dovedi că n-are nimic de-a face cu ceea ce-i este dat omului, ci doar dorinţa lui, asemenea celui ce duce-n spate poveri şi vrea o clipă să o lase jos, spre a se simţi liber şi uşor. Fiindu-i a lui, îi face pe plac, şi-i tot face, lui şi numai lui, până ce nici ea nu-i mai poate face faţă, ori e, de adevăr, alungată din preajmă-i. Şi se alungă pe sine dacă în golul, ce-l ştia omul ca gol, dar credea că nimeni nu-l va cerceta, acoperit fiind, cineva cade, dându-l de gol, dându-i goliciunea de gol, dând fapta omului de gol...
Pământul însă nu-şi poate uita motivul pentru care pământ al zăpezilor se vrea. El caută alte şi alte căi spre a-i face pe cei doritori de uitare să mai aducă aminte, ceea ce destui nu mai vor, se unde şi cum au plecat, cum şi de ce au ajuns, de ce şi unde au ajuns. Şi-şi doreşte albul care să-i facă pe oameni să îşi mai amintească bucuria şi veselia copilăriilor în care nici noaptea nu avea întuneric, dându-i vremilor lumină albul jurîmprejurului ce ţinea până unde privirea putea să vadă.
Mare căutare au culorile în care albul pierde din nuanţe şi lasă detaliile pierdute. Şi se caută mai mereu, cu motive fel de fel, cu adevăruri după bunul plac şi dorinţa plăcerii ce e de preţ, de mai mare preţ decât dorinţa trăirii, uitată şi ea, nefiind la-ndemână la tot pasul. Cei ce albi, cei ce prin albul orbitor desluşesc cutele detaliilor, sunt departe alungaţi. Tocmai spre a fi uitaţi, oamenii-i alungă în singurătăţi.

joi, 23 mai 2013

Înainte de plecare, vestitor

Despre sfârşitul lumilor, la gura sobei, s-au spus, dintotdeauna, poveşti copiilor. Erau poveşti despre oameni, cu oameni şi cu făpturi venite din Înalturi luminoase şi Adâncuri întunecate. Copii le ascultau, unii înfricoşaţi, alţii interesaţi. Povestitorii, deloc învăţaţi în ale tainelor, ştiau, din frica sau interesul copiilor, cum vor creşte şi cum vor trăi acei copii când vor fi la vreme de fapte ale lor. Despre cei care vor muri, despre cei care vor omorî sau despre cei care doar vor pleca, mulţi dintre ei ştiau. Nu erau învăţaţi în ale tainelor, povestitorii, ei erau cunoscătorii tainelor, veniţi spre a veghea la mersul lumii în lumina Legii. Copiii înfricoşaţi, când ajungeau să pună mâna pe săbiile scurtătoare de cap, pe ei îi căutau, şi omorându-i îşi arătau priceperea la sfârşitul uceniciei în şcolile acelor oameni tainici, adunaţi pe tăcute, învăţaţi la miez de noapte, cum pot fi dumnezei împotriva lui Dumnezeu cel Prea Înalt, singurul îzbăvitor al oamenilor ce-şi trăiau viaţa sub cumpăna alegerilor ce-i puteau face să uite faptele trecutului, sau înainte mergători, desluşitori de taine şi învăţători pentru cei care nu-şi puneau alegerile înaintea pornirilor.
Cei ce ştiau să spună poveştile fără a le fi auzit, fără a le fi învăţat vreodată pe undeva, erau cei veniţi sub un stindard, şi acel stindard l-au purtat mereu. Erau cei ce nu amestecau trăirile cu judecăţile, acei care ştiau că judecăţile sunt date pentru fapte şi nu pentru om. Aveau curajul acestei lumi să îi spună că omul este păcătos prin faptul că de nu ţine seama de Lege, poate face păcate. Păcătos este omul din prima clipă a venirii şi până în ultima clipă a vieţuirii. În Ceruri chiar şi cel care nu a făcut păcate este trimis la judecată, căci toţi oamenii sunt egali. Toţi se nasc păcătoşi, altfel nu s-ar naşte. Nu li s-a dat oamenilor să ştie păcatul, aceasta fiind taina cea mai mare. Oamenii au căutat găselniţe pentru a spune altora despre acest păcat. Aşa s-au făcut nedemni şi făcători de păcat, vorbind despre naşterea din fapt de păcat. De frica de ei înşişi unii oameni s-a numit, şi încă se numesc, născuţi din păcat în loc de a se numi născuţi în păcat.
Cel Dintâiul Mare Preot, unicul coborât, a venit să lase omului Legea spre a o respecta. Şi, după plecarea, ca şi venirea, neînţeles lumească a Lui, au venit povestitorii. Veneau să spună povestea, de câte ori se găseau unii oameni să se facă povestitori şi să strâmbe rânduiala. Legea se păstra în vorbe pe care doar nelegiuiţii o schimbau. Şi aveau pe atunci oamenii viaţă lungă şi timp de a arăta că nu se vor mai presus de Lege. N-aveau pe atunci conducători ci îşi alegeau pe unul dintre ei să vorbească şi în numele lor. Neamurilor care nu se puteau înţelege şi îşi vroiau pe cineva care să îi conducă, din locurile în care Dumnezeu se cobora pe Pământ, li se trimiteau conducători drepţi şi înţelepţi.
Nici unui povestitor nu îi era dat să cunoască toate tainele. Ştia despre toate, atât cât trebuia să ştie. Taina pe care oamenii căutau să o cunoască, făptuind fapte pe care Legea nu le îngăduia, o cunoştea, şi venea să o facă simţită iarăşi omului. Şi o făcea trăind, fără a-şi negocia trăirile, făcându-şi paşii vieţii liberi şi nu după reguli de la alţii luate. De multe ori, oamenii, prin legile pe care ei şi le făceau, în contra Legii vieţii, i-au judecat, i-au condamnat, i-au omorât. Oamenii judecau omul şi nu faptele sale. Oamenilor nu le erau pe plac cei care îşi aveau stindard pe care nu-l plecau doar pentru că ei voiau să-l plece.
Li s-a lăsat mai puţin timp oamenilor spre a trăi, fiindcă ajunseseră să-şi omoare singuri Dumnezeirea, omorând ceea ce dat ar fi fost să moară când era scris. Veniseră printre ei mulţi, odată cu venirea unora din Ceruri. Ei veniseră să cerceteze lumea şi prin împreunarea cu ea să îndrepte urâciunea care se cuibărea, pe nesimţite pentru oameni, între ei. Şi mai veniseră să vadă care dintre oameni aleg să fie cu ei, să nu se teamă de Înălţimea pe care o aveau, să vadă pe cei care preferau nimicnicia şi se dedau la faptele celorlalţi care, văzând venirea celor de Sus, şi-au trimis pe cei mai făţarnici dintre ei spre a încurca pe om, cel care n-avea cum să-i recunoască dar ştiau ca cine se aseamănă se adună.
Şi s-a văzut că omul e greu păstrător de lege, chiar după ce lumea a fost spălată. N-au trecut prea multe vieţi şi aceleaşi vechi nelegiuiri au învăţat oamenii de la cei potrivnici Legii. Şi iar s-a scurtat timpul omului, căci de nu se scurta, prea multele rele ce le putea face, coborâtoare pe multe alte vieţi i-ar fi fost. Şi s-a dat să fie războaie, pentru cercetarea gândului omului dar şi spre scurtarea timpului celor mai greşitori dintre toţi, cei care prin puterea trupului său nu doar omora, dar împingea spre calea pierzaniei alte suflete ce nu-şi aveau menire de împăcătuire. Şi tocmai de aceea timpul bărbaţilor este mai mic decât al femeilor. El împingea femeia spre păcat şi, chiar dacă nu o împingea, îi dă apă la moară să păcătuiască fără ştiinţă. Dreptul de a o opri nu-l avea, dar avea putinţa de a o face. Doar că ştiindu-se mai aproape de Ceruri, credea că lui mai degrabă îi este iertat păcatul. Cei cunoscători de taine i-au învăţat despre păcătuirea lor, dar mândria puterii i-a orbit. Nici azi nu este altfel pe Pământ. Şi le dă curaj chiar cei ce se zic pe ei cunoscători de taine, obligând la legarea pe viaţă, fără a cerceta cu de-amănuntul de e trebuinţă să fie făcută. Şi de ştiut e bine să se ştie că mai mare păcat îşi face cel ce, ştiindu-se mai aproape de Ceruri, se încrede în apropierea-i şi faptele le face cu mândrie prostească.
Oricâţi veghetori, vestitori şi povestitori au trecut prin lume, şi alungaţi, ocărâţi sau omorâţi au fost, oricât, prin prooroci, începând cu cel dintâiul ce chiar din ghearele cele mai sălbatice şi puternice a scăpat, oamenii repede uitau şi o luau de la capăt... Începeau să fure oul şi-ajungeau să fure boul... Închinare făceau omului şi chiar după moarte o făceau spre chipul său cioplit în piatră. Iar cei care purtau cu ei semnele întunericului, adunau bogăţiile spre a-şi plăti cioplirea chipului care să rămână de închinare oamenilor ce credeau că bogăţia, ce-i făcea pe unii să se vadă pe Pământ ajunşi în Ceruri, era scop de trai în afara Legii. Se dădea omul pe sine, îşi vindea copiii, îşi omora semenii, şi se făceau războaie pentru că râvna spre ceea ce al altuia era, nu avea oprelişte. Aşa s-a făcut că boli i-au cuprins pe oameni şi suferinţa se nemărginea.
Şi tot mai mulţi dintre cei păstrători de taine mureau, puşi în lanţuri de cei care se făceau şi se numeau între ei, cunoscători şi păstrători de taine. Atunci, ca întoteauna, atunci ca şi acum... pe Pământ, sub Soare, nimic nu e nou...
Din căderi în căderi, din decăderi în decăderi se ducea traiul lumii. Nimeni nu mai era egal cu nimeni, nimeni nu se mai îngrijea de viaţă, viaţa era doar luptă şi doar circ. Stăpânii se credeau pe vecie stăpânitori iar gloata n-avea timp să-şi mai amintească de poveştile de demult, ce aveau deja izul nemuririi. Nici măcar timpului nu-i mai dădeau importanţă şi, de ar fi fost după cei care dădeau ordine trebuiau să cultive pământul înainte de a recolta ceea ce puseseră în el cu ani în urmă. Şi erau vremurile când vitejii unei armate ajungeau peste noapte luptători în Circurile morţii pentru a-i distra pe cei care se mulţumeau să râdă de durerea şi moartea altora. Ajunseseră mai mari stăpânitori cei ce aveau înţelegere pecetluită cu sufletul urmaşilor şi stricaseră nu doar legile oamenilor, stricaseră Legea vieţii, cea păzită pe Pământ de cei ce urcau în Ceruri şi veneau din Ceruri. Doar câteva neamuri şi o mai ţineau şi chiar şi acolo cuţite se înfigeau prin spate în cei ce se arătau neclintiţi încrezători şi crezători în ea. Au pierit copii, femei, bărbaţi de rând, dar şi regi ori preoţi de la Dumnezeu lăsaţi, acei veghetori ce ştiau taine de care cei din întunericuri se fereau dari ar fi vrut să le ştie.

În acele vremuri, cei ce au fost să trăiască, când plăcerilor cele stricătoare s-au detat, nu mai aveau grijă de suflet, neluând seama la cele spuse de cei care îi povăţuiau la bună purtare şi la trăiri cu luare aminte pentru ce va urma apoi, după ce sfârşită va fi viaţa aceasta. Din blestemele faptelor s-au înfruptat şi s-au ales cu neamuri degrabă pieritoare.
Înţelegere, pact, nesăbuinţă, minciună, închinare omului şi avuţiilor lui, împreunări spre trăire altfel decât cea dată de destin, alegeri de rost în viaţă pentru trai îmbuibat şi lăudăros, plăceri fără trăiri şi câte altele, ce-n Legea adusă de cei din Ceruri, începând cu cel dintâiul Mare Preot, acela care le-a arătat oamenilor să nu-şi piardă omenia chiar dacă viaţa le era fără grijă, cel ce Păcii îi jertfea moartea şi nu viaţa oamenilor, şi mai apoi prin cei care ştiau când şi unde puteau vorbi cu cei din Cerurile Înalte, erau arătate ca fiind degrabă şi pentru multe vremuri coborâtoare în adâncuri, le făceau oamenii ce se sfădeau cu Dumnezeu, povăţuiţi fiind de cei urcaţi spre ei întru a le primite şi chiar a le da, primind la schimb ceea ce aveau mai de preţ dar pe care nu mai punea preţ. Atunci a fost vremea când mânia Cerurilor s-a arătat chiar prin focul care a ars de vii pe cei mai decăzuţi, sau, pentru cei mai mulţi, prin boli cu suferinţă mare sau cele care îi coborau în neruşinare acelora care prea mult ajunsese să le pese de ruşinea în faţa altor oameni, chiar dacă neruşinaţi se arătau în faţa Cerurilor.
Între apă şi foc, după apă, spre a nu fi foc, mai victorios decât orice sabie, doar Cuvântul putea fi. Şi Cuvântului, de ajutor erau faptele pe care tot un om, ca orice om la făptură, putea să le facă, pentru ca omul să ia aminte şi să se păstreze pe sine, să se lepede de cele rău făcătoare lui, nemurilor lui şi neamului omenesc. Căci nu se putea omul să se despartă de Cel ce l-a făcut om, dacă se vroia fără de moarte prin urmaşi. Se văzuse că urmaşii celor care se lepădaseră de dumnezeire, cea din ei şi cea din Înalturi erau doar făcători de fapte necuvenite chiar împotriva celor ce le erau aducătoare pe lume, erau sluţi şi în nici o faptă căutători să lase ceva în urma lor. Plini de mânie şi furii grabnic doritoare de moarte înainte de vreme a altora. Şi erau însemnaţi cu semnul focului în care, după ce sfârşeau fărădelegile şi li se sfârşea şi viaţa, aveau să se piardă. Cu cât mai mare era însemnarea, cu atât se arăta despre cei, dar mai ales cele, aducătoare de om pe Pământ, că dezdumnezeirea era mai mare, faptele pe placul făcătorilor de plăceri fără trăiri, erau mai numeroase sau mai grele, ori copii erau făcuţi ca să împlinească legea oamenilor care nu mai ţinea cont de Lege.
Cuvântul de aducere aminte a Legii era primul şi cel mai mare rău, oamenii nu voiau să îl audă. Şi repede, pe cel ce despre Legea de dintotdeauna vorbea, nelegiut îl numeau şi-i căutau motive spre a-l arunca în marginea lumii ca să nu i se audă sau crede vorbele. Se vedeau pe sine, în sinea lor, dar pentru că n-ar fi vrut să li se vadă nimicnicia şi nici să şi-o vadă, spre cel ce despre nimicnicie vorbea, li se îndrepta ura.
Din aceste timpuri, aducându-mi aminte acele vremuri, îmi pare că toate au ajuns la fel, la fel era atunci ca şi acum când ne e dat vederii tuturor cum aproapele nostru este stăpânit de cel mai sălbatic egoism, dar nu ne dăm seamă că şi noi înşine în acelaşi păcat ne afundăm, ne revoltă zgârcenia altora, fără a fi noi mai puţin zgârciţi. Măreţia şi trufia sălăşluieşte în fiecare, dar turburare mare numai mândria şi semeţia celorlalţi dă. E omul îndărătnic, nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de binefăcătorii săi, lipsit de cuviinţă, şi de dragoste faţă de semenii lui, dar grozavă supărare are când alţii se întorc spre el cu aceeaşi măsură. Neînduplecat este când e vorba de a trece cu vederea greşeala şi supărarea ce i-a căşunat-o vecinul, dar este cuprins de mânie şi dor de răzbunare, când vecinul se poartă la fel cu el. Grăieşte de rău pe alţii, cu gândul vrăjmaş de a le strica numele cel bun, dar să nu audă pe cineva clevetindu-l, că-i pune mâna în gât. Cel ce trăieşte o viaţă uşuratică şi fără frâu, nu caută cuvinte cât mai tari pentru ca să înfiereze pe nesocotitorii bunelor moravuri, îl supără însă nedreptatea, dar el întrece măsura la nedreptăţi. Şi e omul crud până la vărsare de sânge şi hain până la crimă, dar cerem totuşi milă şi omenie de la alţii. Şi cu drăcească bucurie se arată când vede pe altul în suferinţă şi strâmtorare. De Dumnezeu vorbesc mulţi, dar când li se arată că ei de un dumnezeu prefăcut vorbesc, mare hulă dau pe cei care nu le împărtăşesc voinţa. Iar cei ce-l hulesc neîncetat pe Dumnezeu, sunt cei scârbiţi când aud pe alţii luând în deşert numele lui.
Mulţi îşi doresc şi aşteaptă cu, cu înfrigurare, schimbarea vremurilor şi a oamenilor, dar nici unul nu încearcă să înceapă cu el însuşi această prefacere. Este mulţumitoare doar arătarea credinţei, însă prin purtarea nechibzuită, se tăgăduieşte puterea ei. Pentru astfel de păcate şi alte multe fărădelegi, despre care ruşine este a şi grăi, din pricina nesupunerii şi nesocotirii Legii, viaţa a ajuns acum, ca şi atunci, o povară strivitoare, zilele ce le trăiesc oamenii, crunte, apăsătoare până la deznădejde.
Trecută fiind atunci lumea prin ani de întuneric şi războaie făcute în numele a orice se găsea bun ca motiv, calea de îndreptare a lumii, deşi putea fi cea care curăţase cele două mari cuiburi de nelegiuiri, s-a crezut că mai bună ar fi prin Luminarea omului. Dar nu mai putea fi făcută prin cei care aveau ca-lea Luminii în ei, printre oameni trebuia să se coboare trimisul Luminii, care să fie ştiut ca trimis, dar care să fie Om cum ar trebui să fie oamenii în fapte şi în trăiri. Şi pentru om, pentru a i se arăta atunci puterea de Iertare, de putea omul să se rupă de calea înjosirii propriei făpturi, ori de condamnare la coborârea şi după moarte, s-a coborât pe sine chiar Dumnezeu cel Prea Înalt, prin singurul născut altfel decât toţi cei născuţi pe Pământ, cel care, la vremea când bătuse ceasul arătării feţelor adevărate, calea celui dintâi Mare Preot a luat-o, şi împotriva legii făcute de cei ce-şi spunea ştiutori de taine, şi cei care din ei făceau idoli, cei care îi îndemnau pe oameni să preaslăvească oameni ce prin bogăţie ajunseseră să fie ştiuţi sau să conducă, să se arate ca nemaifiind egali cu ceilalţi, ascunzându-şi chiar trupul mort, ca să prostească pe cei conduşi, a venit spre a împlini Legea, făcută spre neschimbare, neschimbând-o nici El, necerând Dumnezeului din Ceruri schimbarea a ceva din Ea.
Erau mulţi care cereau să vadă ca să creadă. Le-a arătat, au văzut, dar şi după ce au văzut, de necredinţă nu s-au lepădat. Nu se făcuse până atunci înviere din moarte, nu se făcuse să se dea vedere spre lume celui ce nu văzuse niciodată, ori mers celui ce nu mersese niciodată. Din toate cele ce le făcea în faţa oamenilor, puteau să vadă că orice se poate, că omul cel cu avuţii nu e deloc mai sus decât cel fără de bogăţii, că cel fără de casă, dormind sub cerul rece al nopţii n-avea suferinţă, iar cel care avea casa ca motiv de viaţă, boala frigului degrabă îl prindea. Vedea că sub bolile lumeşti cad nu cei care fac omenescul dat după cum trăirea le e să o facă, ci aceia care caută şi plătesc pentru a nu sta să aştepte datul ce li-i dat. Când spunea înfrânează-te, omului îi spunea să aştepte, să nu ceară cuiva să îşi vândă o parte din suflet ori cu de-a sila, ori cu viclenia să îi ia. Şi vedeau oamenii, şi atunci când vedeau spuneau şi spuneau că e timpul de credinţă, doar că după ce El pleca pe drumurile spre alţii, cuvinte grele îi puneau în spate, şi tot în legea oamenilor, oricât de strâmbă era, se întorceau!
Prin chiar venirea Sa, Cerurile au arătat oamenilor cât de strâmbă era legea lor când ea se lega de viaţă, şi cât de urât judecau ei pe cei care se găseau a fi împreună chiar dacă erau despărţiţi de cumpene de ani. După legea şi judecata oamenilor, cea pe care o aleseseră Cerurile spre a fi aducătoare între ei a făpturii asemeni omului la trup şi doar Dumnezeului cel Prea Înalt, asemenea la suflet, nu făcuse ceea ce era în căderea ei să facă în alegerea celui ce tată lumesc era dat să fie. Era ştiut din Legea, pe care o omorau oamenii, că deopotrivă tată de copil este şi cel care face să se facă venirea de suflet pe Pământ, dar şi cel care îi e alături în a ajunge de la prunc la copil şi de la copil la om în toată firea. Legea oamenilor ţinea de privirea prin gând a vieţii. Sub umbra falnicilor stejari nu cresc stejari, sămânţa stejarului este dusă departe spre a creşte alţii la fel de falnici. Iar ca să crească, ierburile şi copacii mici, ce niciodată nu ajung la coroana stejarului, pun oprelişte vânturilor ce i-ar putea doborî. Legea oamenilor condamna stejarii falnici că nu-şi aruncă sămânţa aproape şi pe cei ocrotitori îi priveau ca nesăbuiţi pentru ocrotirea celui care ajungea să îi umbrească. Oamenii au văzut că şi pentru El şi pentru mama Sa, Tatăl era tatăl, ştiut fiind fiecăruia rostul şi menirea. Însă doar unii oameni au învăţat asta...
Şi s-a mai arătat omului că cel ce a greşit poate să se întoarcă în faţa oamenilor şi a Cerului, recunoscând tot ce a greşit şi punând chezăşie Cuvântul prin care dă de ştire că nu va mai face ceea ce a făcut şi Cuvântul prin care spune ceea ce va face, ştiind că singur se va duce pe drumul pedepsei de-l va încălca. Pacăt de vânzare de trup şi lepădare de suflet era de iertat dacă iertare prin făgăduinţă este cerută, iar cel păcătuitor este la fel oricăruia altul, când urmează drumul pe care l-a făgăduit, dar în neisprăvire, şi suferinţă, şi boală, şi pierderi cade când făgăduinţa sa, necerută de nimeni, o face a fi fluturare de frunză atinsă de vânt. Şi chiar văzând iertarea ce o dăduse, El arătând preţuire celui iertat, oamenii pe El l-au privit ca uneltitor împreună cu păcătosul împotriva legii lor. Greu le-a fost oamenilor să înţeleagă şi puţini, prea puţini au făcut asemenea Lui. Şi nici asemenea celui iertat n-au făcut decât la fel de puţini.
Oamenii nu voiau să creadă despre El ceea ce era, dar văzând ce face, vedeau că nu le este inferior, aşa cum tot timpul căutau să-i vadă pe alţii. Le arăta el că toţi suntem la fel, neamul omenesc şi întreaga viaţă este un tot întreg şi că nu există nimic căruia să-i fie omului superior şi nimic căruia omul îi este superior. Dar oamenii asta nu voiau, nu credeau, şi pentru că-i privea pe toţi la fel, ba mai mult se uita la cei urgisiţi de alţii sau de viaţă, îl pizmuiau şi-i voiau moartea.

Veneau pe faţă la el, de oricâte ori se poticneau în mersul vieţii, veneau să-i lecuiască de boli, de năravuri, dar mai veneau şi cei care n-o duceau rău, dar îşi căutau drum şi casă în Ceruri. Când, pe obiceiul lor, îi aduceau laude, la lauda lor nu îşi apleca urechea, ştiind că e vorbă meşteşugită, pe de-a-ntregul mincinoasă. Şi le spunea în faţă, aşa cum alţii nu ar fi făcut-o. N-o făceau oamenii... nu din teamă, nu din ruşine, ci din plăcerea de a-şi auzi, despre sine, cuvinte frumoase. Şi-i învăţa pe oameni cum să se poarte, iar pe cei de aprope cum să arate oamenilor drumul spre Lumina pe care nu ochii o văd, doar sufletul o simte şi timpul vieţii fără de suferinţă se prelungeşte.
Din ce era, avea înţeles şi înţelegere pentru toate. Întru făptuire om fiind, pe drumurile ce le făcuse de nimeni ştiut, adunase la un loc şi învăţăturile oamenilor. Doar fiindcă oamenilor li se spusese că unii sunt buni, alţii răi, că unii sunt sus, alţii jos, că unii ştiu iar alţii nu ştiu, despre cele de la oameni învăţate nu a spus, şi nici unde s-au păstrat. Şi toate erau parte din Legea pe care venit era să o împlinească, de fiind nevoie chiar cu sabia cea care scoţând la iveală adevărul, oamenilor le lua calea de a se mai şti împreună, la un loc. De adunarea la un loc a celor asemenea se ştia de mult, dar când peste adevărul Legii venise legea oamenilor care-i obliga să stea împreună chiar dacă nu erau la nimic asemenea, cum să facă altfel? Când ajunseseră oamenii să trăiască, pe cât puteau, în desfrâul plăcerilor vieţii, căci li se spunea că doar una au, cum să nu le fie frică de pedeapsa pietrelor, a biciului sau a sabiei tăietoare de trup, cum să fie netemători? Uitaseră oamenii pilda vie a Proorocului pe care fiarele fioroase nu l-au atacat, nefiindu-i frică de ele, ştiindu-se mai presus de carnea pe care puteau să o sfâşie, iar ele nu s-au atins de născutul trup îndumnezeit încă o dată prin credinţă? Căci cu adevărat cred doar cei care ştiu, crezând, ajung să cunoască. Iar oamenii credeau în frică, ştiau frica, chiar şi de libertate se ascundeau să vorbească.
Şi-atunci, ca şi acum, minciuna schimba faţa şi viaţa oamenilor mai repede decât se bate din palme. Era plin de cei care se vindeau, omeneşte sau neomeneşte, pe lumină sau pe întuneric, pentru a-şi potoli foamea de avuţii, avuţii care, oricâte ar fi fost, mai mult s-ar fi dorit. Şi pe-atunci se ştiau reguli pe care fariseii le spuneau că sunt date de la Dumnezeu, dar erau poleieli ale miezului plin de întuneric. Ban la ban trage se spunea atunci, acum, ca să nu mai fie pe înţeles răul se spune că este Legea Atracţiei. Pentru ca cel ce este fără habar să nu îşi dea seama, vechii spuse Cine se aseamănă se adună i se zice acum Legea Rezonanţei. Din amândouă oamenii nu iau, nu luau, doar ce e bun, iau, luau, ceea ce le convine. Ca şi acum, şi atunci, se îmbălsămau vorbele pentru ca duhoarea adâncurilor întunecate să nu fie simţită. Sau se mânjeau cele bune să creadă toţi că nu-s deloc bune înţelesurile profunde. Chiar şi spusele Sale, abia rostite, erau de unii luate şi schimbate spre a fi bune pentru ei şi Lui împotrivă.
I-au spus Învăţător şi i-au spus şi în alte feluri. I-au spus Messia. Învăţător era prin ceea ce făcea, dar era mai mult decât atât. Nu era Messia, Messia nefiind al timpurilor de atunci. Dar El, oricum i s-ar fi spus, răspundea, căci la numele ce i-l dădeau oamenii nu stătea să cugete şi să facă faptele. Dar ştia că puţini din cei ce-I spuneau vorbe frumoase îl iubesc. Ştia că mulţi mai degrabă credeau că le poate face rău, după obiceiurile lumii, şi nu-şi arătau adevărata faţă. Şi ştia şi care din cei alături stăteau, cei ce singuri către el au venit, îl va vinde spre împlinirea dorinţei de avuţie. Ceea ce era cu adevărat nu spunea oamenilor, căci era născut şi nu făcut să fie ceea ce era.
Calea oamenilor era data, omenirea avea drumul ei. Dar nemulţumiţi de toate şi de orice, oamenii o luaseră pe alte cărări şi se afundaseră în întunericul cel mai negru. Dacă a spus oamenilor să nu se laude, când a trebuit să spună despre El, fiindcă l-au întrebat El ce este, şi le-a zis „Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa“, doar cei care n-aveau să se teamă de adevăr, i-au luat înţelesul din cuvinte. Oamenii însă, temându-se de Adevăr, auzind ceea ce spusese El că este, i-au aruncat lauda spre numele Său, şi aruncându-i lauda, i-au aruncat ceea ce ei aveau ca şi căpătâi: minciuna. Căci n-avea cum să vadă ei în el altceva, văzându-L om ca ei şi considerând că tot om este şi în trăiri, gânduri şi fapte.
Cei mai aprigi, şi cei dintâi la a pune paie pe focul orgoliilor, erau cei care unul pe altul se făceau îndrumători şi mijlocitori între oameni şi Ceruri. Adevărul de-l ştiau îl ascunseră, dar cei mai mulţi făceau din toate pornirile lor adevăruri pe care le sfinţeau tot ei şi le cereau, celor ce-i numeau ei necunoscători şi neştiutori, să facă aşa precum le spun ei. Din lemn, dar mai ales din piatră, făcuseră locurile în care spuneau ei să vină oamenii şi să facă închinăciune şi să aducă legiutele date către Ceruri. Era în legea veche pomenit datul, şi spus oamenilor să-l facă pentru ca prin binele ce le este lor să facă şi altora bine. Dar aceşti făcuţi mijlocitori pentru ei ţineau totul şi alţii trăiau boala şi sărăcia fără să vină cineva să vadă de le poate bine, măcar o clipă, aduce.
Scrise sunt multe din cele atunci întâmplate, dar multe nu s-au ştiut când s-a scris despre El şi despre ele. Şi-au mai fost altele care, cu scop şi ţintă clară s-au pus să fie ascunse, de nimeni de s-ar putea ştiute. Apă la moară s-a dat celor înverşunaţi în a pune vorbe şi fapte în spatele Său, spre a putea duce înspre oriunde, înspre nicăieri, la vremea când circul se ştia că va fi hrană pentru un suflet alungat şi înlocuit cu o stihie primenită în vorbe de duh, răstălmăcitoare de adevăr, încurcătoare de rost şi fugară de lege. Şi-aşa au rămas, chiar de atunci de aproape, doar puţine îndreptări ale lumii, dar multe încovoieli ale legii, rotunjite să nu se vadă strâmbătura.
Venise să arate oamenilor că nu le stă totul în putere. Fariseii şi alţi zişi îndumnezeiţi prin vrerea lor, prin făcute cu gândul şi cu vorba, din cuvinte ce li se dăduseră, a fi ştiute, nu din Ceruri ci din adâncurile înrobitoare, făceau şi desfăceau vieţi şi destine, sporeau ori dărâmau averi, sporeau ori distrugeau puteri, făceau ridicare în slăvi ori defăimare prin chiar cel ce trebuia ridicat ori defăimat. Iar oamenii, dorindu-şi destin fără griji, averi cât mai mari, puteri fără margini şi nume bun şi renume, chiar se încredeau în aceştia şi credeau că ei, prin ei, pot face orice. Venise El, care de toate putea să facă, să le arate oamenilor, şi oamenii să înţeleagă, tocmai acel adevăr, de la Primul Mare Preot coborât, apoi de la cel Mesager ce oricând putea urca spre a asculta spusa Cerurilor, că Cerurile, că Dumnezeu, lucrează prin oameni pentru oameni. Venise să arate minciuna ce li se da continuu ca hrană amăgitoare, că omul poate orice dacă vrea, chiar şi să se opună Cerurilor, ori că exista doar aleşi prin care oamenii pot fi ajutaţi.
Şi fariseii şi saducheii, ştiau că va veni, ştiau ce îi aşteaptă şi căutau scăpare fără să le spună şi altora că ei îşi caută scăpare. Erau fariseii plin de zel, arătând, făţarnici, mare credinţă, spre a se şti în Ceruri şi a şti oamenii că ei se roagă şi sârg marepun în rugăciune. Şi arătau postul că-l ţin, şi la toţi le spuneau că de făceau ca ei, Dumnezeu le va dărui loc de linişte în Ceruri. Când goniţi au fost, înainte de a se arăta El celui ce îl ştia cine este şi de la El aştepta să-i aibă mâna pe creştet pusă, s-au vrut a-şi spune altă viţă de neam. Atunci nu le-a curmat drumul, ştiind că spre el ducând gândul pierzaniei, pe ei şi pe cei ce-i vor urma, îi vor pierde faptele lor. De El se temeau saducheii, ştiind că prin El, viaţa de după moarte şi viaţa fără moarte nu vor putea ascunde, aşa cum de veacuri o făceau.
Vin acum şi vă zic despre timpurile acelea. Multe le veţi putea afla căci scrise sunt, unele poate că nu le-a mai scris nimeni, nefiind atunci oamenilor de trebuinţă, unele, cum zis-am şi acum, cum zis-am de multe ori, oamenii le-au scos să nu fie ştiute de alţi oameni, să fie de interes lor, să nu se ştie, să aibă ei mai mult decât aveţi voi. Dar eu vă zic să cercetaţi nu o scrisă, nu o spusă, ci două şi după ce două veţi cerceta, căutaţi alte două. Şi niciodată să nu credeţi că este de ajuns. Nu căutaţi doar cuvinte frumoase, nu căutaţi lapte şi miere, ci căutaţi cuvântul adevărat, spus fără cruţarea minciunii, fără laude şi împodobituri care vă iau ochii. Fariseii şi-au schimbat doar numele şi faţa, dar au rămas să se împotrivească Legii şi au stricat şi mai mult rânduiala. Nu învăţaţi de la cărturarii ce vă fac citire din cărţi, învăţaţi de la cei care cuvintele şi simţirile lor vi le spun. Căci mai mult greşeşte cel care citeşte şi nu ţine minte decât acela care poate lega rânduri şi cuvinte spre a spune ceea ce are de spus.
Pentru că vremurile sunt la fel, stricarea lumii şi mai mare, vin să vă zic, cuvânt de luare aminte la tot ceea ce veţi fi atraşi să faceţi, crezând voi că aşa e dat să faceţi. Că s-au găsit mulţi să adune cuvintele ca şi cum ar avea un rost, dar ele rostul lumii şi rostul vostru îl strică. Vă tot aruncă în faţă libertatea, dar de fapt vă condamnă pe totdeauna la o sclavie pe care nu puteţi nici să vă gândiţi ce înseamnă, nicicum să o ştiţi. Ceea ce primiţi, ceea ce vă luaţi pe nedrept, va trebui să daţi înapoi. Şi dacă luând rostul altora îl stricaţi, şi dacă stricaţi rostul lumii, rostul Pământului ori rostul Cerurilor, nici nu vă puteţi să înţelegeţi de ce voi luaţi o picătură şi vi se cere înapoi un munte. Căci picătură doar voi credeţi că este, dar acea picătură se ia de la fiecare şi de la voi se va lua spre a o da înapoi fiecăruia!

De-ar fi fost să se păstreze tot ceea ce fuseseră învăţaţi oamenii, lumea nu ar mai fi avut parte nici de suferinţă, nici de durere, nici de sărăcie, nici de foame, şi nici Pământul n-ar mai fi fost golit fără motiv, de tot ce avea şi omului i-ar fi fost necesar să facă ceea ce abia de acum încolo va putea să facă. Zice-vor unii că aşa trebuia să fie, că doar în apă mlăştinită nufărul înfloreşte, splendoarea florii este văzută. Şi vor zice tot ei că nu s-ar fi putut afla ce este bine de cineva ce n-a ştiut ce este rău, ori că nici un cuvânt nu s-ar fi alăturat altui cuvânt spre a înfrumuseţa, auzindu-le, sufletul. Dar eu spun, chiar dacă în faţă, sau în spate, îmi voi auzi numele pus lângă judecăţi de tot felul, nu mă voi grăbi să îi cred. Căci se va scurge timpul şi se va arăta vremea când lacrimile vor face tumbe şi se vor aşeza pe faţa celui care a spus ceea ce nu avea motiv să fie spus. Pe cei ce se vor grăbi să facă aşa cum alţii, altora, le-au pus masca propriei făpturi, îi voi lăsa să se grabească. Azi nu le-ar fi îndeajuns nici o eternitate pentru a înţelege ce alţii au timp să le arate.
Vă spun cât mai e timp să luaţi aminte, cât mai e timp să tăiaţi din rădăcină buruiana otrăvitoare cere, fără să o ştiţi, creşte chiar la picioarele voastre şi s-a ridicat, încolăcindu-vă. Mai e încă timp, şi chiar de-ar fi tot atât cât unei albine îi trebuie pentru a zbura din stup către prima floare, încă nu-i totul pierdut. Asemenea albinei care de nu zboară din stup nu-şi poate avea gând de a face miere, omul, de nu se învredniceşte a-şi face uitate nărăviri vechi, la rod, la spor, la viaţă veşnică aici şi în ceruri, nu se poate gândi.
În cărţi citiţi despre cele ce atunci s-au întâmplat. Citiţi să ştiţi şi citiţi să-i ştiţi pe cei care fac tălmăciri ori pe cei care fac răstălmăciri. Şi dacă luaţi bine aminte, pe cei care un alt adevăr vor să vă arate singuri nu îi veţi găsi, vor veni tot timpul cu oameni după ei, iar aceştia vă vor spune cât de mare este adevărul pe care, rătălmăcit vi-l dau vouă prin slova cărţii sau prin cuvântul rostit cu pompă şi evlavie mai mare decât a celor ce se roagă mereu pentru venirea binelui în lume. Căci, dintotdeauna, cărturari puţini au stat lângă cei care adevărul l-au rostit şi dreptatea au vrut să o arate oamenilor. Priviţi-i şi, înainte de a crede tot, amintiţi-vă de e, aşa cum spun, ceea ce dintotdeauna se ştie. Eu doar vă dau de veste că pe Pământ, sub soare, nou nu este nimic, că aşa cum a fost în vremea aceea, ba mai mult decât atunci, este şi acum.
Erau cărturarii plini de ifose şi se lăfăiau în laudele celor pe care îi puneau în scrieri spre a ştiuţi de cât mai mulţi. Şi, spre a fi ştiuţi şi de cei care vor fi să vină în vieţile viitoare, vorbeau despre ei cum că din Ceruri au neamul coborâtor şi de Ceruri lăsaţi să aibă ceea ce au şi să fie ceea ce sunt, să aibă drept asupra altora ca ei şi să fie stăpâni pe viaţa şi pe moartea altora ca ei. Şi nu se ruşinau nici a schimba adevărul trecutului în u-nul care să fie plin de fapte de laudă şi fapte făcătoare de dreptate, până şi moartea nevinaţilor copii cu neruşinare spusă a fi făcută cu vrere şi poruncă din Ceruri, spre a nu se face rău timpurilor în care ei trăiau. Cum şi atunci, ca şi acum, oamenii repede credeau pe cei despre care mulţi vorbeau şi le făceau plecăciuni, ajunseseră să fie mai repede ei crezuţi decât se avea încrederea în sine.
Erau şi se numeau cărturari, ei, cei ce se tot pomeneau unul pe altul, nu cumva să-i treacă vreunuia prin cap să nu-i vadă drumul greu şi anevoios, timpul pierdut în a-i citi pe alţii şi timpul pierdut de a lua de colo o idee, de dincolo o altă idee şi a încropi o scriere care să se încolăcească precum cuscuta pe prea încrezătoarea şi leneşa minte a omului care ia de adevăr fără cusur ceea ce se găseşte mai uşor şi mai la îndemână, scrierea care e lăudată de cei care au fost de alţii făcuţi ieşitori în faţa oamenilor sprei a le da, sau vinde, picături numărate din ceea ce au cunoscut sau din ceea ce ei cred că e cunoaştere de preţ.
La mare prietenie erau cărturarii cu fariseii, cei care de cărturari aveau nevoie pentru a le fi cunoscută legea lor, pierdută de Legea în care Pământul, lumea, viaţa se putea să existe. Ştiind legile firii umane, ştiind dorinţa omului de mărire şi mândrie, aţâţau focul nimicitor şi nimiccitor al cărturarilor, cu vorbe de mărire şi laudă. Şi aşa se ajunsese ca ei, tagmă lângă tagmă, să facă învoială şi împotrivire la tot ceea ce fusese cândva rost omenirii. Şi aşa se ajunsese ca stăpânitori şi biruitori vremelnici să fie rostiţi spre cinstire, alături de Ceruri şi să fie slăviţi asememea Cerurilor. Venise El, ştiind de unde şi de ce a venit şi găsise pe oameni în neştiinţă, duşi de fachiri pe post de cărturari, de nu se mai ştia cine, în Ceruri, le este de ajutor şi cine le este izbăvitor. Şi le spunea oamenilor că, după el, alţi fachiri se vor ridica la rang de duhovnici, spunând că în numele Cerurilor lucrează pentru oameni, şi vor arăta fapte şi vor spune vorbe, şi vor scrie cuvinte prin care iarăşi oamenii vor ajunge să ceară Dumnezeului cel Prea Înalt ajutor şi să caute izbăvire la Dumnezeu, că se vor închina iarăşi unor închipuite desene, zice-se, purtătoare de noroc, în numele Duhului Sfânt.
Cu acelaşi mare zel sunt în ziua de azi cărturari, pe oriunde se vrea mânată privirea, pe oriunde ajung paşii. Peste tot, pe tarabe, se găsesc scrieri, cu un noian de învăţături, care mai de care mai adunătoare de nemaiadunate idei, năucitoare şi născătoare de năluci. N-ar putea nimeni să desluşească babilonia unor principii călcate în picioare pentru a putea fi puse, sub aceleaşi acoperământ, născociri ale unor minţi puse pe căpătuială într-ale mândriei de a se şti pomeniţi şi ridicaţi în slăvi. Cunoaşterea a devenit un bun care se vinde oricui, chiar şi aceluia care nici în clin nici în mânecă nu are măcar o idee despre viaţă. Cărturarii de acum sunt la fel ca cei de atunci, viaţa oamenilor o cunosc din cărţile altora, care nici ei nu o cunoşteau prea bine. Din zece vorbe doar două sunt de la ei, vorbele care leagă pe cele de alţii, mai demult spuse, de ei reamintite. Scrise într-o limbă şi răstălmăcite, cărturăreştile învăţături fug până şi de cel care le-a scris. Scriu mulţi, scriu pentru că aşa cred ei că-şi schimbă faţa şi că Dumnezeu îi are în vedere nu cu faptele ci cu cele scrise. Ucigaşii de suflete dar şi de omeneşti făpturi vorbesc despre acceptare şi blândeţe, târfele despre lumină şi iubire, hoţii despre cinste iar cei care nu au nici o înţelegere despre planurile înalte, subtile ale ştiinţei, despre marile descoperiri. Totul este învălmăşală şi învălmăşire cu scop declarat nobil, cu scop real ascuns însă oricui...
Aduc ei veşti despre deschideri de drumuri şi deschideri de porţi către Ceruri şi înălţimi. Prind din zbor frânturi de idei şi le dau înţeles ce face din vultur un vânător al muştelor, din Dumnezeu un paznic al lumii iar din ierarhiile cereşti simple ajutoare, la dispoziţia omului. Aceste idei au ajuns la mare căutare şi mare preţ, toţi stricaţii fiind ahtiaţi după ele şi lăudându-le tare, că au ajuns şi cei unii dintre cei curaţi să creadă că până acum au avut drumul greşit şi e bine să ia aminte la cele scrise în ele, să caute să facă aşa cum este scris în cărţile ce vând cunoaştere şi vând metode de vindecare a sufletului omului.
Tot ei, cei care scriu cărţi azi, propăvăduind nejudecata semenului, o fac nu din pornire către semeni, ci din frica cea mare pe care o au pentru ca cineva să arate faţa lor cea adevărată. Ei îşi au închise porţile Cerurilor şi, prin scrisele lor cărţi, îi îndeamnă şi-i opresc pe alţii să intre pe ele, colindă sau vor să colinde lumea, în lung şi-n lat spre a găsi ucenici şi încercători într-ale celor scrise de ei şi gasindu-l, îi fac nu plini de lumină, aşa cum se laudă ei că fac prin ceea ce scriu, ci îndoit faţă de ei, plini de întuneric. Şi se simt de mare fală când ucenici sunt tot mai mulţi. Şi au obiceiul, mai mult pe ascuns, dar şi de faţă, cei care au mai mare neruşinarea, să umble pe la casele oamenilor spre a le sparge, dar cu făţărnicie se roagă pentru necăderea caselor, fiind deopotrivă una cu şarpele ce, ademenitor, a stricat rostul vieţii, aşa cum dat era să fie, ştiind Eve gata oricând să încerce totul spre a se putea umple de glorie pământeană, chiar şi dacă ştiu că sufleteşte sunt un terci ce abia de se va putea târî spre judecată. Şi tot prin cărţi au făcut din cei sunt urmaşi lui Adam o umbră, care de teama cuvintelor, curajul l-au schimbat în laşitate în faţa neruşinaţilor umblători prin case, căci li s-a spus că un barbat adevărat este nu cel ce are curaj de a înfrunta pe hoţ, ci acela care acceptă hoţia ca fiind dată să fie. Iar azi, mulţi dintre ei au ajuns, din citirea şi luarea ca adevăr a scriselor în cărţile acestor făcători de minciuni, mai ademeniţi decât Eva sau oricare din urmaşele ei.
Iar minciuna nu-şi mai încape nici în pielea legăturii nici în pielea celui de a scris. Şi seamăna, şi ei, şi scrisele lor, cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţenia, arătându-se drepţi şi arătând despre dreptate oamenilor, înăuntru însă sunt plini de făţărnicie şi de fărădelege. Sunt ticluite bine cele ştiute şi împănate cu lucrături pe dedesubt ale cuvintelor, ca nu cumva să mai scape cel care este prins în mreaja lor. S-a prea ajuns uşor oricine şi orice să scrie. S-au făcut cei mincinoşi, adunându-se, ca unul, vorbind la fel, făcând să fie omorâţi cei care nu sunt asemenea lor. Au făurit alte reguli prin care ce era aproape de suflet să nu mai aibă acelaşi nume, dând numele furat la cimiliturile lor scrise în fuga paşilor spre himera văzutului de către toţi. Căci drag li-i la ospeţe să stea în cap de mese, ori deasupra capetelor tuturor, să se învârtoşeze şi să se desfrâneze la ceas de taină, culegând rodul minciunii. Şi-şi arată mare supărare de cineva, de nu l-au prins alături de ei în minciună, arătându-se vederii oamenilor aşa cum este, arată urâţenia pe care ei o mânjesc în culori care ţipă şi o dau de post de învăţătură spre deschiderea porţilor cele mari şi luminoase ale Cerurilor. Dar asta fără să spună că sunt mândri de ei şi de cei ce le sunt părinţi într-ale faptei ce a ucis pe proorocii care au fost sau nu vazuţi cum se cuvine atunci când trăiau. Ei sunt cei care-şi întrec pe acei părinţi, ucigând până şi copii, spre a nu se ridica vreunul ca prooroc.

Nou a fost dintotdeauna ceea ce urma să vină. Şi dintotdeauna de ceea ce urma i-a fost omului frică. Învăţat sau neînvăţat, gândind sau negândind, ştiindu-se cu neputinţă de a sta drept în faţa ispitelor, de a lua în piept greul, nefiind omorâtor de fiinţă, dar fiind ucigaş de suflete, dar şi doritor de lumeşti nelegiuite desfătări şi avuţii, frică îi era omului că nu va fi aşa cum el are vrerea. Şi uneori era atât de mare că voia să cerceteze şi să cunoască nu doar viitorul zilei de mâine, ci viitorul anilor, până la sfîrşitul zilelor. Crezând el că de le va şti, va putea să schimbe ceva, a tot căutat să înveţe alte învăţături, având speranţa că totuşi ceva din vechea şi întâia Lege, nu este chiar de neocolit. Iar cei ce s-au îmbăţoşat prin scrierile lor, i-au da omului speranţe deşarte, aruncându-l în pustietatea necredinţei în el, ca parte din întregul Cerurilor.
Dar îţi spun eu, omule, că nu ţi-ai dori să mai ştii de-ar fi să îţi fie dat să ştii. Nu ţi-ar fi nici de folos, nici spre linişte. Şi te-ai pierde de tine, şi te-ai pierde pe tine, că eşti fără de curaj, oricât ţi-ai tot spune ţie că eşti curajos, aşa cum eşti învăţat în cărţi. De-ai avea curaj, n-ai mai citi bazaconii prin stele, smintindu-te după vorba oricui. Şi nu ţi-ai mai cheltui agoniseala muncii să plăteşti pe cei ce-ţi împuiază capul cu cele de nefăcut. Îţi vor spune toţi de puterea gândului tău, dar e vreunul să-ţi spună că te poţi împuternici spre bine ori spre rău, după cum ţi-i sufletul? Îţi spun să-ţi ai înainte de toate grija înspre sufletul tău, abia mai apoi, de te vei simţi curat şi luminat, să cauţi a învăţa cum să te pui pe tine în faţa răului ce pe alţii îi doboară şi să îi îndrepţi şi pe ei de lumeşti sau sufleteşti boli. Te te vei gândi la bani, la faimă, la laudă, la orice folos, nici pe ei n-ai să-i vindeci, nici tu casă în Cer nu-ţi vei avea. Iar de curaj prin sforţarea gândului de-ţi vei face, ţi-ar fi curajul armă împotriva ta, dar inima ţi-ar crăpa când te vei crede stăpân cu totul pe tine.
Pe drum ce se-nfundă niciunde nu se-ajunge. Pe drum de pieire, uşor se merge. La învierea fiecărui om, după cum a făcut altădată, ştie ce-i va fi viaţa. Dar ascultând de cei care rostesc vorbele, ajunge să uite. Şi învăţând vorba, se sluţeşte omul. Iar când începe să înţeleagă cu totul înţelege spusele celorlalţi, începe să slăbească în credinţa ce şi-o avea în el. Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin credinţă, cei din vechime au dat buna lor mărturie, ştiind că prin credinţă s-au întemeiat veacurile din Cuvântul cel dintâi, de s-au făcut din nimic cele ce se văd. Învăţătorii cei noi, i-au alungat pe oameni din credinţă, spunându-le să ştie ca să poată să creadă, făcându-i să se creadă privitori spre Ce-ruri din sus în jos. Căci poate oare să ştie cel ce nu crede? La ce să se uite când întâia oară vede vârful muntelui? De nu crede că e înalt va voi să urce pe el, ori cumva se va gândi că-i asemenea unui bolovan pe care să-l strivească sub pasul său?
Chiar despre mine fac acum mărturie, chiar dacă ştiu că, după legile de la oamenii ce-au schimbat legea venite, cuvinte rele veţi spune! Dar chiar dacă eu mărturisesc despre mine însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am ve-nit şi unde mă duc. Nimeni altcineva nu ştie cu adevărat de unde vin, nici unde mă duc. Am venit în această lume ca să dau mărturie pentru adevăr şi tocmai despre mine trebuie să mărturisesc întru început. Că şi drumul meu n-a fost aşa cum e acum, că şi eu m-am îndoit de cele ce credeam şi că am încercat învăţături pe care unii le ţin ca motiv de slavă şi mândrie. Şi despre ceea ce vorbesc ştiu, şi despre cele ce le spun cunosc. Auzitele nu le spun eu altora, le las celor ce mi le-au spus să le spună, fiindcă doar ei ştiu dacă sunt sau nu adevărate.
Dau azi credinţei înţeles tocmai pentru că ştiu că degeaba spuneam eu altceva. Nimic n-aş fi învăţat, nimic n-aş fi căutat, nimic n-aş fi cercetat, de nu aveam credinţa că voi putea să ştiu, că voi găsi, că voi descoperi ceva. Iar acel ceva nu venea din ceea ce eram, eu, omu, căci nimic nu fusesem, omeneşte vorbind. Fusesem copilul ce joaca o lăsase spre a descoperi ceea ce făcuseră cei mari, chiar dacă ei nu înţelegeau cum eu înţeleg făcutele lor. Iar mai apoi am cotrobăit prin cotloanele ştiinţei, ca să găsesc ceea ce ştiam că trebuie să găsesc. Şi-am zis că nu cred, dar cercetarea mai îndeaproape m-a dus înapoi la spusa mea, ca să nu mai am motiv să mă îndoiesc. De nu credeţi de toate câte le-am făcut, vă înţeleg, frică vă este că poate cineva să vă întreacă. Dar nu-mi stă gândul mie acolo, eu ştiu că dacă e dat să fac, fac, dacă nu e dat, nu fac. Şi pentru voi e la fel. Dacă eu nu reuşesc şi reuşiti voi, mă bucur că aşa vă este dat. Dacă eu reuşesc şi nu reuşiţi voi, nu vă întristaţi, nu pizmuiţi, fiecare are datul lui.
Şi pe cele ce noii învăţători, cei cu suflet de năpârcă, le spun către oameni, că sunt de folos şi trebuinţă, pentru cercetarea şi aflarea adevăratului viitor, a adevărului despre fapte, le-am încercat şi le-am făcut. Şi nu pot acum să nu mărturisesc păcatul de a avea încredere mai multă în ele decât în mine. Dar şi atunci, eu, cel ce-l numeau ei neştiutor, tot le spunea că uneltele lor nu lucrează singure, lucrează prin om şi prin mâna omului. Căci văzut-a cineva ace de ceasornic ce se mişcă fără să aibă în spate ceva care să tragă de ele? Şi cine poate să spună că atunci când vrea să afle ceva despre ceea ce va face, a rămas fără nici un gând până ce i-a venit răspunsul printr-un mesager ce s-a aşezat în vârf de ac? Sau chiar omul poate avea timp de pierdut să se caute prin buzunare pentru a căuta pe cel ce-i va spune dacă bolovanul ce se prăvale peste el îl va strivi sau nu? Şi, ca să fie mai bine crezuţi, spun unii că şi voia lui Dumnezeu poate să fie ştiută pe aceeaşi cale, prin acelaşi mesager.
Mărturie-mi sunt că mie mi-am greşit, uitând de mine şi de credinţa mea, şi de simţirea mea. Multe îmi sunt date să le ştiu vorbind decât făcând cele ce, de unii sau de alţii, sunt cunoaşteri vândute pe bani grei. Unde trebuie înfipte roţile ceasornicelor cele mici, doar cu ochiul ceasornicarul nu poate să vadă. Aşa să ştie şi omul. Că poate de-i trebuie să fie mai aproape, să vadă mai de aproape, ceva să folosească. Dar făcând asta, încrederea să nu fie în ceea ce îi este cu folos, ci în ceea ce este el şi ceea ce îi este dat lui.
Şi-am cercetat ca să cred şi să nu-mi spun mie, chiar dacă mă vor copleşi clevetitorii, că m-am pierdut de mine, că m-am pierdut de lume. Mai mulţi sau mai puţini, ca pentru fiecare, vor fi, şi-şi vor atrage răsplata minciunilor pe care, spre a fi ei lăudaţi, sau doar pentru a schimba rostul celor care, să-mi fie iertat, dar ca ei sunt, de-şi apleacă urechea spre ei. Am cunoscut, cercetând, că unul este adevărul şi tocmai fiind unul, mulţi îl vor făcut pierdut, ca să nu li se piardă lor puterea. Şi tocmai aceia despre care s-a spus că ştiau cu mult mai mult decât credeau, erau cu cea mai înaltă credinţă. Doar că oamenii vor o credinţă mare arătată, căci nu pot înţelege înalta credinţă.
S-ar vrea omul şi pe cal şi în căruţă. Şi se vrea pe cal spre a putea să vadă ce urmează a fi drumul, dar s-ar vrea să stea în căruţă comod, şi să poată dormi când vrea să doarmă. Dar de la Cer la Pământ este cale lungă, cum nu poate să fie hoţul popă şi n-ar trebui să fie popa hoţ. Căci celui ce îi este să facă drumul pe cal, totul va şti dinainte, dar uşor nu-i este. Cel ce vrea să îi fie uşor, nu-şi poate avea dinainte văzutul. Dar de ispită şi amăgire nicicând n-a scăpat omul. S-a ajuns acum, mai mult decât atunci, să se vrea ştiut viitorul şi n-au stat pe gânduri ispititorii să îi sporească omului dorinţa de a se minţi. Şi aşa unii s-au decăzut, stricându-se pe ei, stricând pe alţii, dar şi lăsând în suferinţă sau în moarte pe cei cărora le era dat să le fie de ajutor sau chiar salvatori. Acesta-i binele ce acum domneşte în lume, un bine dictat de gânduri, de mândrie şi de minciună. E binele celor ce azi azi iubesc şi ştiu ce trebuie să facă iar mâine întorc spatele şi pun tăcerea ca paravan pentru a nu recunoaşte că sunt plini de vorbe dar în fapte fug precum cel necurat când simte mirosul de tămâie.

Despre vremurile care au fost, aş putea mai multe să spun, din ştiinţa sau neştiinţa cărţilor adunate, dar mai degrabă din cele ce nu se ştiu, dar se cunosc. Şi dacă le-am scris am făcut-o doar pentru a reaminti că nimic nu este nou sub soare. Şi pentru că omul zilelor de azi nu acceptă decât prin exemple şi citate ale altora, căci el crede doar în cei din vechime, neaceptând că cineva de lângă el este mai mult decât el în orice alt domeniu, nu doar al lui. Nici asta nu-i ceva nou, dar e dus mai sus cât a fost vreodată.
De-ar fi timp, la poveste mi-aş da drumul şi la poveşti m-aş întinde. Dar timp nu-i şi vin vremuri pe care nici un om, nici o armată nu le vom mai ţine în frâu. Cele ce vor fi ale oamenilor se pot opri, se pot face mici şi cele ce sunt date de Cer, sau de Pământ, sau de Ape. Dar ceea ce doar în simţirea omului se face cunoscut, ceea ce omul va face, chiar împotrivă-i, nu se va putea de nimeni opri. Cel ce nu va putea să se mai vrea trăind, se va omorî fără să-i mai pese de nimic. Cei ce nu mai găsesc motive de a mai sta aproape, nu vor mai sta. Casele cele noi, fără de motiv lumesc, se vor dărâma, cuprinse de flăcări. Marginile drumurilor vor fi pline de maşini fără stăpân, unele doar din simplu motiv că nu vor mai porni la comanda celor ce le au. Şi multe vor fi curioase pentru omul care nu vrea să ştie că nu îi stă totul lui în putinţă.
Pe marginea prăpastiei e lumea! Adevăr vă spun că mai avem puţin! Mai este ultima sforţare, ultimul hei-rup! Lumea asta este din ce în ce mai greu de înţeles, oamenii se poartă din ce în ce mai absurd, absurditatea lumii este din ce în ce mai mare. Pe acolo unde nu îţi vine să crezi apar aspiratoarele de lumină, reptile veritabile, rămăşiţe a ceea ce a venit şi a nu s-a vrut plecat fără să-şi lase semne prin victime directe şi colaterale.
De vă spun de foc, de ape, de cutremure, voi veţi vrea să vedeţi flăcările, să vedeţi valurile, să cadă casele. Asta doar vi-i de crezare, căci voi nu prin suflet mai aveţi trăiri, ci prin ceea ce puneţi mâna şi prin ceea ce faceţi. Îl preţuiţi mai mult pe cel care-şi pierde zile şi nopţi gândind, decât pe acela care, dintr-o vorbă spusă în glumă, dând un înţeles pe care voi nu-l vreţi, că nu-i asemenea înţelesului vostru, vă despovărează de ceea ce nu puteţi să faceţi. Şi doar dacă cineva, cât mai mulţi să fie, spun ceva despre cineva, voi îi daţi crezare, ori dacă ceva, un aparat tot de oameni făcut, arată ceva, pe acela ce nu are nici aparate, ori nu e destul de lăudat, nu îl veţi crede. Vă duceţi mereu cu daruri la pomul lăudat doar, şi poamele lui spuneţi că sunt dulci chiar dacă vă lasă gura amară sau vă face gura pungă. Vă amintiţi de Dumnezeu de faţă cu alţii doar, şi aţi ajuns să-l plătiţi cu bani grei chiar şi pe Dumnezeu. Celor ce vă cer bani, le daţi, fără a cerceta dacă banii voştri nu ajung, prin ei, altora să facă rău, dar nu daţi nimic celui ce vă spune adevărul, ci doar vorbe urâte şi pietre, vorbindu-l de rău. Voi aveţi doar un adevăr de care nimeni nu trebuie să se atingă. Sunteţi Dumnezeu şi vă mâhniţi şi vă mâniaţi când daţi de greu şi Dumnezeu nu vă ajută.
Vă veţi spune că sunt bun ori că sunt rău. Că sunt, ori nu sunt, în toate minţile. O veţi face cum vi-i sufletul, gândind că aşa e bine. Şi nu e de mirare, şi nu vă voi spune vreodată că aveţi mai mare vinovăţie voi decât alţii. Vinovăţia este a lumii, a întregii lumi, iar ceea ce va urma, se datorează tuturor. Fiecăruia în parte se poate spune, şi e drept că aşa-i, dar fiecare este mai puţin vinovat, chiar şi pentru el decât toţi ceilalţi, care pentru el, sunt laolaltă. Asta însă-i nu-i perna moale pe care se poate dormi. Schimbarea şi salvarea doar fiecare, singur şi-o poate găsi. Nu pot să mint şi să dau de veste că milostivenie cerească se va coborî peste lume, lăsând-o să fie mergătoare pe acelaşi drum. Nici focul, nici apa, nici cutremurele, nici războirile nu o vor ocoli-o!
Să fiu bun, după măsura voastră, n-am să pot niciodată. Căci pentru voi bunătatea este a clipei, nu este totdeauna la fel. Voi vreţi să facă şi să spună omul cum vreţi voi, să nu aibă a spune ceva ce nu e asemenea vouă. Legaţi prietenii, de orice fel şi spuneţi cuvinte mari, dar mult nu vă ia să treceţi la judecata celui nou prieten şi să-l puneţi pe calapod. Vă uitaţi la chip şi mai puţin la minte, la suflet niciodată. Nu sunt bun când vă spun că nu mai aveţi fapte deloc pentru oameni, dacă o faptă faceţi vă cereţi plata, vă cereţi recompensa. Nu aşteptaţi răsplata, iar de câteodată aveţi această putere, tot de la om o vreţi. Dacă omul e jos sau mic, nu vă mai interesează de nici un fel, că nu mai ştiţi vorba veche ce spunea că o buturugă mică răstoarnă un car mare. Din faptele bune ce le puteţi face, afacere faceţi.
Uitat-au oamenii că la greu ar trebui să fie precum pumnul în frig când îşi strânge degetele ca să nu îngheţe nici unul! Ar trebui, dar acum degetul mare, e invidios pe inelar că poartă inel, pe cel arătător că poate indica o directie, pe cel mijlociu că e la mijloc... Celelate sunt invidioase din aceleaşi motive, dar şi pe cel mare că se poate opune... Doar cel mic e lăsat deoparte că n-ar avea însemnătate... Dar pumnul cu patru degete nu e pumn care să poată să nu îngheţe şi nici să fie ceea ce trebuie să fie, când e nevoie omul să se apere... Şi ar trebui să fie cu băgare de seamă ce înseamnă când arătătorul nu ştie singur să arate direcţia şi-şi vrea ca sprijin pe cel mic...
Ca să ştiu doar că-mi spuneţi că sunt bun, minţindu-vă, nu pot s-o fac. Nu vă voi avea prieteni, nici nu v-ar fi de folos minciuna bunătăţii mele. Mă apropii de plecarea, firească poate, poate nefirească şi, când mă voi întoarce, dacă din cauza mea ar fi cineva pe care să nu-l regăsesc, nu mi-aş ierta fapta. Eu vă spun, voi faceţi ce vreţi să faceţi. Eu vă rog să staţi o clipă să vă întrebaţi de-i bine ceea ce e acum cu voi. Vestea pe care v-o dau nu o înţelegeţi ca fapte ale oamenilor sau ca întâmplări coborâte din Ceruri ori urcate din adâncimile Pământului. Dar nu vă fie de împăcare gândul că nu se vor şi întâmpla, cu realitatea pe care voi o vedeţi ca singura cale a voastră de a pricepe şi de a înţelege. Orice din Ceruri poate deveni faptă pe Pământ, a-şa cum poate să nu devină faptă, dar în voi să se întâmple. Şi nu vă aplecaţi mereu urechea la proorocii mincinoşi care vă spun că ei ziua cu siguranţă o ştiu. Aceia care sunt atât de siguri nu urcă în Ceruri să vă dea veşti, dar cu siguranţă în adâncuri îşi găsesc puterea de a vă vorbi. Acea zi va exista, neştiută de nimeni ca zi, şi va fi o zi a fiecăruia. De va fi aceeaşi pentru toţi, ori de nu va fi aceeaşi pentru toţi, doar în Ceruri se va hotărî. Şi nu azi, mâine se ia hotărârea, ci atunci când toate se vor întâmpla de-a valma. Unii v-au minţit până acum şi tot mincinoşi fiind, acum fug de cele spuse şi caută să vorbească despre strămoşi. Aceia sunt cei ce-şi au trăirea în dedesubtul lumii şi de aceia şi de vorbele lor să vă feriţi cel mai tare. Căci ei vor de voi să se folosească şi să fie printre voi în ziua marii treceri, ca apoi să-şi facă iarăşi jocul. De-i veţi izgoni de lângă voi nu e păcat, păcat e să încălziţi şarpele la sân, căci el va muşca negreşit când va da de căldură.
E timpul deja de a căuta fiecare, degrabă, a ieşi din întuneric spre a se putea primi Lumina. Căci oricui îi este, doar de vrea, dată. Doar de vrea să o primească, de vrea să iasă din mersul întregii lumi pe calea răului, din cursa celor orbiţi, ce nu mai văd decât pofte şi plăceri, chiar dacă, pentru a le avea, plătesc cu lacrimi şi dureri. O lume în care s-au adus, de cei cărora doar de ei le pasă, muguri ai unor false, ori amestecate de nu se mai poate desluşi, credinţe, unde nişte ritualuri şi tradiţii, de multe ori neadevărate sau răstălmăcite, lasă deoparte veşnicia, ducându-l pe om în întunericul ştiinţei de-a exista doar o singură viaţă, aici, acum, şi nimic dincolo. Şi chiar ceea ce vrea dreaptă credinţă nu este deloc dreaptă, căci doar pe morţi i-a mai văzut ca sfinţi şi în icoane le-a pus chipul, spunându-le oamenilor că icoanele le sunt de folos şi ajutor. Şi rânduială lumească şi drepturi mai mari decât ale oamenilor şi-au cerut cei care s-au ajuns să fie mai mari între ei. Babilonul e peste tot şi este în toate. La vremea asta sună deja trâmbiţele în Ceruri, spre oameni pleacă solii sau de la oameni pleacă veşti cu despre fapte ce nu s-au auzit nici în cele mai negre timpuri ale omenirii. Acum chiar nimeni nu mai poate să spună că nu e vremea când fraţii sunt împotriva fraţilor, copiii împotriva părinţilor, părinţii împotriva copiilor, neamurile omeneşti se gândesc cum să le fie lor mai bine chiar dacă altor neamuri le fac mult rău, plăcerile trupeşti au înlocuit datul Cerurilor, dat cu binecuvântare omului spre a-i fi de folos şi bine în trăirea şi vieţuirea lui. Îmbuibaţii vorbesc cu milă prefăcută despre foamea oamenilor dar nu se opresc de a lua de la gura celor mai săraci şi mai lipsiţi de cele de trebuinţă, palate se ridică peste tot, dar cei mulţi îngheaţă pe unde apucă. Omul n-a fost lăsat, aşa cum nişte pripăşiţi ce gonesc după bani, spun, să fie înjosit de alt om, însă puţini mai ştiu ce înseamnă să fii drept. Iar minciuna este peste tot, cei mai mulţi o caută pentru ca să-şi justifice şi să justifice mârşăviile din gând, din vorbă sau din faptă.
Lumea arde, dar cine mai vrea să priceapă asta? Au cuprinso multe ispite, e o mare văpaie. Atunci când se aprinde un foc mare, nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiţi să aştepte o ploaie puternică, spre a-l stinge. Aşa şi pentru văpaia lumii, aprinsă prin faptele oamenilor... doar Cerurile mai pot fi ajutor.
Toată lumea se îndreaptă spre a ajunge un singur caz, o încurcătură generală. În toate casele este dezordine, toate satele, toate oraşele sunt în stricăciune. Situaţia a scăpat de sub control. Suferintele lumii sunt fără sfârşit. O descompunere generală, în familii, şi mici şi mari. În fiecare zi inimile se toacă. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de nelinişte, de divorţuri, de sărăcie, de boală, de accidente, de năravuri! Cămătarii noi iau totul!
Liniştea care se înstăpâneşte aduce mai multă nelinişte. Însă nu mulţi vor să ştie că se pregăteşte ceva. Zilele tuturor sunt foarte grele. A căzut multă cenuşă, zgură, nepăsare. E nevoie de mult suflet, ca ele să dispară. Însă mai toţi dorm în opinci. Trec anii... şi ce ani grei! Cazanul fierbe. Dacă cineva nu este puţin întărit, cum va putea oare înfrunta o situaţie şi mai grea? Dumnezeu nu i-a făcut pe oameni nepricopsiţi. Dacă se va face o zguduitură, câţi vor sta în picioare, câte case nu se vor dărâma?
Pregătiţi-vă, că în scurt timp o să vedeţi clocotul oalei care a fost pusă de mult la fiert. Acum şuieră... Şi să vă pregătiţi cât mai degrabă, cu cât mai multă tragere de inimă ca să puteţi înfrunta greutatea cea mare, vremurile cele de pe urmă. De două mii de ani ştia omul că trebuia să fie oricând gata! Nu este numai moartea năpraznică cea pe care va trebui înfruntată, ci sunt şi alte primejdii. De nu se va alunga aranjarea lumească, de nu va lucra mărimea de suflet, de nu va existe duh de jertfă, peste prag nu se va putea trece. Acum văd ceva care este aproape să se întâmple, mult nu se va mai amâna, poate doar amânări mici. Cine le face? Cum nu se ştie, cum nu se ştie la ce să se aştepte orice om, nevoie e, mai mult decât oricând, mai mult decât orice de a avea, fiecare pentru oricine, iubire adevărată, frăţească, nu mincinoasă.
Astăzi se trăiesc zilele Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă asta. Lucrurile înaintează pas cu pas.
Pleacă mulţi dintre cei care erau aleşi să fie călăuze, pentru că oamenii nu ţin să meargă pe drumul de lumină, înspre lumină. Le le este mai dragă învăţătura eretică, le sunt mai dragi dezmăţurile şi banii, decât viaţa. Fără să fie împământenite, călăuzele se ridică şi pleacă fără veste. Ei au venit doar că trebuiau să le fie de folos oamenilor. De folos ar fi fost şi în Ceruri, dar grija celor ce ţin ca omul să rămână om a contat atunci când s-a hotărât să fie lumeşti făpturi, ca să aibă oamenii cu cine se întovărăşi la drumul greu ce va fi. Dacă încă vă mai pasă de sufletul vostru, căutaţi călăuzele, găsiţi-le şi faceţi ce e de făcut ca să fie şi ei copii de oameni, ca şi voi, pe acest Pământ. Că sunt bărbaţi, că sunt femei, luaţi aminte bine... dar să nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care singuri se numesc călăuze. Aceia nu în Ceruri vă vor a vă duce!

Spus-au unii, vorbit-au alţii despre cele ce vin înspre noi, fără a-şi face grijă că suntem în calea lor. Povestitorii din margini de lume, sau găsitorii de răspunsuri de pe-aici, de pe-aproape, s-au grăbit să dea formă înţelesurilor, dar nu din mare cunoaştere, ci pentru a găsi ei înţelesuri. Sub ploaie de stele sau boltă de lumini, drum fără oprelişti cred unii că va fi, ori alţii mai degrabă timp de groază şi de moarte, foc şi război cu oameni şi maşinării ce nu se lasă uşor de atins. Să povestească îi las, îi las şi cu poveştile lor în care pun nume zilei şi în care nici ei nu mai cred pe măsura apropierii vremurilor sau a acelei zile, după cum încă mai au sau nu tăria de a sta în picioare. Dar rămân să spun că e aproape vremea de întâmplare a schimbării lumilor şi vieţilor. Cei care au puterea să trăiască două vieţi laolaltă vor trăi, cei care de judecată se vor teme, nu vor intra în ea şi se vor lăsa prizonieri ai timpului care va muri, iar cei ce se tem de viaţă vor muri ca să vină la înviere atunci când va mai fi să vină.
Cum va fi, ce va fi, nimănui nu-i este dat să ştie. Dar va fi dărâmare a ceea ce s-a ridicat de om nu pentru folosinţă ci pentru fală şi mândrie. Arginţii se vor face iarăşi argint şi nu vor mai merge din mână în mână. Iar pământului i se va întoarce tot ce a fost pământ şi a fost ars cu foc. Ce a fost ars de focul soarelui mai degrabă va rămâne neatins şi va fi adăpost, până ce adăpost nou şi altfel îşi vor face acei care vor trăi şi vor trăi altfel. Gândurile care nu se vor mai contra trăirilor şi vor fi porniri nu împotriviri, vor fi de temelie, iar gândurile care vor fi porniri împotrivitoare trăirilor, nu se vor mai preface decât în nimicul care nici acum, şi nici atunci, nu are folos.
Va fi mare stricare între oameni şi mare stricăciune în oameni. Nu se vor mai privi în ochi şi nu vor mai şti ce să facă, din toate câte se poate, să vadă că dacă omului îi este rău, altora de lângă el să le fie şi mai rău, ca el să poată să spună că îi este mai bine decât lor. Adică se vor afla, cei mai mulţi, în război, pentru a deveni conducători. Conducători de oameni dar şi conducători ai armatei care se face, din cei ce în nopţile acestea urcă din adâncuri şi intră în pielea unora de aici sau din cei care, de mult, s-au vândut sau au fost vânduţi, în taina nopţilor, celor ce răsplăteau repede pe vânzători. Ei vor face rău şi tot mai rău, dar puţini vor vrea să vadă răul ce-l fac ei. Căci mulţi sunt cei care stau în cumpănă, ademeniţi cu vorbe de învăţătură meşteşugită, fiindu-le dragă vieţuirea minţită şi nu trăirea adevărată.
Şi se apropie clipa, căci clipă va fi pentru fiecare, clipa unei hotărâri pe care o ia atunci, dar deja şi-o făureşte de când s-a născut. Clipă de nimeni ştiută, clipă care poate fi pentru toţi odată sau pentru fiecare. De-aceea a fost este şi va fi nescunoscută. De-aceea nimeni pentru nimeni nu o ştie dar oricine pentru el ar putea să o ştie, de-ar avea curajul şi puterea să coboare în lumea tainică a sa, ori de a fi lăsat să coboare acolo. Mulţi dintre cei ce-ar putea să se ştie cu adevărat, şi ştiindu-se să-şi poarte paşii spre alegerea căreia i se spune mântuire, de cei fricoşi de adevărul ce zace în ei, nu sunt lăsaţi. Sunt mereu atraşi pe vadul mărginirii de om, întru insul care nu mai ţine cont decât de el şi de un neam căruia-i zice de sânge, spre a-i da înălţi-me mare, de neatins. Cei care şi-au pierdut neamul, sau neamul s-a rătăcit prin lume, sunt acum curăţiţi de otrava acestui gând ce-i ţine în loc, chiar şi în ceasul în care sufletul vrea să plece spre a se linişti de zvâcnetul obositor al vieţii. Adevăratul neam, care nu s-a strâns ca ariciul, nelăsând pe careva să plece, nici măcar în sine spre a se regăsi, nu este niciodată dat să se destrame, nu-i făcut după gândire şi înţelepciune, şi de-aceea e la fel de tare ca pânza de păianjen care doar fiindcă faţă de om e mică se rupe, dar nu se rupe deloc uşor, aşa cum s-ar rupe orice omul ar gândi să facă. Căci nici păianjenul nu gândeşte când îşi prinde marginile, el se îndeamnă către acolo ştiind că deloc întâmplător îi este îndemnul, şi face legături când mai apropiate, când mai depărtate de locul în care se leagă, dar niciodată în spatele sau în faţa unei alte legături. Neamul omenesc aşa ar trebui să fie şi aşa va fi, şi de-ar fi cineva să-l vadă va şti de ce, prin ce, şi cum acela în jurul căruia s-a ţesut, a trecut şi a făcut legăturile care nu-l lasă să se rupă.
Nu-i greu de ştiut cât de repede trece timpul celui ce-şi simte neputinţa şi se agaţă de cel ce nu va mai fi lângă el, nefiindu-i acolo locul. Acela care se agaţă, de frică îi ies întrebările în vorbe şi sunt vorbe despre ce va fi lumea şi cum va fi lumea. Dar mai ales despre faptele lumeşti se vor auzi întrebări care nu e greu să-l arate ca doar unul care a căutat să fie văzut ca ştiutor şi ca înaintea altora mergător, fiindu-i drag să se ştie lăudat şi de binele voit vorbit. Pânzei de păianjen n-ar şti să-i facă nod, şi vrea să fie ca fluturele ce multe flori ştie, dar pe nici una nu o cunoaşte. Nu este nici pe departe cunoscător de rost şi de trăiri, ci glăsuitor de poveşti pe care le plăsmuieşte în gând şi le pune înainte de a le rosti pe cântar, să fie sigur că pot să tragă în jos, spre el, nu doar dorinţa de înălţare, ci şi înălţarea celui ce firesc, sau nefiresc, o clipă stă să îl asculte.
Nimeni nu va şti când, spun şi tot spun chiar dacă alţii se opun. Bine-ar fi fost dacă omul n-ar fi vrut să ştie, căci acel ce vrea, vrea pentru a se pune la adăpost ori a se pregăti. Nici gospodina când se apucă să facă mâncare pentru cei din casă, nu îi întreabă despre venirea la masă, ci ea o face şi apoi ştie că oricând se poate să vină cei aşteptaţi la masă. Treaba gospodinei doar asta era, altceva nu avea de făcut. Întreabă despre timpul de venire doar cea care şi altceva voia să facă, de obicei fără ştiinţa celorlalţi. Cine să creadă că omului i-ar trebui să ştie acea clipă când va fi ca să o aştepte cu bucurie, când mai tot omul, gândindu-se doar că ea va fi, se gândeşte cu teamă că el va muri, numind moartea ca cel mai mare rău care poate să i se întâmple, ştiind că, murind, din cele plăcute aici trupului, nu mai poate să se înfrupte? De n-ar fi vrut omul să ştie ar fi ştiut, dar nu ştie pentru că este şi în Ceruri ştiută firea înşelătoare şi căutătoare de înşelătorii a omului, care şi altă dată a ales să râdă de patima altuia, decât să-i creadă durerea, a ales, chiar ştiind că urmaşii cu sânge vor plăti, să vadă sânge curgând. Şi pe-atunci omul nu se învăţase, într-ale faptelor trăirii leneş şi nu-şi cumpăra prea multe ci se străduia să şi le facă. Acum când strădania-i este mai mică, împotriva firescului ar avea şi mai multă împotrivire.
Cei care ştiu ce va fi sunt mulţi. Şi ştiau mai multe dacă nu îşi dădeau avânt vorbelor spuse, ca să aibă fală şi renume. Dar nu cei care vorbesc despre ce va fi, despre ceea ce trebuie să se facă, amestecând vorbe şi învăţături din cărţi, cu plăsmuirile lor, cei care iau minţile vorbind despre frumuseţea vremurilor după trecerea vremurilor de acum, sunt adevăraţi cunoscători. Aceea sunt cei de mult veniţi ca prooroci mincinoşi. Peste tot se fac aceştia văzuţi şi peste tot aruncă vorbe care sunt mai veninoase decât muşcătura de năpârcă, fiind ei, sub figura lor blândă, mai fioroşi decât leii înfometaţi. Iar unii dintre ei, ca să aibă mai multe cuvinte, au luat drumul celui decât prin mândrie din Ceruri şi au făgăduit să plătească pentru ce li se dă, şi pentru ceea ce oamenii fără să stea pe gânduri le dă, cu sufletul celor pe care de partea lor îi atrage. Şi, dacă nu vă avântaţi repede să fiţi de ei învăţaţi, şi veţi căuta mai mult să ştiţi, îi veţi afla lăudaţi peste tot. Şi aceia care-i laudă s-au lăsat pierduţi în mâna lor, chiar dacă lauda au facut-o crezând în drumul spre izbăvire al lor şi al altora.
Va fi mare război şi războiul deja se poartă. Despre război şi despre ceea ce va fi se ştie şi a fost lăsat să se ştie. Şi trebuie spus pentru că au fost mulţi care au vorbit cele de alţii spuse. Doar că trebuie ştiut că toate se spun la un loc, dar că nu tot ce se spune prin cuvinte care arată fapte omeneşti, se vor lăsa făcute şi văzute omeneşte. Că pământul care se vede îl ştie toa-tă lumea, nu-ncape îndoială, dar şi pământ pe care oamenii nu-l văd, există. Şi aşa exista ape care se văd şi ape care nu se văd, lumină care se vede şi lumină care nu se vede, şi dă lumină lumina care se vede, aşa cum luminează lumina care nu se vede. Şi războiul, şi lupta va fi să se vadă ori să nu se vadă, şi armatele de va fi să se vadă, se vor vedea, dar de nu va trebui să fie văzute, văzute n-or să fie. Nu se vor vedea sparte mormintele spre a ieşi morţii din ele, dar mormintele, pentru cei care vor căuta, goale pot fi găsite, aşa cum unii se pot trezi cu cei pe care morţi îi ştiu, înviaţi, lângă ei. Ca să se ştie ce va fi, cuvântul trebuie înţeles fără teamă şi nerăstălmăcit. Fiindcă multe cuvinte au fost trecute prin sită şi li s-a dat haină nouă. Ceea ce va fi, va fi peste toată lumea văzută din Ceruri, dar care nu toată poate fi văzută de toţi cei de pe Pământ. Cei care vor începe să vadă, vor şti pe de-a-ntregul cât de mare şi de grea va fi lupta.
Multe cuvinte sunt vechi şi se arată precum cuţitul cu două tăişuri. Au fost înfricoşătoare şi de aceea au fost mult cernut înţelesul ce-l aveau şi amestecat cu minciună, că cei înfricoşaţi de ele ştiau că pot să-i facă de ruşine pentru faptele lor. Iar dintre toate câte sunt, despre două dintre ele trebuie să spun, pentru cei care încă mai cotrobăie printre neînţelesuri. Trecute prin sită fiind, în vremurile războiului vor trece ele prin sită şi vor separa neghina de grâu şi grâul de neghină.
Să nu se aştepte nimeni ca Lumina să o vadă ca o altfel de lumină, ori ca ceva care curge pe ei şi prin ei, căci Lumina în care toate or să se vadă este Adevărul care nu va fi în nici un fel altfel, făcut de om, după cum voieşte, vrea sau gândeşte a-l face. Va fi unul şi acelaşi pentru toţi. Iar lumina care acum se vede, tot aşa va fi şi atunci. Numai că atunci ochii vor putea să vadă şi altfel decât pot să vadă azi, văzând şi în întunericul nopţii.
Din răsputeri s-au chinuit, chiar şi cei care nu trebuiau, să facă din blestem un cuvânt de care să se teamă toţi, să nu fie folosit pentru că ar face oricui rău. Dintr-un adevăr mic au făcut o minciună mare. Adevăr este că face rău atunci când este răzbunător, chiar celui care îl spune, dar să fie bine ştiut că acel ce blestemă pe un semen celui potrivnic omului este chemat întru ajutor. Dar tot blestem se spune şi întoarcerii faptei rele către cel ce a făcut-o, ca pedeapsă din Ceruri, când dreptate Cerurilor se cere, dar şi când nu se cere, fiindcă cei ce veghează mersul şi rostul lumii nu îşi au ochii închişi. Cei care au amestecat înţelesurile de pedeapsa Cerurilor au ştiut că trebuie să se teamă şi pe om l-au învăţat să le fie părtaş împotriva sa, pentru ca ei să se poată bucura acel timp până la care pedeapsa tot vine. Acest blestem să fie bine înţeles că va fi hotărâtor pentru mulţi la momentul alegerii ce vor trebui să o facă. Nu vor putea să treacă fără a-şi recunoaşte şi a recunoaşte faptele, de a plăti, iar de vor încerca să nu recunoască ori să mintă, pedeapsa va fi necruţătoare.

De ce ce îi este, în general, frică omului? Făcând pe vitejii, mulţi se arată curajoşi, şi spun că de nimic din ceea ce este pe Pământ, doar de Ceruri sau de ceea ce în Ceruri va fi. Ba, sunt câte unii care îşi asumă o desăvârşită lipsă de păcate, şi spun că nici de Ceruri. Cei mai mulţi de moarte le e frică, de moarte ca faptă, mai puţin gândind la ceea ce îi va urma. Dar nu uită să spu-nă că ei au credinţă...
Tocmai de ceea ce îi este frică, nu scapă, frica este modul de a-şi conştientiza viitorul. Iar cei mai fricoşi sunt aceia care proclamă curajul, cei care de frică, doar-doar se pot elibera de ea, sunt în stare să strige în gura mare că sunt fără de păcate, sunt fără frică. Ei sunt cei care, primii, vor ceda. Sunt cei care acum, cu disperare lovesc în alţii spre a-i aduce în barca lor, sunt cei care spun vorbe ca să se convingă de propria existenţă, când spun vorbe de la alţii auzite, ca să primească un răspuns, sau când, din aceeaşi frică disperată, contrazic orice, dorind să dispară ideea de care lor le este frică.
Război, război cu toate legile războiului va fi. Aşa cum deja este. Un razboi în care, când e luptă nimeni nu cruţă pe nimeni. Un război pe viaţă şi pe moarte, ce nu se va termina decât prin victoria unei părţi şi distrugerea celeilalte părţi. Un război în care tratativele de pace nu vor exista pentru că şi după ce vor fi câteva încercări de liniştire a întregului prin lupta între câţiva, după nenumărate viclenii sub oblăduirea întunericului, în lumină ieşind toate, altă cale nu va mai exista. Acum trăim încă în perioada în care se mai încearcă ieşirea din ceea ce urmează, când se întâmplă răpiri şi uneori răscumpărări, omoruri mascate, dar şi demascări şi recunoaşteri. E războiul care doar cei care vor să-l vadă îl văd, însă nu înseamnă că nu e război dacă nu e faptă de război omenesc, dacă se vede sânge pe sabie sau nu se vede focul care să ardă cu fum casă de om.
Se-aude larmă şi tropot de paşi, e zarvă şi mare sperietură din miez de nopţi în miez de zi. La fiecare răscruce umbrele caută din priviri paşii celor ce-n grabă trec şi nu simt călcătura pe moale, când li se agaţă de tălpi sau de urmă semn de recunoaştere ori de chemare spre fapte nelalocul lui, iar ziua, când genunchii se înmoaie, nimeni nu ţine seama că rostul şi gândul se împarte între ceea ce a fost şi întoarcerea înspre alte zări, uitând în adormire hotărâri deja luate. Iar drumurile se abat înspre motive neştiute, de căutare a de motive care să se ştie că n-au înţeles decât neascultate. Sau înspre laudă clipei şi de înnodare a papurei, se duce fapta, pe care să o vadă toţi ca şi cum nimeni n-ar mai putea-o face, făcută fiind chiar de toţi.
Dar întâi de toate să se ştie. Război va fi, însă nu doar în Ceruri. Acest prea mare rău al tuturor, va coborî războiul pe Pământ. Cei de jos, cei mincinoşi şi cei cu mare iubire de bogăţii, neputând să aibă prea mare spor în Ceruri, pe Pământ vor vrea să-ţi arate puterea, prin gând de omor şi prin moarte de oameni, ca ceea ce e puţin să nu se împartă la mulţi. Nici acum pe chipul multora, când moare cineva, nu se citeşte decât o bucurie că la împărţirea bogăţiilor de aici va fi mai puţină lume. Sunt atâţia care-ţi doresc să-i vadă pe alţii morţi. Atât de mult doresc moartea altora, chiar şi - împotriva legilor lor - a rudelor, că moartea îşi face venirea înspre ai lor urmaşi, moarte fără motiv înţeles, căci nu le este de înţeles că nevinovaţii copii poartă tocmai blestemul faptelor lor.
Să plec e vremea, să dau de veste este timpul. De adevăr nu mă îndoiesc, dar adevărul ce-l vor oamenii, nimeni nu ştie de se va arăta lor. Îl vor ştiut ca să se poată ascunde, să poată găsi cale de schimbare care nu schimbă nimic, doar i se schimbă ceva la ceea ce se vede, nume altfel se dă, năravurile se justifică şi pe oameni îi vor mutaţi dintr-o parte în alta, dar tot de ei stau să asculte. Că de dreptul de a alege mereu vorbeşte întreaga lume, dar nimeni nu vorbeşte de cum aleg şi ce motive au să aleagă. Nu-i rost acestei lumi să-i fiu alături. Îşi duce vremea în care se vrea oricine ştiut ca mare cunoscător, fiindu-i de ajuns buchiseala a mii de litere şi auzul a altor mii de cuvinte. O lume care vorbeşte doar din spusele celor morţi este deja moartă. Puţini mai spun cuvinte care sunt ale lor, şi li-i de mare preţ împăunarea prin rostiri de nume pe care toţi le rostesc, cuvântarea cu cuvântări şi înţelesurile prin explicaţiile date de alţii. În lumea în care, dată fiindu-i fapta spre a arăta şi a se arăta ceea ce poate, s-au găsit atâţi trufaşi care să o înveţe că poate doar să vorbească şi în rest să lenevească, rostul omului e tăgăduit de el însuşi. Nu mă pot pe mine uita, nu mă pot face pe mine simplu cuvântător, căci atunci tocmai de adevăr fug. Nu stau să caut Lumini ce vin de la stele ca să spun, cu alţii în cor că trăiesc în lumină, ştiind că lumina este una şi totuna cu adevărul. Rostind şi nefăptuind, rostind şi uitând că am spus că fac şi nu fac, chiar de Lumină aş fugi. Aici, acum, de-atâta căutare a Luminii se cufundă tot mai mulţi în întuneric. Minciuna este regina lumii şi mint cu mai mult nesaţ tot acei care ştiu că Lumina este Adevărul, iar Adevărul este Calea către viaţă. Eu plec cât încă mai se vede o geană de Lumină, spre a mă putea întoarce când zorii se vor arăta iarăşi şi când oamenii nu vor mai căuta Lumina, ştiindu-se trăitori în Lumină.
Vremurile grele, cele mai grele, cele de care să se teamă oricine. Vremurile în care nu vor mai fi rânduieli şi nici înţelegeri, deja au început să fie trăite, de cei care mai ştiu ce-nseamnă trăirea. Copiii mai ales şi cei care s-au lovit de pragul de sus, dar şi de pragul de jos, vor fi mai feriţi de războiul ce va secera nemilos. Războiul iscat de bletemul faptelor făcute, potrivnice vieţii altora, al faptelor nefăcute ce au amăgit şi amăgind mai mult rău s-a făcut, se va coborî peste lume. Războiul va cuprinde pe toţi şi oamenii se vor război între ei şi se vor război în ei, omorându-se fără cruţare, fără de ţinere de rudenie sau lumească legătură. Ba chiar ei pe ei se vor omorî, nemaiputându-se privi în gânduri, ori în privirea celorlalţi, nevinovaţi, plini de suferinţele ce le-au fost date fără de vină.
De-acum încolo, de când oamenii crezându-se scăpaţi de frică se vor năpusti să facă tot ceea ce făceau, şi chiar mai rău decât atât, năpasta va lovi necruţătoare. Despre cei ce vor fi ei loviţi, de spus mai sunt puţine. Şi loviţi vor fi fiindcă ei, trăind, de la nimic nu s-ar opri, şi toate s-ar duce mereu şi mereu spre hăul pieirii de oameni. Căci se sfârşeşte lumea lor, dar nu vor vrea să lase frâieile puterii şi biciul din mâna care de atâtea ori s-a pătat de sânge şi de lacrimile ce, sub talpa lor, s-a împreunat cu colbul drumurilor desfunfate de mersul lor ascuns, tainic şi mincinos, plin de pofte de mărire şi preamărire, de cuceriri şi dat cu piciorul spre suflet de om, de mai multe ori decât au dat gunoaielor. De multe ori mai ştiut le era mirosul gunoaielor decât al florilor ori al pernei curate ce-i aştepta spre a-şi odihni oboseala şi trăirile. Pentru ei, cei lăsaţi de Dumnezeu să fie oameni, dar n-au mai putut nici bărbaţi să fie, puţine mai sunt de spus. Pentru unii că nu va mai fi motiv, pentru alţii că se vor porni cu şi mai multă ură şi minciună, în cele zile şi nopţi de întuneric, să strivească, să distrugă, să omoare...
Doar spre cele ce vor avea de dus suferinţa cea mai mare, mai sunt de spus multe, ca şi spre cele ce nevinovăţii şi-ar spune că au, fără greşeală fiind, judecând după cum judecă acum lumea, ori despre cele care, de recunoaşterea şi îndreptarea greşelilor, nu s-au pus să fugă. Negreşit nu e nimeni pe Pământ, aici se vine tocmai pentru a se greşi, a se învăţa şi mai ales a se învăţa îndreptarea ce mai uşor acum se poate, decât s-ar putea la înviere. Războiul care a început nu e un război în care să se lupte de-a valma, sau în care cineva-şi mai poate alege clipa în care trebuie să ştie de ce parte este. Când lupta va fi mai grea, cei ce ştiu şi se pun să doarmă şi să adoarmă pe alţii, vor fi împinşi de la spate, fiind ei păcatoşi ca toţi păcătoşii cei mari, plini de păcatele lor şi a celor pe care i-au împins să păcătuiască. Şi-n lupta aceasta se vor pierde şi cele care ştiu că au greşit şi mint, şi se mint, şi se defrânează, şi se trufesc, şi se mândresc, cu câteva fapte pe care le iau drept martor spre a scăpa spre vremurile ce vor veni. Dar tocmai cei cărora li s-au închinat, şi-au închinat viaţa lor şi a copiilor lor, şi a copiilor copiilor lor, vor fi cei care nu le vor lăsa drum liber. Căci femeia care ştia că fa-ce rău, spre a-i fi ei bine sau plăcut, şi a mai făcut o dată, şi în-că o dată, şi încă o dată, s-a condamnat singură la întuneric greu, pentru multe, multe vieţi. Şi chiar de s-a pus să facă unor năpăstuiţi bine, răul pe care l-au făcut celor care i-au lăsat şi i-au dat suflet din sufletul lor, iar ele ori l-au aruncat, ori l-au murdărit, ori despre ei neadevărate vorbe au rostit, n-aveau cum să răscumpere decât cu suflet de-al lor, sufletul altora, vândut, promis, sau omorât de ele. Şi-n Ceruri nimeni nu urcă, de sufletul le este în adâncuri întunecate.
Copiii trec fără prea multă aşteptare. Şi îi trec cei pe care Cerurile, chemate întru ajutor de cei ce s-au văzut a fi cu fapte de păcat făcute, şi s-au lăsat de mândrie şi au trecut prin focul care a ars şi pârjolit adunăturile de bogăţie şi de trai prihănit, au trimis. Nu va fi îmbulzeală, nu va fi zarvă. Pe neştiute deja trecuţi sunt mulţi şi trec şi acum. Unii trec şi nu se mai întorc, alţii trec dar rămân lumii de strajă pentru lupta cea mare. Se vede, dar nimeni nu recunoaşte de ce, alegerile pe care le fac cei care ştiu că n-au să poată să stea faţă în faţă cu cei care le vor spune răul făcut de ei şi cu cei care au făcut adunare, lumii întregi, duc înspre calea care-i trimite, fără judecată, fiind de-a dreptul şi de la început ştiiută ca osândă, direct spre locul cel mai întunecat, unde sufletele plătesc preţul faptelor.
A început la alte porţi să fie îmbulzeală mare, porţile prin care se face trecerea celor mulţi. Cam greu de văzut chipul în care sufletul s-a ales a fi bărbat...

Blestemul, cu sensurile pe care oamenii de azi nu i le mai înţeleg, este cel care va da în vileag pe oricine, cu atât mai mult pe cel care se arată celorlalţi în orice fel curat, cel ce se dă pe sine exemplu, negăsindu-şi cusur. Blestemă oamenii, aşa se spune, şi când se doreşte răul cuiva, şi când se cere Judecătorului o anume pedeapsă pentru faptă, dar şi durerea pricinuită de o faptă a cuiva e blestemătoare pentru cel ce a făcut fapta. Şi ce nu ia omul deloc în considerare este blestemul pe care şi-l aduce sieşi prin fapta bună către alţii, dar răstignitoare pentru el. Şi mai sunt blestemele propriilor dorinţe, ale plăcerii căutate, a celei plătite, şi nu atât plătite cu valori ci plătite prin aruncarea sufletului în neascultare şi nepreţuire.
Se cern prin sită toţi, dar degrabă se uită doar la cei din jurul lor să vadă de trec ori nu trec prin sita lor. Doar ei nu se pun niciodată în sită. E mare temerea că nic sita lor nu i-ar lăsa să treacă acolo unde vor ei să meargă. Dar ei, făloşi şi plini de ei, arată cu degetul... Şi cu atât mai mult sârg arată, cu cât ei sunt mai mult făcători de fapte pe care, ca să mai uite cumva de ele, altora le pun şi coarne şi flori în coarne, să nu-i piardă din vedere. Sunt tocmai coarnele blestemului pe care şi-l fac judecând şi vorbind pe alţii, nedreptate de care n-au cum să se dezvinovăţească, ci doar plătind-o ei sau chiar urmaşii lor.
Neamul omenesc se strică pe zi ce trece. Obiceiurile care nu fac bine sunt dintotdeauna, dar, faţă de cândva, când nu toată ziua oamenii gândeau să-şi facă bine, ci mai întâi de toate să facă bine, când se gândeau oamenii că binele lor nu poate fi veşnic dacă fac rău altor, azi, din trufie, din răutate şi doar câteodată din neştiinţă şi necunoaştere, de nimic altceva decât de plăcerea de a gusta dintr-o fericire măcelărită de gândurile împotriva altora, de a se şti în câştig oricât şi oricine ar fi în pierdere, nu-i mai călăuzeşte omului paşii. Mai e câte unul care se gândeşte şi la asta, dar cei mai mulţi doar la lucruri se gândesc, câteodată şi la fapte, rar, foarte rar, la trăiri şi simţiri.
Cu stăruinţă, cu osârdie deosebită, la a veghea asupra faptelor, cele dântâi trebuie să fie femeile. Căci prin ele, în primul şi în primul rând, neamul omenesc merge mai departe, dar tot prin ele se adună acele mici, zice-se, neînsemnate, fapte care pun pe jar sau duc la suferinţă şi la moarte, generaţii de-a rândul, fără a se putea găsi alinare ori leac. Îndărătnicie, împotrivire şi vrajbă au semănat în sufletul lor cei care caută să stăpânească şi să înrobească oameni. Le-au stîrnit cu adevăruri din nedreptăţi, dar n-au căutat a se opri la dreptate, le-au dus, precum şarpele din începuturile omului, să se împotrivească menirii lor, să fie cele care greu mai vor să dăruiască viaţă pământului dar, prea uşor, viaţa altora, străini, sau din neam, sau chiar a celor ce viaţă le-au dat, să o ia, să gândească a o lua, în fel şi chip. Trufia aţâţată în sufletele lor, dorinţa de mărire şi laudă, de cuvinte ticluite, de dulcegării şi poveşti uşoare, odată pornită, le-a făcut să treacă dincolo de adevărul şi motivul pentru care pe Pământ sunt şi femei şi bărbaţi, şi să se creadă ca fiind doar ele de nevoie celorlalţi, chiar vieţii. Mai peste tot se aude, tot mai multe femei spun că doar bărbaţii au nevoie de femei, nevoind să vadă că aşa cum bărbaţii fără femei pot ajunge de netrebuinţă, la fel femeile, fără bărbaţi, ajung a fi unele ale celor ce dau frâu liber neacceptării adevărului. Aşa s-a ajuns să se facă ele singure, pe ele însele, ca marfă cu valoare şi preţ.
Acelea care-s mici şi neînsemnate, după măsura gândurilor clipei în care ambiţii, ori nepăsare, ori rătăcirea pe drumuri ale desconsiderării acelor ce prin înţelegere şi voinţă au fost alături, fac stricăciune de nici nu se ştie de câte ori mare, greu de dus. Gândurile de-a valma, când bune, când rele, minciuna, glume cu gândul la răul şi slăbiciunea altora, sunt fapte ce deschid porţile decăderii, înjosirii şi chiar pierderii neamului. Blestem pe neam e fapta şi precum vorbele spuse faptele se vor întâmpla copiilor acestor mame. Mai cu seamă fetele vor fi făptuitoare şi cu viaţa plină de stricăciune, mult prea nepăsătoare cu ele însele iar băieţii grea suferinţă vor îndura. Neadevărul e secure cu două tăişuri care loveşte când pare a fi totul bine şi linişte întru totul.
Se strică neamul omenesc, se strică, pe zi ce trece omul, şi toate şi le pune împotrivă-i. Vremuri grele, tot mai grele vin, dar puţini mai sunt cei care se mai lasă liberi să vadă, şi puţini cei care nu se cred de neînvins şi încă mai cred că tocmai gândurile şi apucăturile omului aduc Cerul şi Cerurile, apa şi apele, Pământul şi Soarele, împotriva celui ce a stârnit dar a şi scornit răul, fiind mai degrabă dornic de a-l vedea pe cel ca el, pe cel care i-a fost, îi este, sau îi poate fi alături, mai degrabă mort, de nu e mai jos decât el, de nu se lasă supus de el.
Vor fi răzmeriţe şi lupte între oameni de rând şi între oameni şi armate. Se vor război cei care au cu alţii ca ei, care au, ca să aibă mai mult. Se vor revolta cei ce n-au când vor ajunge ca nimic să nu mai aibă. Va fi vremea secetelor, focului şi a pierderii roadelor pământului. Cei care pun preţ pe mâncarea de zi cu zi, neputând să creadă altceva ca fiindu-le hrană, de frica morţii, vor omorî. Şi acei care orice pierdere li se pare mare, pierzând, mai mult sau mai puţin, pe cei nevinovaţi îi vor privi ca vinovaţi şi vor face omoruri fără motiv. Iar război când va fi, de nu se va putea să nu fie, va fi unul altfel decât cele de până acum, şi măcel va fi. Vor fi armate, unite şi amestecate, contra popoare la început dezbinate şi mai apoi unite. Va fi război lung şi moartea va veni de peste tot şi prin toate cele folosite de om. Vor muri oameni dar vor muri şi animale, se vor usca pomii şi iarba nu va mai răsări. Cei bogaţi care vor fi şi mai bogaţi, să-răcind şi pe cei care acum nu sunt chiar săraci, vor plăti cozi de topor, cu minţi agere, să facă alte şi alte arme care să omoare fără gloanţe, ca nimeni să nu spună că cineva a omorât. Şi vor plăti şi pe cei care abia aşteaptă să primească o simbrie pentru a şi a omorî cu sânge rece pe oricine şi oricâţi se vor uni ca să vorbească împotriva stăpânilor lor. Va fi un război în care pietrele vor fi de folos celor care cu pieptul gol vor sta împotriva fiarelor ce vor face orice să-i risipească, să-i invingă.
Focul din ceruri venit, prin căldura luminii Soarelui dar mai ales prin fulgerele ce se vor rostogoli ca mingile pe suprafaţa pământului, lovind armatele şi palatele făcute să reziste oricăror arme de pe Pământ, vor fi cele care vor readuce pacea în mintea oamenilor, altfel nu o să se poată, căci faptele de până atunci nu vor putea să mai încapă în haina iertărilor de care, acum, făţarnicii, cei ce coc în mintea lor planul omorârii altora şi cei vânduţi lor, vorbesc şi tot vorbesc, ca şi cum pentru nimic n-ar trebui să se dea socoteală, nicicui. Ei sunt cei care vor să ne înveţe că neghina şi grâul, împreună crescând, nu se cade să mai fie elese, că tot îm moară se macină amândouă. Ei vor să-l înveţe pe om să ierte nu doar greşelile, aşa cum e firesc, aşa cum şi aici şi în Ceruri s-a făcut de când e lumea lume, ci plănuitele, în gânduri, fapte împotriva altora şi chiar a tuturor. Şi mai vor să luăm minciuna, care înainte de a fi spusă e gândită şi ticluită, ca pe o vorbă, vorbind despre Lumină ca ceva ce se poate da şi se poate lua, nicicum că Lumina este Adevărul, singurul pământ în care sămânţa Iubirii poate încolţi, creşte şi rodi. Iubire nu-i unde minciuna îşi face casă, şi nici dragoste nu-i în sufletul celui care iubeşte singurătea şi pe el însuşi mai mult decât orice. Prin minciuna iubirii în singurătate se face loc răului, căci în singurătate unde mai este semenul pe care să-l poţi iubi ca pe tine însuţi?
Alte credinţe vor veni să ia locul credinţei adevărate. Alte biserici se vor face, dar din toate va lipsi Cel ce şi astăzi este din multe scos şi înlocuit cu altceva, de promenadă şi după placul oamenilor, spre a fi uşor la bani darnici, modelat şi învăţături, cu acelaşi motiv ticluite, se va spune că vine de la el. De pe-acum, din multe biserici, prin cei care spun că sunt slujitori ai lui Dumnezeu, Dumnezeu este scos din biserică, Legea e mărturisită după înţelesuri, împotriva Legii, legi ale năravurilor şi neputinţelor sunt puse în loc. Măsură n-au nici cei care vor cu orice preţ, obligă pe oameni să vină la biserici fiindcă aşa trebuie. Nici ei nu sunt mărturie de adevărată credinţă şi nu mărturisesc în lumina credinţei, căci nici un Dumnezeu din cei care despre Ei vorbesc, nu se vor în sufletul omului forţat băgaţi şi dacă lipseşte, la orice slujbă, ori rugăciune, sufletul omului, de credinţă nu poate fi vorba. Nici biserici, nici slujitori ai ei, nu au motiv să existe dacă omul are credinţă în el, în semeni şi în Dumnezeu, căci oriunde ar fi omul, Dumnezeu ar fi prezent. Dar azi un dumnezeu care sporeşte, care poate fi mai mare sau mai mic, după numărătoare, sălăşluieşte în mintea omului, un dumnezeu care n-are nimic de-a face cu sufletul, rupând pe om de suflet şi lăsând sau ducând sufletul în hrube întuncate, înfrigurate şi pline de duhoarea celor mai negre fapte.
Ca şi mai de mult, acum e iarăşi vremea în care lumea se strică pe zi ce trece. Dar acum se strică printr-o amăgire care depăşeşte măsura, amăgitori fiind deopotrivă şi cei care vor asta să facă, dar şi cei care se încred în ei şi pornesc a se amăgi şi mai tare, ajungând nişte înşelaţi, care nicicui nu se mai pot plânge, înşelându-se singuri. E vremea acelora care din toate şi cu sârg învaţă, fac şi bune dar şi rele, nevoind să creadă că sunt rele, crezând ei că aşa ajung să cunoască nu doar legile firii, ci şi legi mai puternice decât orice fire, legi care peste toate sunt puse şi care, de nu-şi pune omul mintea să strice ceva, de la începuturi au făcut ca niciodată balanţele să nu se încline. Omul îl strică pe om şi omul strică şi Pământul. Şi nu-i departe ziua în care va voi să strice şi tăriile cerului.
Sunt multe femei care neavând împlinire, căci vor doar ceea ce cred că li se cuvine, indiferent de fapte, indiferent de gânduri, iau drumuri de credinţă, bătând cruci pe unde apucă, luând ce le convine de peste tot de unde găsesc vorbe frumoase. Femei sunt mai cu seamă, bărbaţii caută alte căi, la vederea tuturor, însă şi rătăciţi printre acestea mai sunt. Dar, aşa ca în vechime, tot ele ajung la mâna câtorva bărbaţi care cred ele, şi se laudă şi ei, şi nu ajung, oricât ar învăţa, oricâte ar încerca, decât să decadă din femei în femeiuşti care umblă ele din casă în casă şi la ele umblă cei care umblă din casă în casă, învăţând şi tot învăţând, luminându-se doar în strălucirea celui mai negru întuneric. Altele, neputincioase şi fără credinţă în ceea ce ele sunt, ascultă de altele, de cele care au mers pe drumuri aşa de luminate, că nici nu văd pe unde calcă. Se-mbulzesc la a şti dinainte totul, ca nu cumva să facă un pas greşit, având destule motive să-şi lase paşii să meargă împotrivă: că nu-i încă timpul, că pornirea nu vine dinspre lumină, că e simte piedici, şi altele, şi altele... Motivele cele adevărate sunt şi rămân aceleaşi, adăugându-le încă şi păcatul minciunii. Şi mint de zor, crezându-şi minciuna, că doar în lumină trăiesc şi doar lumina o caută. Însă nu vor spune, neîntrebate, nici măcar o dată, că trăiesc în credinţă şi destinului calea lui o lasă.
Aşa cum am zis, şi o voi spune şi la plecare, femeile sunt cele care trebuie să se îngrijească de sănătatea sufletului lor şi al copiilor lor. Căci asemenea cu ceea ce oricine poate să vadă, cu grâul bun semănat pe pământul în care neghina, oricât de puţină ar fi, se înmulţeşte, iar orice soi de grâu, oricât de bun ar fi, dă rod prost sau îl omoară tăciunele, este şi neamul omenesc, care doar prin femei merge mai departe. Orice faptă împotriva firii, oricât de veche ar fi, urme tot lasă în cei ce se nasc. Orice păcat al femeii, păcat al urmaşilor va fi, cu mult mai mult decât al bărbatului. Cine are de înţeles, să înţeleagă, de ce femeii îi e dat să se aibă singură în grijă, căci nimeni n-o poate uşor opri să-şi urmeze gândurile, dar destui sunt bărbaţii care îşi au chiar ciudă pe ei că nu pot să facă din gânduri faptă întâmplată, oricâte încercări de a se minţi, de a se încuraja sau de a se vrea puternici vor avea. Iar omul, fie bărbat, fie femeie, pe lângă toate câte are de făcut în viaţă, trăitor în veac nu e după cât de mult munceşte şi adună, ci după ceea ce lasă după el, după cum poate să rămână ştiut de cei care vin, cei care nici nu l-au cunoscut, el fiind plecat, poate chiar de mult timp, când lor le-a fost dat să vină. Iar cei mai mulţi doar prin urmaşi au calea deschisă spre nemurire. Calea aceasta doar prin ceea ce pleacă din suflet, trece prin minte, se face gând, vorbă şi faptă, se poate deschide.

Din timpuri vechi venind, spre timpuri noi trebuie să merg, la fel ca oricine, aşa cum toţi ar trebui să meargă. Vremurile vechi le-am trăit, le ştiu, vremuri noi trebuie să ştiu, trăindu-le. Acum, aici, nici cele vechi nu mai sunt, nici de cele noi nu se poate vorbi. În această lume nici orizonturile cerului nu-şi mai află rostul, nemaifiind semn de început răsăritul şi semn de sfârşit apusul, ceasurile oamenilor nu se mai potrivesc nici timpului, nici absolutului în care haosul este o ordine deplină. Iar oamenii fac şi desfac legi după bunul plac, uitând să spună că cele vechi nu mai sunt bune, uitând chiar cei ce le fac şi de cele noi, când paşii li se încurcă în hăţişurile care sunt şi ele tot de oameni puse în calea oamenilor, ca nu cumva să aibă fapte pe care alţii să nu le facă, să nu cumva să le treacă prin minte că nu suntem la fel toţi, că cineva, mai îndrăzneţ ori mai curajos în a avea adevărul înainte de a lua ca adevăr ce i se spune, să nu aibă sorţi de izbândă ori să n-aibă cine să-i asculte ceea ce află. Venind din lumea în care întâmplarea este doar un cuvânt de care se vorbeşte că s-a sinucis din mândrie, nemaifiind folosit, din lumea în care stelele n-au taine şi în care oamenilor le pasă de oameni, trebuie să plec de aici pentru ca să-mi dau dovada existenţei în această lume în care fiecare este este reperul după care împarte lumea, în care minciunii şi lipsei de respect pentru propriul cuvânt li se spune, la un loc, fără crâcnire, uitare, în care cei buni sunt cei care îşi spun că sunt buni şi sunt buni doar dacă sunt cunoscuţi, în care ideea de neam, de rudă este singura care dă înţeles diferit morţii şi în care orice altceva este doar o idee frumoasă de care trebuie să se vorbească pentru ca cine o aude să caute cuvintele în sacul cu laude.
Prin cel ştiute, fiindu-mi fapte trăite, am văzut mai repede, mai uşor ceea ce trebuia să văd, mi-au fost căutările mai uşoare, aşa putând să fie mai multe, mai departe, în pustiu sau cotloanele bine dosite, deloc fără motive, mai totdeauna, dar şi din preamulta încredere în cele de la alţii învăţate. Cele mai neştiute mi-au fost date ca fapte care s-au numit schimbări, când imposibilul îl făceau posibil, accidente, când nimic nu dădea de veste că urmarea unei clipe nu are nici o legătură cu cea care abia îşi întorcea spatele mergând spre trecut, misiuni, când îşi luau de la sine dreptul şi puterea de a aduce realităţii un orizont nou, plin de amănunte care puteau fi gândite dar nimeni nu stătea, ori nu-şi avea timp, să le gândească. Şi le-am dat eu nume în multe feluri, alţii le-au numit după cum au avut a le înţelege ori a le judeca, după cum i-a lăsat sau şi-au lăsat sufletul să vadă, mai aproape sau mai departe, la suprafaţă sau întru totul în adâncuri. Şi-au lăsat bucurie sau suferinţă, după cum eram pregătit să le am, mai mare sau mai mică după cât de mult ştiam să le trăiesc sau după cât de mult mă împotriveam, fiind sau nefiind pregătit să le iau ca necesitate ori, de veneau din mintea altora, ca ajutor spre a învăţa mai repede, mai temeinic.
Când a fost să tac, am tăcut. Am vorbit când a fost să vorbesc şi-am spus lumii, rar pe înţelesul care se vrea, dar nu pentru a înţelege, ci pentru a se putea da cu piatra ori cu securea în cap, ceea ce de la mine avea de aflat, o parte din ceea ce, pe fiecare în felul lui, la un adevăr îl poate duce. Ce n-am putut să fac altădată nici acum nu am făcut, nici acum nu am copiat pe cei care, pentru arginţi şi orice altceva cred că li se cuvine, le spun oamenilor ce să facă. Mulţi sunt dintr-aceştia şi se vede cât sunt de mulţi... se vede după cum zboară vorbele, dintr-o parte în alta, de la cei care şi ei le-au primit, la alţii ca şi ei, dar faptele, care să le arate că nu-s nici praf în ochi, nici vorbe goale, nu se prea văd. Omului de-i spui ce să facă e ca şi cum de lanţ l-ai purta, şi, când liber îl laşi, tot ceea ce era nărăvit face. Acel ce el caută adevărul vorbelor spuse pentru a face ca oglinda să nu se aburească privind-o, fără să vadă nimic, va şti ce să facă, înţelegându-se în tot ceea ce este şi tot ceea ce are de făcut. Altfel mi-au fost vorbele şi altfel a fost înţelesul lor, tocmai pentru a şti că sunt de folos celor ce le vor citi dar şi pentru a nu fi bune de învăţat celor ce vorbesc din ceea ce au citit cu sârg spre a învăţa şi a rosti, asemenea, altora. Doar celor ce ştiu altfel înţelege, le-am spus vorbele ce-şi spun singure pe nume, însă rar, prea rar, aşa s-a putut vorbi.
E aproape ceasul plecării, e tot mai aproape. E timp care se măsoară singur, trecând, dar n-are măsura ce i-o dau ceasurile sau calendarele pe care unii, crezându-le singurele în măsură să le spună cât timp mai au, le ţin ca bogăţie, le arată oricui vrea să-i privească şi le mai lasă şi ca moştenire ori le dau ca zestre. Timpul mi se măsoară în cele câteva fapte ce mai sunt de făcut, ca rest de final împlinirilor care trebuiau să fie, dar nu şi-au avut timp, la vremea lor, să fie trăite. Trăind, am plătit şi am primit datorii de care omul uită dar ele nu se uită. Având de plătit, am plătit, având de primit, am primit, fără să mă întristez, fără să mă bucur. Tocmai acele fapte, numite în fel şi chip, m-au lăsat să înţeleg firescul vieţii, acel firesc ce nu poate fi dus în instanţele de judecată umane, aşa cum, de multe ori, aici, acum, se ajunge să fie. Şi m-am ferit, cât s-a putut, cât de mine a ţinut, să mă ştiu liber de orice constrângere pe mai târziu, când va fi să fie altfel, ca să nu fie la fel. Nu s-au putut toate iţele să se descurce, şi, cele ce acum s-au încurcat, aşa vor fi rămase până când va veni dorinţa, ori necesitatea descurcării, fără de care, cei ce le lasă ori le ţin încurcate, nici să-şi ridice privirea către Ceruri nu vor avea curaj.
Am venit ştiind de ce vin, plec ştiind de ce trebuie să plec. Plec lăsând împlinit ceva şi chiar de se va vrea, chiar de se va cere, nu se poate şterge. Am lăsat ca dar oamenilor şi las ca dar vieţii un semn prin care se va şti că am fost acestei lumi trăitor, că i-am descoperit nuanţe şi înţelesuri, că i-am cunoscut şi pietrele, şi zidurile, şi munţii, şi înălţimile, şi adâncurile, şi întunericul, şi gerul, şi frigul. Şi-am pus, aşa cum a fost dat să fie, pietre în temelia vieţii...
Mai repede decât mie îmi zboară gândul, zboară timpul. Şi va veni, fără să aştepte, clipa plecării mele într-o altă lume, în care adevărul nu stă niciodată să ceară dreptul de a se arăta, fiind, prin el însăşi, liber. De-acolo nu voi mai avea timpul ce-l am aici ca să mai pot vorbi ceea ce, firesc după cum cred eu, trebuie spus acelor care au toate motivele să ştie. Aproape de plecare, celor care au gândit rău sau au făcut rău, prin gânduri, prin vorbe şi prin fapte, altora, mie, le spun să-şi caute cale de îndreptare de mai pot ceva îndrepta, de iertare de mai sunt cei ce-i pot ierta, de spovedanie, pocăinţă şi proprie îndreptare, de nimic altceva nu pot face. Acum încă râd aceia care cred că se pot bucura că i-au dat apă la moară răului, dar e râsul cel de dinainte de plâns. Le va veni rândul să vadă în ei, şi-n cei lor apropiaţi, toată suferin-ţa pe care, cei de ei loviţi, au îndurat-o şi de care ei s-au bucurat. Ca să redevină ce-au fost, cum au fost, le va trebui înmiit timp faţă de cel în care au făcut rău şi înzecit faţă de timpul în care răul făcut, ori trimis, unora care, de multe ori doar vinovăţia de a se afla în preajmă-le au avut-o. Puterea câştigată se va schimba în neputinţă şi căldura luminii soarelui furat în cel mai rece întuneric, ce le va îngheţa inimile, şi chiar privirile.
În urma clipei mele de plecare se vor întâmpla multe, nu vor mai avea timp, din acei care voiau sau gândeau, să facă altfel să fie cele ce mie mi le-au făcut. Mă voi bucura pentru cei care ar fi putut să facă un rău, căci aşa vor fi cu mai puţine păcate. Pentru cei ce au făcut răul, şi se gândeau să facă bine, n-am altceva decât o părere de rău pentru că, irosind timpul, vom ajunge să avem iarăşi timpuri împreună. Îmi pare rău şi pentru că atunci când va fi, viaţa cea nepieritoare îi va pune în genunchi şi ei nu vor mai fi ca cei de azi, când alegerea faptei încă era la îndemână. Prin apă şi prin foc de vor trece, promisele, în gând sau cu vorbă auzită, fapte, vor fi făcute.
Pentru cei care, vânzându-se, trufindu-se, ori mândrindu-se cu fapte care au adus răul, îmi este milă, ştiind ce le va fi viaţa şi ştiind ce le va fi moartea. Dacă ar avea curajul de a auzi despre cum se întrezăreşte viaţa de după moarte, ar putea învăţa că, atunci când viaţa îşi va bate joc de ei, când vor trăi răul pe care şi l-au făcut făcând rău, mai au la îndemână demnitatea, ultima fărâmă din omenia ce şi-au târât-o în şanţurile pline cu duhori ale plăcerilor neputincioase. Milă-mi e de cei care nici atunci nu vor putea să creadă în Dumnezeul ce l-au avut în ei şi de care n-au ţinut seama, crezându-se mai presus de orice, chiar şi faţă de ei, fiind şi eu un semen de-al lor.
Plec din lume... plec spre a mă întoarce în viaţă, acolo unde sunt eu şi unde înstrăinat este doar cel ce întoarce spatele vieţii, acolo unde singurătatea nu-şi are tărâm, unde cuvântul este cuvânt şi creează din clipa în care este rostit, şi nici un alt cuvânt, al altcuiva, nu-i stă împotrivă, nefiind nici el împotriva cuiva, nici măcar împotrivirea nu se ştie ce este. În viaţa spre care plec, fiecare este cel ce este, şi nu ceea ce este văzut, nici cum este văzut, toţi fiind un întreg şi nu o mulţime mai mare sau mai mică, după interese sau după dorinţa de a fi cineva, fiind toţi, pentru toţi cineva.
Înainte de plecare dau veste şi cine vrea să ia aminte să ia, cine nu vrea, are dreptul lui să nu o ia, alegerea e un drept al oricui, chiar dacă nici măcar el nu şi-o vede cu ochi buni. Ceea ce astăzi este aici, nu va mai fi în curând. Ceea ce va fi nu este uşor de înţeles oamenilor de acum, căci ceea ce acum e referinţă, nu-i dă nici puterea, nici dreptul de a şti ceea ce va fi. Nu se va şti când va fi, dar va fi şi pentru mulţi dintre cei de acum, pentru aceia ce vor alege viaţa, lăsând această lume trecutului, lăsând-o legilor care o duce la pieire.