marți, 28 mai 2013

Uitatul alb al neuitării

Ceea ce nu se vede, se uită, chiar şi vântul, iarna, când nu e ajutat de frunze să se facă văzut, când nici albul zăpezilor nu se osteneşte să-i facă jocul, lasă celor ce dau bineţe dimineaţa, în miezul zilei, seara şi ori de câte ori îi mai face câte o amintire a gândului să se întrebe cum pot fi oameni când doar plăcerile îi fac să se creadă oameni, nu prea au habar de viaţa celor ce, mereu, oricând, pot fi întrebaţi şi despre vreme, şi despre vremuri. Acum, oamenii să doarmă sub cerul înstelat se tem. Aşa pot să se ascundă de infinitul ce le-ar da gânduri de ducă, preferându-le uitarea.
E prea departe cerul şi prea puţini tainele i le mai pot cuprinde. Şi chiar de sunt unii ce le ştiu, prea mare e lumea şi nu se va şti ceea ce acelora li-i dat să ştie, acelora care dintr-o privire pot da veste că ploaia care aduce, la picioarele celor ce nici nu-şi doresc să vadă de deasupra norilor cerul, ori pe cea care dă de veste că nimic nu e de neclintit, tot ploaie se numeşte şi tot din ceruri se lasă coborâtă. Puţini iubesc iarna, care e prea albă şi conturul umbrelor lasă urme adevărate pe covorul ce Pământul şi-l doreşte spre a şti, fără urme de îndoială, cât mai lasă de la ei, sau cât de mult se privesc prin faţă într-un fel şi prin spate în altfel, cei ce n-ar trebui să caute a avea totul la picioarele lor. Şi e uşor de înţeles de ce, doar cei ce sunt copii, se bucură totdeauna de albul zăpezilor. Lumina ce o au nu se teme că poate fi orbită de lumina albului neiertător în a arăta cu degetul chiar şi spre roşu, de nu mai e roşu ca orice miez de foc, spre galben de nu mai e galben ca şi stelele, spre albastru de nu mai e albastru ca şi limpezimea mării cea mare.
Dacă nu-i văzut, totul se uită, aşa se crede, şi aşa se spune. Şi sunt atâţia care, dacă-i întrebi cum au lovit, ori au omorât, cu gândul de a-şi ascunde o trăire sau o faptă, nu doar mâinile ci şi ochii şi i-ar băga în foc pentru a da putere spusei şi a fi crezuţi că au uitat. Unii sunt de crezut, căci li s-a dat uitarea pentru a avea timp să facă ceea ce au de făcut să îndrepte stricăciunile. Şi ei nu mint, tocmai pentru că de ochi nu zic, ei zic de picioare, fiindu-le de trebuinţă ochii să vadă cât e răul de mare, ceilalţi de picioare au nevoie, ca să poată să fugă sau să mai calce ceea ce nu au călcat, ceea ce poartă viu gândul de atunci, cel care devine umbră de care lumina nu poate să treacă, peste care cei ce o văd nu pot sări. Şi de multe ori chiar şi norii cei din mari înălţimi se lovesc, şi slobozesc fulgere mari, spre rădăcina ei.
Să fie negru pământul, ca albul să fie uitat, este înţelesul pe care nici unul din cei ce albul zăpezilor le dă fiori, n-ar vrea să-l audă rostit, fiindcă le-aduce aminte de vremurile în care praful şi pulberea se înalţa deasupra fumurilor hornurilor, în urma lor. Şi cu atât mai mult le tremură haina pe ei când albul chiciurei urcă şi urcând, nici privirile lor nu-l mai pot ocoli. Atunci nu doar albul prea mult îi face să tragă draperii, ori cortine, ci frica de a nu aluneca şi a ajunge să-şi aibă sprijin opririi din dusul către vale, în cei ce nu prin faptele lor au rămas căzuţi, ci tocmai au fost seceraţi de teama rodului şi a rodirii prea grabnic urcătoare spre vârfuri mereu în lumină şi până departe văzute. Tremurătoare fiindu-le haina, unii şi-o schimbă, crezând că hainele fac să nu li se uite faptele şi năravurile...
Ceea ce nu se vede, se uită... Orice gol se poate acoperi şi mulţi trec pe lângă el şi nu-l mai văd, şi chiar cei ce l-au acoperit nevăzându-l cred că l-au uitat, dar uitarea nu-i face să treacă prea aproape, însă îi lasă în fără întrebări, tocmai pentru a le dovedi că n-are nimic de-a face cu ceea ce-i este dat omului, ci doar dorinţa lui, asemenea celui ce duce-n spate poveri şi vrea o clipă să o lase jos, spre a se simţi liber şi uşor. Fiindu-i a lui, îi face pe plac, şi-i tot face, lui şi numai lui, până ce nici ea nu-i mai poate face faţă, ori e, de adevăr, alungată din preajmă-i. Şi se alungă pe sine dacă în golul, ce-l ştia omul ca gol, dar credea că nimeni nu-l va cerceta, acoperit fiind, cineva cade, dându-l de gol, dându-i goliciunea de gol, dând fapta omului de gol...
Pământul însă nu-şi poate uita motivul pentru care pământ al zăpezilor se vrea. El caută alte şi alte căi spre a-i face pe cei doritori de uitare să mai aducă aminte, ceea ce destui nu mai vor, se unde şi cum au plecat, cum şi de ce au ajuns, de ce şi unde au ajuns. Şi-şi doreşte albul care să-i facă pe oameni să îşi mai amintească bucuria şi veselia copilăriilor în care nici noaptea nu avea întuneric, dându-i vremilor lumină albul jurîmprejurului ce ţinea până unde privirea putea să vadă.
Mare căutare au culorile în care albul pierde din nuanţe şi lasă detaliile pierdute. Şi se caută mai mereu, cu motive fel de fel, cu adevăruri după bunul plac şi dorinţa plăcerii ce e de preţ, de mai mare preţ decât dorinţa trăirii, uitată şi ea, nefiind la-ndemână la tot pasul. Cei ce albi, cei ce prin albul orbitor desluşesc cutele detaliilor, sunt departe alungaţi. Tocmai spre a fi uitaţi, oamenii-i alungă în singurătăţi.

vineri, 30 noiembrie 2012

Eu, privindu-mă prin mine

E ceaţă, foarte multă ceaţă în jurul, împrejurul meu şi încerc să văd cu ochii mei ceea ce este dincolo de valul ce-mi lasă tot mai mic orizontul... Cam atât pot să spun, oricui şi poate, lumii atât i-ar trebui să ştie despre mine, cel ce trăieşte viaţa în forma în care oricine o trăieşte. Văd lumea, dar şi eu priivesc lumea, aud lumea, dar şi eu ascult vorbele lumii. Doar că acest val de ceaţă îmi face vederea mai sfredelitoare şi auzul altfel, ca să pot, precum orbul şi precum surdul, să nu mă ştiu altfel decât sunt al realităţii.
Şi mă întreb de multe ori, sunt ultimile zile ale unei vieţi sau sunt ultimile zile ale acestei vieţi. Sunt zile de sfârşit sau sunt zile de început? E valul acesta de ceaţa atât de grea, val coborâtor sau este valul ce adună ceaţa ce de ani buni mi-a stat în calea drumurilor pe acest pământ? Când scriam despre timpul plecării mi-aminteam sau prevedeam ceea ce cândva era prins în coarda lui va fi iar acum pot spune că va urma?
Ce poţi să spui totuşi, despre un om, chiar şi despre tine însuţi, unei lumi în care oamenii joacă rolul de semeni, în care auzi cum zboară vorbele precum răpăitul ploii aprige de vară, pline de citate adunate de pe ude se poate găsi că vorbesc despre omenirea ce a existat şi acum a rămas în amintirea slovei scrise şi a poveştilor care încep cu „a fost odată“? Ce poţi să spui şi să audă cineva, când mai toţi stau încordaţi în căutarea lor de a găsi ceva, făcut de alţii, cu care ei să impresioneze pe alţii, în lupta lor contra neînsingurării şi contra încrederii, contra adevărurilor vieţii şi contra trăirilor fireşti, contra iubirii şi compasiunii, toate fiind doar motiv de vorbe, nu de fapte, dar pentru apărarea cărora se nasc cele mai mari controverse şi se trece, într-o clipă, de la îmbrăţişări la palme şi pumni? Ce poţi să spui unei lumi în care, tot mai multi cumpără spiritualitatea ca pe o haină la modă, ca să poată, ori să arate că o are, ori să fie mai atrăgători când fac tururi pe trotuarele vieţii?
Cine mai ia în seamă ceva, chiar şi ceea ce este spre binele său, când tot ce îi cade sub privire este văzut prin sita plăcutului, nu a înţelesului, a tiparului de bunătate, chiar dacă e mincinoasă şi nu a adevărului, chiar dacă e dur, prin cerinţa de răspunsuri la propriile dorinţe şi ambiţii, nu a cerinţei de răspunsuri la propriile probleme? Cine să ia ceva în seamă azi, când atâţia s-au lăsat prostiţi sau seduşi de vorbele guralivilor ce îi îndeamnă la necredinţă, fluturându-le aşa-zise credinţe, uitând să le arate primul reper al credinţei, semenul, cel de lângă el, când curajului i se spune nebunie şi laşitatea este vândută într-un nou ambalaj, şi cu nume schimbat în acceptare, trădarea este numită evoluţie a spiritului iar dezbinarea pusă sub iubirea de sine? Când mai toate cele pe care le ştie omul ca fiind rele sunt combătute, se vorbeşte de lupta împotriva lor, dar în realitate se aduc tot mai în faţă sub altă formă şi mai distrugătoare?
Eu sunt cel ce sunt şi acesta eu sunt! Chiar acesta care, scriind cele ce abia au fost citite, ştiu că unii deja s-au mâniat, alţii m-au şi etichetat, mulţi s-au simţit ei judecaţi deşi eu pe nimeni nu am judecat, dar am pus o oglindă şi văzându-se în ea, starea lor s-a schimbat brusc. Unii mi-ar spune că am aer de superioritate, alţii mă consideră un om inferior, sau unul care, frustrat fiind, se plânge. Sunt şi unii care îşi regăsesc gândurile lor în cuvintele mele, care înţeleg marea diferenţă în a judeca pe om sau a judeca faptele ce pot fi ale oricui, oricând. Nu mi se pare deloc rău că există toţi, drept are fiecare la a avea o părere.
Acesta sunt, şi acum sunt ceea ce sunt, după ce am mers pe drumul acestei vieţi. Mergând drumul am ajuns în câte un punct definitoriu. Am mers tot drumul cu credinţă... Aşa a fost să fiu, să cred şi să găsesc o cale prin care să demonstrez că în ceea ce cred şi există. Nu sunt cel care cred pentru că există. Şi când spun credinţă, nu mă refer singular sau cu precădere la ceea ce mulţi văd în credinţă: credinţa în ceva suprem, în Dumnezeu. Cel ce doar aşa vede credinţa, nu poate să stea drept şi să adune argumentele în jurul lui, acela se va propti în argumente mai mult de la alţii luate. Şi aceluia îi este frică de Dumnezeu şi acela apelează la Dumnezeu doar când îi e rău sau când îşi vrea binele sau chiar propriul interes.
Cine să audă un strigăt de om, azi? Acela ce crede doar în Dumnezeu, nu va auzi pentru că el aşteaptă să audă spusele Sale sau spuse din Ceruri. Aşteaptă ca să-i fie răsplătită credinţa. Şi, de cumva i se spune că nu are credinţă, ar fi în stare să dea foc lumii, uitând că nu se răzbună cel care crede în ceea ce este bine şi bun. Crede-s-a oare că cel care vrea ca totul să-i fie ştiut ca să creadă, crede? Iar eu spun, şi poate de aceea fug toţi de a auzi, că acum se crede doar ceea ce se simte, doar ceea ce se trăieşte. Şi de aceea toate ies pe dos, şi de aceea omul nu mai este creator. Aşa mergându-i faptele şi gândurile, omul nu mai crede nici în el. Tocmai pentru că n-are pe ce să se bazeze, nu-l crede deloc pe cel care îi spune ce simte, sau care-i sunt motivele simţite ce-l duc spre nereuşitele pe care se chinuie să le reuşească. Cel care nu are unde să muncească este învinovăţit de necăutare, iar dacă este cineva care nu are răsplată a muncii care să-i dea o viaţă la limita de jos a bunei simţiri, acela este el vinovat de tot, de toate, fiind un leneş. Nici plânsul înăbuşit al omului singur nu-l crede, crezând că vinovat este cel care plânge, că în el sunt motivele singurătăţii lui. Spusei cuiva că simte boala ce i se apropie nu i se dă crezare, numind-o închipuire sau, mai nou, în cuvintele spuse fără înţelegere, din învăţare, că el îşi aduce boala.
Acum văd valul de ceaţă, şi-l văd greu, cum se apasă strat peste strat, udindu-se, să fie de nepătruns, să poată să nu se împrăştie şi nici să poată fi spart. Îl văd şi îi simt şi eu apăsarea. M-aş lăsa adormit timpului care i-ar trebui să se ridice sin-gur, de-ar fi să fie val ridicător. Dar nu ştiu de nu-i coborâtor... Doar lumina sparelui şi vântul împrăştie ceaţa. De-ar fi ceaţa dimineţii, aş aştepta puterea Soarelui de amiază, să îi topescă chingile ce o ţine strânsă. Dar ceaţa de după amiază ştiu că doar vântul o poate împrăştia, dar vântul nu aduce căldura ci mai degrabă îngheţul, iar ceaţa asta, care abia aşteaptă să acopere ea tot, îngheţând, ar strânge în cleşte, să spargă, să omoare, să îngheţe, orice mişcare a trăirilor, orice vis, orice dorinţă, să se înstăpânească pe fapte şi pe gânduri. Ştiu toate astea şi voiesc a striga...
E ceaţă şi abia pot zări ceva înspre mai departe de mine. Stau treaz ca să mă conving că văd şi nu am vedenii, că nu dau eu viaţă, în vis, formelor pe care le dă ceaţa, umbrind totul în jur. O floare singuratică, ivită nu de-acum, îmi este motiv de a nu gândi că lumea, cea care cu totul este pentru mine dincolo de valul de ceaţă, îmi este îndemn de a căuta drum vederii prin ceaţă. Eu om, ea floare... ne apropie şi ne leagă existenţa stingheră şi singuratică. Şi ea s-a ridicat de sub omeneşti îngrădiri, ca să poată privi Cerul şi de ce nu aş vrea să cred că tocmai pentru a-mi fi far călăuzitor şi totodată alături, dar şi spre a-mi da motiv să nu-mi voiesc adormirea ori, nevăzut de nimeni, moartea?
În ea cred şi atunci când în mine mi-aş putea găsi motive să nu mai cred. Ori de unde şi oricum ar fi ivită, este plăpânda flacără pâlpâindă a lumânării ce nu se dă stinsă de suflarea vânturilor. Undeva, acolo unde-şi are rădăcina înfiptă în pământ, eu cred că-şi are grijă de acea flacără veşnică căreia îi duce lumina în floare de purpură care se arată vederii mele, fie zi, fie noapte, când ochilor le cercetez privirea şi-i întreb dacă mai pot să vadă ceva. Şi totdeauna, oricât de aproape împinge ceaţa orizontul înspre mine, ea e acolo, totdeauna mai aproape de mine decât de orizont.
Şi-i numai ceaţă restul, văl de ceaţă, prin care nu trece nici adierea vântului ce mi-ar mai putea aduce la urechi glas de om. Şi nu se mişcă nimic, mă face să cred că nici timpul nu se mai vrea mişcător de ceasornice ori pendule. De-aş şti măcar cât de groasă este ceaţa, să pot căuta o cale de a străpunge cu vârf de ac, să se poată primeni aerul. După cum văd, dincolo de peretele ce lasă să se creadă că în spatele lui începe infinitul, mai toţi se mulţumesc să ştie că aceea-i marginea lumii. Mulţumindu-se cu ceea ce vor să ştie, trebăluiesc mult ca să-şi agonisească niscaiva fapte pe care să le numească trăiri, dar pe care apoi, ca pe nişte vreascuri, le pun pe foc, încercând să-şi încălzească sufletul ce fiecărei minţite trăiri îi lasă plată parte din el. Eu văd şi poate că am vorbit despre asta şi nu le-a fost pe plac oamenilor. Ei vor să creadă că nu sărăcesc făptuind, ci doar mai bogaţi sunt, ca şi cum ar trăi o împlinire. Se prea poate să mă fi auzit şi când vorbeam despre omul care se dă şi nu mai ştie să dăruiască, ia dar nu mai ştie să primescă. Şi poate de aceea sunt împăcaţi cei care cândva, când orbecăiau după o geană de lumină spuneau că adevăr grăiesc, iar acum, doar pentru că s-au întovărăşit cu câte altcineva şi împart orbecăiala, de acele adevăruri nu mai au nici o picătură de păsare.
Privesc şi acum spre zidul ceţii...Doar o lumină purpurie, doar ea îmi dă semn că viaţa mai există. Auzul mi-l trimit ţintit spre unde ştiu că îşi duc viaţa oamenii. Ar trebui să fie linişte, dar aud că e mare zarvă. Glasurile lor dorm, dorm şi ei, dar se aude cum fug trăirile care-încotro şi mai aud şi sufletele cum gem de durere, ştiind că le vine ceasul să fie vândute pentru cine ştie ce dorinţe trezite din amorţeală de poveşti auzite, spuse de cei ce le spun tocmai pentru a fi auzite. Şi, pe deasupra paşi de soldaţi care caută pe la porţi şi pe la uşi. Acolo unde găsesc deschis intră şi mă cutremur, ştiind că de-acolo nu vor mai ieşi, chiar dacă toţi ai casei ajung să fie scoşi, rând pe rând, de alţii care, şi ei, pot să uite să încuie uşile când se coboară întunericul. Aud şi strig, ca măcar în zori, să fie auzit ecoul vorbelor strigate. Văd lumina purpurie, dar mă întreb dacă auzite fiind vorbele, nu se va spune că vreau să fur poveştile auzite.

marți, 27 noiembrie 2012

Întru totul, încontinuu

Mi-a spus cineva că sunt om pierdut pentru această lume... Şi pentru că nu am vrut să-i iau vorbele aşa cum şi le dorea, ca îndem spre fapte care să mă ducă în afara lumii, s-a înfuriat. Nu aveam nici un motiv să mă umplu de veninul vorbelor, căci ştiam trăirea de care mă făcusem vinovat în faţa lui: îmi luasem, fără teamă, dreptul de a iubi. Şi, pe lângă asta, nu mă lăsasem convins ne necesitatea cătuşelor la mâini, lanţurilor la picioare, pumnului în gură şi tăierea aripilor spre a nu mai exista nici privirea, nici gândul ridicate înspre înalturile luminoase şi senine.

* * * * * *

Acum, în această lume, trecând prin focul ce a trezit în noi toate amintirile, nici nu ne mai punem întrebări despre, cândva, greu de înţeles înţelegerea a ceea ce fusese călcat în picioare de legi făcute de cei ce erau capabili să mai aibă forţă trăirilor şi puterea faptelor. Azi scriu privind dincolo de ceea ce va fi, iar înţelesurie abia de se pot imagina, se pot crede doar de cei care încă de azi sunt trăitori ai zilelor de mâine, iar de vrut să fie aşa, puţini, acum, când stânga este numită stânga doar pentru că toţi o numesc aşa şi dreapta pentru că nu este stânga, doar cei care nu se mai tem de pro-priile gânduri, le vor sau le lasă voite.
Pământul se schimbă, chiar tu simţi schimbarea, şi simţi în trăire, că fi-va altfel. Te-apropii, te-apropii, şi nu-ţi dai de ştire, că-ţi porţi în simţire menirea ce-o ai, şi-mi spui despre-ntregul ce face minuni. Trecut-ai prin focul ce-a fost dat să ardă finaluri de care atunci nu ştiai, crezând trebuinţa de-a duce spre moarte, o viaţă în sensul lumeştilor legi. Dar azi, fără veste, îţi afli menirea, de-a fi pasul urmei ce fi-va urmat, de-acei ce văd zorii nu-n zorii de ziuă, ci-n clipa când visul se lasă ştiut. Eşti tu cea de astăzi, aceeaşi, ce mâine, va fi fără teamă, ştiind ce-a mai fost, în timpuri de care vorbim cu sfială, ştiind ce va fi.
Atunci era iarnă, altfel pe de-a-ntregul, şi vezi vine iarna, ce nu ştim ce e. Mai totul e altfel, chiar cerul se plânge, că abia se ţine, deasupra de nori, că norii grămadă sunt grei, tot mai grei, şi vor să se lase, cu totul să cadă, în apele care sunt reazem de mal. Acum te readuci pe tine în tine, adunându-te din gândurile vieţii de zi cu zi, ca să poţi, mâine, ceea ce azi deja în tine este nu hotărâre, ci îndemn lăuntric de privire înspre înalturi înseninate, şi fără zăbavă drum de reîntregire în firesc.
Fără de tine n-ar fi adevărul întreg şi fără paşii firescului nu s-ar putea reîntregi. Cu încă privirea spre lumea aceasta, dai paşilor măsura în care să nu-ţi mai laşi teama să-ţi stea cumva în cale. Ţi-ai lăsat până acum zilele în mâna vieţii şi nopţile în seama singurătăţii, crezând că vorbe, de alţii des rostite, şi ţie îţi pot fi haină ce te va păzi de gerul năpraznic ce alungă spre îndepărtare tot ceea ce-ar reda căldurii puterea de a aprinde candela speranţei. Dar viaţa îşi regăseşte drum întregitor, neascultătoare de porunci ce îi opun sensuri care sunt mai mult împotrivă-i, decât sprijinitoare.

* * * * * *

Rupt de adevăr, de multe ori, este înţelesul pe care oamenii, încercând să facă adevărul mai adevărat decât poate fi. Fără ştiinţă, ori pentru a arăta omului că face bine ceva ce el gândeşte că e bine, lasă ca cel ce aude ce i se rosteşte să facă din cuvânt cap de pod spre o frântură de lume în care crede că poate să fie ceea ce a înţeles, mai mult sau mai puţin aproape de ceea ce poate cu adevărat să fie. Iar uneori aproape, poate fi nedesluşit separat de adevăr, dar are ceva ce nu-l lasă să fie adevăr. Iar ceea ce nu e întreg cu totul nu poate fi, nu poate dăinui, pe om îl lasă pradă mândriei prin minciuna către sine şi laudă către alţii. Cei învăţaţi la scoli cu ştiinţă, uită că vorbesc oamenilor, oameni care au reguli şi prin regulile lor fac din cuvânt faptă. Şi ajung, alături de făptaşi, stricători ai lor şi făcători de rău altora.
Chiar şi atunci când vor veni înţelesurile să se facă de la sine cunoscute, rămăşiţele ce-au scăpat de focurile trecerii din va fi în este încă vor trage spre a nu se uita a fost. Doar că puţini rămânând, motivele care azi lasă întâmplării să dea culoare ce nu poate fi altfel văzută de nimeni, vor fi motive de poveste a celor ce ne vor urma dincolo de noi, poate chiar nouă când ne vom face iarăşi de treabă în casa plină de adevărurile ce-au schimbat-o, cutremurând-o, din ziduri şi până pe creste de acoperiş.
Tot mai mult, tot mai des, oricine, dă, sensurilurilor proprii lui, mărime şi universalitate, şi judecata, de care mereu aminteşte altora, îi este căpătâi. Şi aşa trăieste în lume, pe care nu mai poate să o vadă decât în ideile lui şi a celor ca el, nicicum mai mult decât atât, nicicum alfel, niciodată complicată ci doar simplă, dar şi simplul fiind o proprie măsură. Iar tot ce nu e asemenea, nu e altfel ci pierdut.
De la început, de la prima venire aici, sunt chiar pierdut de o lume. Am venit aici unde totul există ca întreg doar când nu e de unul singur. Lumină şi întuneric la un loc, dă măsură de timp, frigul şi căldura face pământul roditor, numai ud de e, ori doar uscat de e, rodul pământului nu e deplin, de cele mai multe ori nu e. Ca să se facă drum drept, munţii se coboară singuri la vale, iar golurile niciodată nu stau goale ci se umplu. Dacă în pământ e gol, pământul de deasupra totdeauna se prăbuşeşte, aşa cum apa nu poate să stea pe creastă de munte. Legea ce aici e dintotdeauna, dintotdeauna am ştiut-o şi nu m-am temut, ştiind că am să vin pentru a pleca mai bogat şi nu mai sărac, pentru a pleca cu rost împlinit, nu cu rost uitat. Dar acum, când mulţi numesc rătăcirea şi pierderea de sine lege, altele sunt arătate omului, şi cele vechi ascunse, iar întregul i se spune că trebuie să fie mai mic, ca să poată să fie uşor ca fulgul. Şi omul, la el vieţuitorul gândindu-se, uşor se lasă dus, de nu ţine de toate cont, şi crede minciuna frumos pusă în poleială. Aşa a ajuns lumea Pământului, potrivnică Lumii Pământului, uitând că fulgul este mai uşor dus de vânt, înspre oriunde, chiar şi în spre nicăieri.

* * * * * *

Te-ai luminat, scăpându-ţi trăirile de cei care voiau să te lumineze. Şi-ai regăsit aşa, clipa de a ne te mai risipi pe tine, şi a nu mai risipi bruma de timp ce a mai rămas, căutând să te înalţi, privind spre înălţimi. Nici un fulg nu se înalţă dacă ceva nu-l ridică, nu-l împinge de jos în sus. Iar fulgul nu se poate pe sine împinge. Aici s-a rupt firul celor ce împrăştie cu lumina care să stea deasupra celor care vor lumină, fără să-i aducă şi pe ei a fi în Lumină. Ceea ce nu poate unul, oricare din doi, pe Pământ sigur poate poate acel unu care întregit din doi. Unul se înalţă împins de celălalt iar cel ce s-a înalţăat îl trage în sus pe cel care l-a împins. Şi aşa mereu până tot mai sus, atât cât e dat să fie, timp cum se numeşte acum acest dat. Nu unde, nu până unde, ci cât!
Te-ntorci dinspre îndepărtare spre aproape, reînvăţându-te să fii ceea ce eşti. Eu sunt, tu eşti. E timpul lui Eu sunt, spus ca întru totul, deodată. Iar cei ce spre neîntreg îi împing pe cei ce întregire îşi caută, blestem de faptă şi blestem de vorbă urâtă îşi pune pe ei înşişi. Iertare nu-şi au căci nu pot ei înşişi să se ierte. Eu scriu cuvântul şi le întăresc dorinţa de a se şti pierduţi în negura blestemului, ca pedeapsă a nelegiuirii lor.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Scrisoare întru început

De-ar fi totul aşa cum era cândva, în lumea în care despre piedici doar în poveştile despre trecut se spuneau că au fost, azi ne-ar fi fost şi nouă, depărtările, amintire de poveste. În lumea în care rostul timpurilor s-au dezis de rostul locurilor, tot ceea ce e de făcut se face, nimic nu se amână, ba chiar se fac deodată şi împreună.
Acum, ştiind ce şi cum este aici, trăind în urzeala de gânduri a tuturor, mă apucă dorul de a fi ceea ce doar câţiva ştiu, de ce nu mă sfiesc să zăbovesc alături de trăirile celor ce n-au ştiut că a trăi este mai mult decât goana după ziua de mâine. Aici, reînvăţând că poveştile altor lumi, despre cum au rămas cei răi să se rătăcească, prin ei, de ei, spre a nu mai sta alături de cei ce-şi vedeau de drumul lor, ar fi trebuit să fie carte de căpătâi celor ce trăiesc acum, aici, şi noi împreună cu ei.
Şi tocmai acum, aici, în lumea şi în vremea în care josul e sus şi dosul e-n faţă, ne-am chemat să fim iarăşi trăitori începuturilor de după sfârşituri. Poate fiindcă ştim să domolim ape repezi şi să redăm strălucire celor tulburate... Sau poate că cineva trebuie să spună că nu e decât normal ca apele ce nu-şi mai încap în matcă să dea pe din afară. Şi că cele ce pleacă din matcă după ce-şi arată vijelia, se băltesc şi mor. Doar cele ce rămân cuminţi, şi curg în străvechea matcă, rămân vii şi, bogăţia pe care au împuţinat-o celelalte, o fac să fie iarăşi, cu totul, întreagă.
Puţini au fost cei care, ştiind ce vor avea aici de trăit, ar fi venit fără să le fie de mare nevoie, doar pentru a nu-i lăsa neştiutori pe cei doar câţiva ce nu se vor feri de a lua în piept greul urcuş spre puţinele creste luminate. Şi cum dat era ca să nu putem să fie aici unul fără să fie şi celălalt, am ajuns să fim străjerii timpului ce-şi duce acum traiul pe muchia cuţitului ce îl mărunţeşte fără milă.
Ne-am putea spune că nimeni nu ştie, că nimeni nu are de unde să ştie rostul ce-l avem. Mi-a fost pe de-a dreptul îndoită mirarea să aud spuse despre văzuţii nevăzuţi paşi pe care, ori eu, ori tu, i-am făcut, unul înspre celălalt. Cu un fel de sfială, cu bucurie ori cu tristeţe potrivnică, au început unii să vorbească. Eu i-am auzit... Dar am auzit şi că nu credeau ca tu să nu înţelegi că deja trebuiau să se întâmple rosturi... Nu mi-a fost greu să aud şi vorbe vesele ale câtorva, căutătoare de umbre sub adăpost, ce-şi spuneau că simt gustul dorinţelor pe care ţi le-au furat şi că adierea de vânt ce te poate mângâia nu-i decât suflarea lor, laolaltă.
Din vechile trăiri aş putea aduna amintiri ale bucuriei, dar n-au cum să se confunde cu realitatea conturată încă de ceea ce se spune, pe aici, că este viitorul. Pe unii miră hazardul a ceea ce spun, fac şi sunt eu, ba mai mult, pe la spate îmi pun însemn de pierdere pe totdeauna. Câteodată mă întreb şi eu de ce nu i-aş crede? Să nu crezi cuvântul mai multor oameni, pe aici este o nebunie. Să ai curaj, trăind în margine de lume, să priveşti spre deasupra ei, şi să mai ştii să că te trag în jos teribilităţile timpului trecut, este o stupizenie, spun cei care-şi numără deja zilele pe care le mai au de trăit. Ştiu că nu sunt singurul ce crede în nesfâşţit, dar ştiu că mulţi sunt doar cei care vorbesc de nesfârşit, căci faptele lor stau în limitele sfârşitului, încărcate de fatalitate.
Amintirile vin totuşi cu un rost al lor. Îţi recunosc paşii pe drum luminat. Atâţia sunt care îţi văd lumina, unii chiar spre tine vin şi spun asta, dar ei nu ştiu că drumu-ţi este luminat. Din depărtarea timpului de acum îi văd, şi nu mă pot bucura, pentru că ei laudă-ţi aduc ţie spre a te face mergătoare pe un alt drum, mai mult al lor, voindu-te spre a-l lumina. Nu mă bucur pentru că atât le-ai fi lor de trebuinţă, nevoind să te lase să îţi împlineşti menirea.
Te-a cuprins tristeţea, căreia îi dai acum un fel de înţeles. Nu aş vrea să dau eu crezare la ceea ce altfel văd. Asta-mi e tăcerea, nicidecum aşa cum şi-ar dori cine ştiu că-şi doreşte să fiu, spre tine, tăcut. Drumul tău e luminat, drumul prin lume acum însă stă să se prăbuşească. Deseori luminiş se vede golul, şi de crezi că e luminiş, de te uiţi în stânga ori în dreapta, cu liniştea dată de privirea-n fugă, întunericul îşi poate arăta colţii.
Înainte mergători e dat să fim, dar pentru a merge, noi, fiecare pe fiecare, să-l dezlege de cele cu care spre adâncuri deznădăjduitoare se trage şi se tot trage, vârtos. După străvechea poruncă, ce oamenii au numit-o Legea pământului, ne putem desţeleni întru totul. Şi paşii-ţi merg către clipa în care te vei hotărî să-ţi întorci privirea spre valea din care mă tot pornesc să urc crucea pe dealul ce numai eu nu-l numesc munte, chiar dacă văd stelele poposindu-i, mai mereu, pe vârf.
Stai în pas de cumpănă şi abia-ţi recunosc gândul ce te lasă pradă mai multor gânduri despre ceea ce a fost, despre ceea ce este dar, mai multe decât toate, despre ceea ce va fi. Nu îmi e uşor să-mi las spusele libere ca ele să îţi spună, cu sau fără argumente, că altfel trebuie toate făcute. Iar gândurile s-au abătut asupra ta spre a nu-ţi aminti că deja exist aproape de tine, doar la o vorbă depărtare. N-ar fi nicicum departele piedică să nu mai existe, de vorba ţi-ai lăsa-o să curgă. Dar gândurile încă nu-ţi dau libertatea de a trece dincolo de gardul ce ţi l-au înălţat.
Se spune despre mine că sunt complicat, tu spui despre tine, într-un alt mod privind, că eşti simplă. Aşa ai fost dintotdeauna, şi tot aşa mă ştiu dintotdeauna. Dar nu-i decât încărcătura timpurilor cărora tu le-ai spus, mai simplu şi mai frumos decât le-aş fi putut eu spune, ca fiind cele dintotdeauna. M-am întors pentru o viaţă din viitor şi-ai venit mai devreme, ca să ne putem întâlni aici, în acest acum al marii schimbări a tot şi a tuturor. Hai, lasă gândurile şi-ţi aminteşte de noi!
N-avem cum să coborâm, dacă nu ne uităm pe noi deznădejdii. Dar putem să ne zbatem mai mult, şi mai mult, de ne uităm unul pe altul departe. Şi de-ar fi să nu putem singuri nimic a face, împreună fiind, munţii ne-ar lăsa drumul liber, ori, peste prăpăstii de netrecut, ne-ar pune punţi. O punte de care şi tu, şi eu, acum avem mare nevoie.

miercuri, 31 octombrie 2012

Vina de a fi nevinovat

E mare, tot mai mare, stricarea oamenilor şi tot mai mare e prăpastia care unii vor să o facă între cei care mai au puterea de a nu se uita urât la alţii, cei care mai găsesc timp de a spune o vorbă care să aline o durere sau cei care nu îi cred pe ceilalţi vinovaţi doar pentru faptul că îşi duc traiul alături de ei.
Alături, unul de celălalt, stau cei care nici puterea de a privi omul în ochi nu îl au. Se ştiu pe sine şi în oricine pe sine se găseşte, şi vorbele, şi faptele, şi gândurile sale, în celălalt le găsesc. Se numesc, ei pe sine, cei niciodată cu păcat şi piatra o aruncă pe la spate. Niciodată nu judecă pe faţă, niciodată, când alţii s-ar putea uita la ei, nu se arată cuvântători a ceea ce spun, în taină, celor care abia aşteaptă ca alţii să grăiască asemenea lor. Că ştiindu-se, teamă le-ar fi să nu li se spună, cumva, cândva, ce fapte ei făcut-au şi vrut-au neştiute ori uitate.
Degrabă şi cu râvnă, se caută vinovaţi pentru nesocotinţa dorinţei cuiva, înspre altcineva, de a face acela fapte care îi sunt pe plac. E îndeajuns motivul de a şti că el, oricine-ar fi acela, nesocoteşte dorinţa celui certat cu propriul suflet, ca să fie împins în jocul vorbelor nerostite ale lumii. Faptele cele bune, oricât de bune ar fi fost, sunt de prisos, nu se mai ştiu, de ruşine se ştie deja făcut el, doritorul, dinainte de a-l face cineva de ruşine. Şi pentru că se poate să fie făcut de ruşine el, prin faptele celuilalt, pedeapsă prin alţii i se caută. Să fie durere, să fie suferinţă, să fie batjocură şi să fie dispreţ... asta vrea şi asta caută să aibă auzit, văzut şi făcut, nesupusului.
Mai de preţ şi mai cunoscător a ajuns oul găinii, înainte de a-l face găina ou. Se ştie că poate fi găină şi dă de veste cocoşului ce va face găina. Aşa se rostuieşte acum viaţa unora care au luat o piatră în gură şi, fără să o arate, spun că diamant de preţ îşi ţin sub limbă şi de-atunci cuvintele lor au preţul dat de diamantul care, cândva, de va fi şlefuit, va fi de mulţi dorit. Dar până va ajunge să aibă sclipiri în lumină, ţinut va fi să nu voiască hoţii să-l caute pe undeva de preţ...
Între întinare şi închinare, puţini mai ştiu cum se poate trăi omeneşte. Cei care altora se închină, uşor duc pe alţii-n tină, de lor nu li se închină. Cei ce-şi au un drum în tină, nu lui Dumnezeu se-nchină.
Se-adună-n ciorchine cei care îşi slăvesc desfrânarea şi-şi spun că e neştiută, cea din fapte sau cea încă doar din gânduri, spre a da de ştire celor ce-şi ştiu ziua trăită cu fapte care dau sensuri vieţii, că e vremea de a fi ascultători, de a nu ieşi din modelul ce le e dat de ei să le fie. Să fie azi ziditori de palate şi mâine, de-i nevoie, căci se vor găsi poate unii să nu le placă palatul ce se poate construi, să dărâme chiar şi planul care, cu migală a fost ticluit pentru ei, spre a avea trai în pace şi bucurie. E mare vinovăţia de a trăi nevinovat de faptele pe care ei, făptaşii cu nesaţ, le văd ca deja făcute deşi nici ei nu pot băga mâna în foc pentru vedenia lor. Dar tocmai în asta e ascunsă vinovăţia, că nu pot să arate cu degetul ceva prin care ea, cea pe care şi-o ştiu lor, să ajungă ştiută, ca fiind a nevinovaţilor.
Dar nu e timp de îndoială ori de aşteptare. Cei care se încăpăţânează a trăi uitând de reguli pe care alţii, cu toată puterea ţin să fie singurele bune, chiar dacă ei, clipă de clipă, nici nu-şi amintesc de ele, trebuie să se ştie cu totul şi cu totul vinovaţi. Cel ce gândeşte despre libertate, în afara tematicii impuse de cei ce-şi arogă dreptul de a împovăra limitele cu duhori de maluri, este deja bănuit că va putea comite o crimă. Cel care se doreşte a fi liber deja a comis crima, cel care-şi permite să nu stea în limitele rău mirositoare, cel care îşi permite să trăiască liber, este un autor de crimă cu premeditare. Iar cel care, pe lângă asta, arată tuturor că, în libertate, de orice se poate suferi, în afară de depersonalizare şi nepăcătuire, este autor de genocid. Nu e timpul de se îndoi cineva de regulile lumii. Oricine, acum, ştie mai bine ceea ce este bine, ceea ce bun pentru alţii este. Doar spusa acelui oricine, care ştie ce este bine, de nu se face, este legea care face nevinovaţii, fără circumstanţe, vinovaţi. Iar pedeapsa nu se lasă mult aşteptată; totdeauna este maximă, spre a fi exemplu celor care nu iau în seamă porunca.
Şi peste tot, şi oriunde, într-un gând sau în vorbele a măcar doi, judecăţile se fac, fără să treacă timpul. Vinovaţii însă lipsesc la propria judecată. Ei au dreptul să sufere, nu au dreptul de a vorbi. Ca să nu spună că li se ia acest drept, judecata e în lipsă. Doar pedeapsa se aplică vinovaţilor, şi nici pe aceasta ei n-o ştiu. Ei doar o văd, o simt, o trăiesc.
De-ntrebat nu se mai întreabă nimeni, de mirat nu se mai miră nimeni. Nu mai are cine, nu mai e nimeni să vrea să privească fără să fie cel ce învinovăţeşte ori să fie învinovăţit. Merge totul de-a valma, marii vinovaţi se spală, peste noapte, de mari păcate şi-şi pun haine albe, de călăuze pe drumuri drepte. Dar cagula neagră o ţin pe post de glugă de ploaie, ascunsă de gulerul bine strâns pe gât, ca nimeni să nu vadă semnele şi în-semnele care i-au învrednicit să se facă judecători după propria măsură. Şi cine să se mai întrebe, când atâta răzleţire e în lume, de n-are cum să se mai ştie, n-are cum să mai fie vinovatul văzut, oricât de mare şi semeţ ar fi, de puzderia firelor de iarbă după care îşi fac mendrele judecătorii. Şi asta fiindcă nimeni nu se gândeşte să-şi ridice capul din pământ spre a privi în faţă. Nimeni n-are curajul să privească pe cel învinovăţit în ochi... nevinovăţia lui le-ar fi fatală, amintindu-şi adevăratele lui vinovăţii. Cu privirea căutând fire de iarbă uscate printre pietre, e mai uşor să se facă din minciună un mare Dumnezeu.
E timp de mare stricare, şi va veni şi cel de măreţie a stricăciunii, care deja se vede... Se va cere celor fără vină să se judece singuri, după modelul celui care îi cere să facă asta. Şi de nu o va face bine, va fi şi mai vinovat, fiidncă trebuia să ştie cum să se judece... Şi vor trebui, cei ce nu vor să poarte o vină în plus, să facă faptele pe care le-au făcut cei ce-i obligă să se judece, până ce vor pieri toţi vinovaţii de nevinovăţie. Dacă poţi, Doamne, fereşte-ne, de o aşa lume!

miercuri, 24 octombrie 2012

Acasă, unde-i dat de Dumnezeu

Dumnezeu, când a creat lumile, a mărginit infinitul, pentru ca, cei care se vor întreba cât de mare e infinitul să nu-şi piardă toată viaţa în căutări şi să ajungă să nu găsească vreodată răspunsul. Iar pe oameni i-a lăsat să vadă atât cât le era dată lor putere de a cuprinde. Din fiecare lume a ales pe unii, cărora le-a lăsat puterea de a cunoaşte cât vor ei să cunoască. Nu le-a pus nici o barieră, însă le-a lăsat un Univers, Universul lor, cu toate cele ce cuprinde Universul lumilor. Şi nu i-a ascuns oamenilor, iar oamenii i-au numit înţelepţi, ştiindu-le harul ce-l aveau de a găsi oricărei probleme o soluţie.
Ştia şi el, cel ce a primit, ce har i s-a dat. Nu ştia, însă, că doar marginile Universului îi erau mărginire, dar şi de ele, de era nevoie, putea să treacă, ca să poată opri lumea să nu se răstoarne şi toate să iasă din fire. Oamenii, ştiind că nu i se pot ascunde cu nimic, că nu-l pot scoate din liniştea pe care o dăruia şi altora, şi nu-i stăteau aproape. Astfel ajunsese să trăiască retras, ascuns de ochii celorlalţi oameni şi nimeni nu ştia de fapt cât este el de cuprinzător întru toate.
În fiecare zi, îşi avea şi obiceiuri ce şi le ştia dintotdeauna şi nu-şi amintea ca cineva să-l fi învăţat. În fiecare dimineaţă privea spre depărtări fără să spună nimic... Doar privea şi îşi unea respiraţia cu a întregului Univers. Şi inima şi-o simţea pulsând într-o unitate deplină cu a stelelor ce le ştia totdeauna de veghe. Apoi îşi avea de făcut toate cele ce erau de făcut, neuitând să scrie, pentru oameni, zi de zi, ceea ce simţea că ei trebuie să afle. De multe ori oamenii veneau la el să-l întrebe cum de poate el şti ce-i cu ei? N-avea cum să le răspundă, pentru că nu căuta el să afle, dar afla fără să vrea. Şi de-aceea mulţi îl vedeau cu teamă, deşi îl admirau. Văzându-le teama el, atoate-ştiutorul cum ei îi ziceau, se întreba de ce li-i teamă şi, de multe ori se gândea că şi-ar dori măcar o zi să fie ca ei, spre a-i înţelege.
S-a trezit într-o dimineaţă, dar nu o simţea la fel ca alte dimineţi. Nici liniştea şi nici înţelepciunea nu se treziseră. Se simţea ciudat, altfel, dar nu vroia să creadă că e ceva important. Nu-i era la îndemână toată pornirea ce-o avea, aşa că ştiindu-şi faptele de zi cu zi, şi-a trimis privirea în zarea îndepărtată ca să dea bineţe primelor raze de soare. Ochii însă îi fugeau în stânga şi în dreapta, respiraţia îi era învălmăşită şi ofta, iar inima o mai lua şi la goană uneori. Iar mintea simţea că e bombardată de tot felul de gânduri de tot felul: de bucurie, de tristeţe, de mânie, de părere de rău, nepotrivite cu lumina ce ochii o vedeau şi cu liniştea din juru-i. Simţea că mintea, încărcată de atâtea gânduri, sufocă sufletul, iar trupul a început să-i tremure. Până şi respiraţia şi inima, se grăbeau să ajungă din urmă miile de gânduri, ce erau fără şir şi fără rost, care alergau fără să aibă motiv.
Undeva, la marginea Universului, un soare începuse să pâlpâie furios, iar altundeva, mai aproape, câteva stele au explodat uimite, transformându-se în praf şi pulbere.
Era furios, neînţelegând ce se întâmplă, de ce nu-şi găsea liniştea ce-i dădea putere pentru întreaga zi. Şi-a adunat privirile din depărtare şi le-a aruncat înspre aproape, unde nu i se arăta mai nimic pe plac. Era parcă altundeva, toate le vedea altfel.
Simtea fruntea înfierbântată şi zvâcnituri în ochi şi între ochi. Spre a pleca mai degrabă de acasă, şi-a spălat fruntea cu apă rece. Apoi a ieşit fără să se întrebe încotro să meargă să poată să-i fie la fel ca în alte dimineţi. Pe drumurile aşezării unde-şi trăia viaţa, ştiut dar nu cunoscut, vedea oamenii care treceau indiferenţi unul pe lângă altul, ori, pe alţii îi vedea certându-se cu ură. Îi ştia altfel, respectându-se, dându-şi bineţe, întrebându-se unii pe alţii de mersul treburilor şi vieţii, dar în acea dimineaţă nu-i mai recunoştea. Dintotdeauna îi ştia pe lângă el trecând fără să-l întrebe ceva, dar el era împăcat cu asta, fiindcă ei, nişte oameni simpli, ştiindu-i spusele şi făcutele, n-aveau ce să-l mai întrebe.
Simţea un fel de îngrijorare dar şi un soi de bucurie răutăcioasă... „Aşa le trebuie, altceva nu-şi găsesc de făcut!“... Gândul n-a avut timp să-l surprindă că un altul i-a luat locul. Brusc i-a simţit pe toţi duşmanii lui, oameni cu care nimic nu avea în comun şi altceva n-ar fi putut face decât să plece departe, cât mai departe de ei, decât să îi lase cu toate ale lor, aşa cum vroiau să le aibă...
În Universul ce-i era dat în grijă, stelele, una după alta se strângeau în ele, pâlpâind spre a se stinge, iar altele chiar se stingeau şi în jurul lor totul se distrugea... Chiar Universul se micşora.
Fără să mai stea pe gânduri, negăsindu-şi locul, liniştea şi înţelepciunea, luându-şi miile de gânduri ce se certau în mintea lui fără încetare, a întors spatele lumii, plecând spre crestele munţilor, acolo unde ştia că doar păsările văzduhului se avântă, acolo unde vântul spală ochii neîndeajuns văzători şi razele soarelui, cele dintâi văzute acolo sunt simţite, să uite de tot de simţea a fi împotrivă-i.
Ajunsese la poalele munţilor şi vedea cărările închise şi crestele ridicate mult spre Cer. Gândul îi spunea că nici munţii nu-l mai recunosc, nici lor nu le pasă de el. Miile de gânduri se înmulţeau cu altele şi altele le luau locul şi ajunsese să nu mai simtă nimc în jur. Sufletul era în mare chin. Se simţea tot mai trist şi nefericit şi dintr-o uriaşă nemulţumire ce era tot ce rămăsese din ceea ce făcuse se năştea o mare dorinţă de a distruge tot cei era în cale, tot ceea ce vedea, tot ceea ce ştia că există. Avântându-se pe cărările înălţimilor, dorinţa îi era din ce în ce mai mare. În cale însă nu-i stăteau decât munţii pe care nu-i putea distruge, chiar dacă dintr-o singură clipire putea distruge o întreagă Planetă. Munţii pe care urca ştia că erau munţii pe care coboară, spre a fi mai aproape de oameni, chiar Dumnezeu, când îşi arată simţită prezenţa chiar printre oameni.
Se micşorase Universul din ce în ce mai tare. Şi pe lângă micşorarea pe care, oricâte gânduri îi brăzdau mintea, o simţea şi el, toate stelele şi toate planetele nu-şi mai aveau drumurile ştiute, aproape că se ciocneau, erau în derivă. Doar în centrul Universului, pe planeta pe care şi el trăia, era încă linişte şi încă Soarele mai păzea viaţa de întunericul ce, hrăpăreţ, abia aştepta ca Soarele să o ia razna şi să pună stăpânire pe oameni.
Simţea doar, dar nu ştia că Universul se prăbuşeşte în sine. Simţirea nu-i mai era de folos, mintea nu se mai îndeletnicea cu tălmăcirea simţurilor, doar gândurile, hăbăuce, îi dictau să facă paşii spre a ajunge sus, ca de acolo să încerce să distrugă tot...
Universul însă, Universul ce îi era dat lui în grijă, ştia motivul pentru care Lumina era tot mai puţină şi întunericul urca până spre Ceruri, planetele se aruncau în gol şi dispăreau în nori de praf, stelele îngheţau, pierzând menirea de a fi repere... Dar cum Universul ştia şi că nu îi este timpul de a se pierde în infinitul din care fusese creat, a trimis, coborâtor de pe crestele munţilor, pe cărările ce urcau spre creste, mesager al speranţei pentru a-l îndrepta pe cel ce-l avea în grijă, spre a-i reda simţirea cea dintotdeauna, cea care era de mii de ori mai mare decât a oamenilor care-şi aveau conştiinţa agăţată de grija zilei de mâine. Trebuia să-l convingă să se întoarcă la conştiinţa lui, cea mereu căutătoare înspre azi.
-Întoarce-te, întoarce-te acasă! Un gând care era alfel decât toate celelalte i-a apărut şi o clipă liniştea părea a-i reveni. Era liniştea ce şi-o ştia şi de acel gând voia să rămână agăţat pentru a o regăsi în întregime. O simţea ca ultima lui şansă, dar celelalte gânduri îi arătau că este înconjurat de cei mai mari vrăjmaş ai lui, munţii, pe care, de-i va distruge, va arăta cât este de puternic. Erau gândurile ce-i ţineau inima în strânsoare, tăcută şi plină de durere. Altele, pline de veninul singurătăţii veneau să le întărească:
-Tu ai unde să te întorci? Acasă pentru tine nu există!, îi strigau gândurile. Tu nu eşti acasă nicăieri... Eşti al nimănui... Eşti un rătăcit... Nimeni şi nimic nu te leagă de lumea asta nebună, strigau gândurile în singurătatea unei minţi obosite şi tot mai întunecate, iar tâmpla stângă îi zvâcnea într-un ritm năucitor şi-i fura liniştea pe care şi-o avea dintotdeauna.
-Întoarce-te, munţii nu te pot ajuta. Nici de vei rămâne pe crestele lor, nici de-i vei dărâma! Întoarce-te de unde ai plecat! îi spunea acel gând de care se agăţa şi care la rândul lui se aducea pe sine tot mai în faţă şi simţea pulsându-i tâmpla dreaptă şi i se desceţoşau vederile.
-Niciodată nu te-ai întors din drum, spre ţintă ai mers totdeauna şi totdeauna ai atins-o! un alt gând, al amintirii venise să-i spună, alăturându-se celor care-i spuneau să distrugă tot, pentru a-şi arăta puterea...
-Întoarce-te acasă! venise să spună un alt gând, strecurat din amintire. Şi l-a simţit ca un mugure de lumină ce-i amintea pridvorul casei din care, în fiecare seară, petrecea soarele până dincolo de orizont, a ferestrei de deasupra mesei la care se scrisese de atâtea ori pe sine pentru oameni, prin care soarele îi trimitea soli de viaţă, grădina plină de culori şi miresme în care îşi plimba zi de zi visele ce aşa îşi păstrau frăgezimea de petală.
Se simţise pe o balanţă până atunci... când într-o parte, când în alta. Acum balanţa o simţea în cruce, din patru părţi trăgeau gândurile de ea. Şi se simţea ca unul alergând bezmetic neştiind ce să aleagă: să meargă înainte spre a distruge, să se întoarcă ştiind că acasă îşi avea liniştea, să meargă înainte spre a-şi găsi liniştea aşa cum o găsise totdeauna, pe creste, sau să se întoarcă şi să-şi ducă războiul cu el şi cu cei din jurul lui? Încotro, era un cuvânt ce-l rostea ca întrebare, des, ca niciodată de des, el cel are altora le spunea încotro îşi duc viaţa, prin faptele lor...
Vocea gândurilor ce-l chemau spre linişte, spre cunoscuta-i înţelepciune şi spre trăirea vieţii se apropiau tot mai mult de sufletul ce trăia chinurile zbaterilor, dându-i clipe de alinare. Trebuia să se împace cu el însuşi şi să accepte ceea ce era de acceptat. Întoarcerea din drum nu era motiv de linişte, ci dimpotrivă, dar se piardă într-o luptă de de disturgere a munţilor ce-i dădeau, în pântecele lor de piatră ţinându-l, puterea de a fi ceea ce era, ar fi fost tot una cu a se distruge pe sine. Şi-ar fi distrus chiar propria măsură, căci puţini erau cei care puteau urca pe creste şi întoarce teferi. Fără împăcare nu ar fi fost acceptarea pe deplin şi fără acceptare nici împăcarea nu era cu totul adevărată.
Spre a se dumiri, simţea, ca niciodată, că trebuie să stea o clipă locului. Nu avea pentru sine răspunsuri aşa cum avea totdeauna pentru alţii... Gândurile se transformaseră parcă în voci care ori îi şopteau, ori îi vorbeau calm, liniştit, ori poruncitor, sau, altele, ţipau de-a dreptul. Nu mai ştia care dintre ele avea dreptate. Se întreba de nu cumva şi cele care îi poruncesc, ţipă, nu au dreptate, nemaiavând răbdare să-i aştepte nehotărârea. A privit în stânga, în dreapta, dar nu a văzut de unde veneau vocile... asa ca s-a aşezat obosit pe o piatră, prinzându-şi capul în mâini.
Privind spre crestele munţilor, pierdut în amintirea paşilor care-l duceau totdeauna spre cele mai înalte culmi, ţipetele, încet, încet, se alungau spre nicăieri, tăceau, chiar dispăreau. Când nu s-au mai auzit deloc, a văzut că razele soarelui tre-ceau peste creştetul munţilor şi-i încălzeau fruntea. Abia atunci şi-a dat seama că doar câţiva zeci de paşi îl despărţea de vârfurile semeţe. S-a ridicat şi, fără să stea pe gânduri, cu paşi de voinic, s-a avântat pe poteca pieptişă. Şi dintr-odată s-a văzut luminat şi curat. Se împăcase deja pe sine... Căci nu plecase să distrugă munţii ci să-şi găsească liniştea. Gândurile îi schimbaseră tinţa, ele îl făceau să vrea să vadă munţii distruşi, ele îl făceau să vrea să se arate că era puternic şi că nimic nu-i stă în cale ori împotrivă.
În jurul său era lumină... dar nici ţipenie de om... Putea să rămână să aibă pentru el toată lumina. Dar pentru ce i-ar fi fost bună de era doar pentru el? Putea să vină de oricâte ori vroia şi să se întoarcă, să o ducă şi spre ceilalţi, cei care pe el îl vedeau, în noaptea vieţii, cum vedeau ziua lumina soarelui. Era timpul să accepte ceea ce era şi să se întoarcă Acasă, unde-i dat de Dumnezeu, să trăiască aproape de oameni şi, de vor vrea oamenii, împreună cu ei. Privind orizontul în care îşi construise casa, în care oricând putea construi o altă casă, a pornit, la început şovăielnic, apoi tot mai încredinţat că acum face ceea ce trebuie să făcă, fiindu-i dată lui viaţa aşa cum este ea. Ştia că în curând nu va mai fi singur... Fiecare pas îi era tot mai bine aşezat pe cale, gândurile, cele care-l alungaseră de acasă, se răzleţiseră printre silabele tot mai luminoase si mai calde pe care le auzea, în taina tâmplei drepte, zâmbindu-i cald: A-ca-să... A-ca-să! A-ca-să!
Cobora iute şi, simţindu-se puternic, şi-a ridicat privirea şi auzul spre ceea ce-i era primprejur... şi, încet, încet s-a lăsat cucerit şi uimit de cântecul păsărilor şi de frumuseţea câmpurilor, a munţilor ce acum se lăsau uşor în culcuşul zării! Pentru prima data se bucura că nu îşi atinsese o ţintă, ţinta gândurilor, dar atinsese ţinta pornirii dintâi... că se întorcea din drum doar pentru că ascultase de zvâcnetul tâmplelor, scornit, ca semn dumnezeiesc, de acele gânduri, potrivnice!
Universul s-a întoars în rosturile şi marginile sale fireşti, mărginite doar pentru cei care îl mărginesc, începând să respire iarăşi liniştit. Planetele s-au aşezat şi ele pe acolo unde le era locul, iar timpul, prinzând-şi coada-n gură, s-a întors pentru a dărui, lui şi lumii, o aceeaşi dimineaţă pe care s-o înceapă firesc, în locul celei pe care o pierduse, mutând-o într-un vis pe care nu avea de ce să şi-l amintească.
S-a trezit iarăşi, cu vechiul obicei... Era tot el, acelaşi, înţelept, dar mai înţelept cu o înţelegere. Şi în treaba lui de la început de zi a mulţumit Cerurilor pentru darul ce i l-au dat, nepreţuit, de a sluji cu bucurie unei lumi în care oriunde, pretutindeni, se putea simţi Acasă. Acum ştia tot Universul la locul lui, în fireasca-i forfotă dată să fie aşa... Soarele îi poposea pe piept strălucindu-l dinăuntru cu lumină neîncepută!
Ştia acum tot ce mai era de ştiut. Ştia că poate trăi ca orice om fără a renunţa la ceea ce este. Ştia că singurătatea i-a fost dată ca să înţeleagă rostul nesingurătăţii. Ştia, întru totul, ceea ce va urma...

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Timpul, timpurile...

Aşa cum au modul de a gândi oamenii, azi, nimic nu e clar: nici direcţie, nici sens, nici motiv. Viaţa pe Pământ se duce sub auspiciile Cerului şi gerului. Unora li s-a dat un drum căruia nu i s-au putut opune: la ceea ce încă nu au avut puterea să renunţe, le-a fost adus, prin întâmplări şi coincidenţe, pentru cei care încă nu se gândeau că Dumnezeu, ca realitate. Şi chiar de au fugit cândva, acum nu mai au unde. Li s-a dat, pentru că aşa trebuia să fie, un singur drum.
Nebunie! Asta vor spune mulţi. Norocul meu e că cei mai mulţi din cei care s-ar putea să spună asta, acum, vor afla când nu vor avea ce să mai spună. Dar în această nebunie, durere şi înfricoşătoare disperare, de doar câteva zile, se vor face cunoscute atâtea persoane ce sunt ziditori de temple. Vor fi atâţia câţi vor trebui să fie. După acele zile va veni veni vremea rescrierii destinelor, în concepţia celor ce cred că destinul noi ni-l facem. Am uitat poate doar terminologia prin care noi nu este definit pentru acum. Dar aşa cum nu realizăm că spunem „în viaţa asta...” deşi contrazicem ideea transcenderii dintr-o viaţă-n altă viaţă, aşa suntem atât de siguri în materialitatea concepţiilor noastre.
Se va spune, după aceste zile, că e o nebunie fără margini... Perceptual, în varianta azi-ului, aşa e. Recunosc şi eu, nu mă ascund. Dar eu nu tremur de frică, refugiindu-mă în aici, în acum. Mi-este dat ce trebuie să mi se dea, mi-este luat ce trebuie să mi se ia. Eu nu mai sunt omul modern, nici măcar tehnicistul ce-am fost nu mai sunt, căci am trecut prin serii de furci caudine, după ce m-am întors din drum să caut şi să adaug stratul de încărcătură metafizică necesar explicării mecanismelor superioare care guvernează rodul activităţii umane, înainte de toate chiar prin mine, prin cobaiul ce-mi eram.
N-am cum, nu pot, nu e necesar să mă refugiez. N-am unde să mă refugiez, n-am unde să mă întorc. Noaptea în care vor îngheţa toate, înaintea zilei cele mari, va lăsa deschis drumul adevărului. Am fost suspendat pe puntea suspinelor, dar atunci voi pune piciorul pe mal. În acea zi se va şti ce trebuie să vina. Ceea ce azi îmi este frică să spun, va spune cine trebuie să spună. În acea zi se va şti cine trebuie să vină. Spusele vor defini. Spusele sunt adevărul ce se va materializa în începutul toamnei rodului bogat.
Sunt vremuri în care multe se întâmplă aşa cum se întâmplă, doar pentru a nu se arăta celor ce stau la pândă. Nu este vorba de psihoza victimei. Nu doar de mine este vorba. Toată această lume e un roi. Acest roi s-a ierarhizat şi s-a divizat după criteriul tupeului, mai mult decât cel al utilităţii, divinul criteriu ce a rânduit lumea. În acest roi Irod este mai peste tot. Mereu cel de lângă este văzut ca cel ce-ţi poate lua locul chiar şi acolo unde nu ţi-l poate lua. Adevărul când este spus este văzut ca o mare împotrivire, nicidecum ca o constatare menită a da înţelesuri vieţii. Tiparele sunt criterii imbatabile. Odată intrat în tipar trebuie să joci jocurile tiparului, care are o singură condiţie: laşi sufletul la intrare. Aşa e uşor să ajungi mincinos, imoral, hapsân, avar, ucigaş... Cei ce nu rezistă jocului trec la măsuri împotriva lor, cel mai adesea îmbălsămarea cu alcool. Iraţionalitatea câştigată îi scoate din tipar dar nu-şi recâştigă niciodată ceea ce au pierdut, sufletul. Puţini sunt cei ce reuşesc să iasă din tipar şi să facă pasul spre regăsirea sufletului, prin credinţă, nu însă obligatoriu prin biserică. Vor trece peste prag şi vor încerca de atâtea ori urechile acului. Vor lăsa la o parte tot ceea ce au acumulat în viaţă în tipar, ultima fiind avuţia. Mulţi vor, puţini reuşesc, cei mai mulţi îşi epuizează resursele şi îşi aduc lângă ei finalul: sinuciderea, chiar dacă ea se manifestă prin accident, îmbolnăvire gravă... Acei puţini ce renunţă la ataşamente, dorinţe nemotivate, mândrie, prejudecăţi, după o perioadă în care le este dat să experimenteze treceri prin stări ce nu le concepeau posibil a se întâmpla lor, se repoziţionează pe o stabilitate asemenea cu cea avută dar cu alte repere. Ei sunt unii din cei care spun, în primă instanţă, că şi-au rescris destinul.
Cei rămaşi în tipar îşi continuă viaţa robotind haotic. Ceea ce fac ei o numesc muncă necesară existenţei cât mai prospere, o numesc, de multe ori, carieră. Prosperitatea lor nu se opreşte la necesitate, ci se vrea altceva. Nici nu realizează când pragul necesităţii ce ei o văd este deja opulenţă. Ca să ajungă în acel punct fac destule compromisuri. Au ceva dar vor mai mult, dincolo de posibilităţi. Pentru a avea renunţă şi la ultimul drept divin, al morţii, drept pe care îl cedează contra unei sume de bani necesară realizării acelor proiecte ce i-ar propulsa într-o lume a elitelor materialiste. Reuşita le este garantată de tot felul de sloganuri, bine gândite de ierarhia superioară dar, de fapt, cei mai mulţi nu reuşesc, neavând cum să reuşeacă o idee de împrumut, sfârşind sub securea nemiloaselor boli fără cauze externe (cancer, diabet, boli endocrine, ale ficatului şi ale intestinelor, boli circulatorii, boli ale creierului), nu înainte de a plăti cu vârf şi îndesat ceea ce li s-a dat, însă fără a duce la final maiestuosul proiect. Imoralitatea lor îmbracă toate formele posibile, de la „cuceriri” senzaţionale, ca număr sau ca însemnătate, pe plan sexual, până la distrugerea psihică a unor alte persoane, persoană fără vină în relaţionarea cu ei şi până la înşelătorie, cămătarie sau trafic de persoane.
O categorie aparte sunt acele persoane care se încadrează în aşa-numiţii, popular, spirit liber, când încearcă să se armonizeze cu tiparele societăţii. Aceste spirite se manifestă distinct încă din copilarie şi e uşor să se observe că, pe lângă grupurile de copii apare câte unul pe margine, care timid încearcă să intre în mijlocul grupului, dar, şi de ajunge, simpla mişcare a grupului îl aduce tot pe margine. La această vârsta ei sunt excluşi printr-un mod inconştient. De fapt, în viaţa de zi cu zi, aceşti copii au ceva diferit de ceilalţi: unii au o creativitate, sau îndemânare, sau inteligenţă, imposibilă vârstei, visători, talentaţi, intuitivi, maturi în gândire, visători, dar toţi sunt greu de supus fără măsuri coercitive. Chiar şi atunci când se supun o fac pentru momentul respectiv, recidivând în nesupunere. Sunt consideraţi ciudaţi iar ei realizează că sunt nişte neînţeleşi. Naivitatea vârstei îi fac să cedeze de prea multe ori mult prea mult în relaţia cu ceilalţi, din dorinţa firească, de a evita singurătatea. Cei cărora li se cedează profită de această dorinţă, instaurând un mod de control şantajist, asupra lor.
Spiritului liber căruia i s-a impus cedarea libertăţii, prin teroarea de ordin fizic, psihic, ori alteori subtil poate avea manifestări din cele mai diferite, pozitive sau negative, spectaculoase, extreme.
Omul-spirit liber, neconstrâns, se manifestă, în evoluţie prin accentuarea calităţilor native, croindu-şi drumul, pe care, şi-l defineşte pas cu pas, singur, prin excluderea continuă a viselor fără consistenţă, vise la care însă nu renunţă ca şi cărări paralele drumului, în limbaj social, pasiuni. Oricum drumul ales este o împletire a pasiunii şi a opţiunii, a ceea ce este raţiune cu ceea ce este imbold.
Cel constrâns, oprimat, ori merge pe o cale a detaşării, a acumulării la cote maxime, selective, a ceea ce este bun (ajutat fiind, în selecţie, de forţe, repere şi modele pe care le are ca har), ori rămâne prizonierul viselor nerealizabile, forţând orice notă pentru a le împlini. Cum însă în visul lor cuprind ceea ce cred ei că trebuie să cuprindă, pot face absurde presiuni asupra altor spirite, ca şi ei, libere, favorizând, nemeritat tocmai pe acei care le sunt opresori. Folosesc din plin creativitatea tipică a spiritului liber dar, de acestă dată, o parte este consumată pe această luptă, dezvoltând negativităţi care, în afara faptului că se răsfrâng asupra celorlalţi, se răsfrâng, mai devreme sau mai târziu asupra lor. Posesivitatea le accentuează spiritul de dominare, dominarea la rândul ei accentuează posesivitatea. La fel de bine se deschide poarta frustrărilor (încă din momentul excluderii de către ceilalţi copii) fapt ce-i poate determina să încerce supunerea unui grup din ce în ce mai mare. Totodată planul emoţional-sentimental le este afectat de confuzii, ajungându-se la gelozii pătimaşe, ucigaşe chiar. În plan social sunt neintegrabili, graţie nesupunerii, dar, în acest caz exacerbată, extremă. Pot deveni uşor impunători de tipare, tocmai ei, cei care nu le acceptă şi nu se pot încadra în ele. Amplificarea acestor comportamente este mult mărită dacă victimele acceptă, pas cu pas, faptele lor.
Din fericire viaţa îi pune, la un moment dat, în faţa alegerii, dur, şi renunţă la o parte din aceste principialităţi extreme, dar, până atunci, multe fapte şi-au produs efectul, efect ireparabil.
Pentru ei tiparele altora, cele pe care nu le acceptă, nu există, ei nu pot fi prinşi în nici un tipar, dar, aşa cum e menţionat mai sus, la nivel micro sau macro, determină tipare, creează tipare în care chiar îi forţează pe alţii să se încadreze.
Drama cea mai mare o trăiesc cei care, liberi fiind, încearcă să se înscrie în tipare. Încearcă să intre într-o lume cu principii materialiste, având un bagaj de principii care se suprapun cu celelalte doar pe segmente, căci sunt încărcate de trăiri pe planul care lipseşte celorlalţi: planul sufletului. Să nu fie văzută moartea ca pe ceva foarte grav, ci ca o necesitate chiar evolutivă, este o blasfemie în concepţia celorlalţi; să fie văzut individul ca unicat fără încrengături de neam, diferenţiindu-se tocmai prin individualitate şi nu prin grad de instruire şcolar, este un non-sens; să se considere că elementul de legătură între oameni este iubirea iar în cuplu să primeze dragostea, prietenia, respectul, consideraţia non-materială devine un atac frontal la adresa valorilor impuse de tipar... Încercând a se lăsa inclus în aceasta mulţime, nu poate fi mai mut decât o mulţime rezultantă a intersecţiei cu cea din care vine. Ori mulţimea tiparului este una exclusivistă, care totdeauna va rejecta ceea ce nu are toate caracteristicile comune. Diferenţierea, pe oricare dintre planuri induce declasarea, împingerea către margine, desconsiderarea, categorisirea ca paria, nebun. Nimic nou faţă de anii copilăriei, doar că motivaţiile sunt diferite. Dar, tot ca şi atunci, persoanele în sine sunt excluse, ideile care convin însă „tiparului” sunt preluate fără nici un fel de jenă şi de cele mai multe ori ştergându-se urma provenienţei acestora (celebru, ca şi caz, este de amintit Nikola Tesla căruia i refuzat dreptul de părinte al radioului timp de aproape 100 de ani). Este, de asemenea foarte binevenită munca „în folosul comunităţii” tiparului, nerecompensată, până la epuizarea celui ce o face, apoi debarasarea de acesta.
Ridicarea în rang social a unui spirit liber este imposibilă dacă stă atârnat pe cele două maluri, dacă se vrea recunoscut de ambele tabere. Rămâne totuşi oricând un mare pericol pentru „tipar” pentru că polarizează, penetrează şi induce idei contrare tiparului, contribuind la revolta împotriva stagnării şi restrângerii libertăţilor individuale şi colective, pentru promovarea unei societăţi non-dictatoriale, a acelei dictaturi disimulate, dictatura a celor mulţi, dar fără personalitate, prin conducători cu aceleaşi principii.
Aceste spirite libere reprezintă categoria cu spiritualitate incontestabilă, fără excese, constantă şi definitorie permanent, în comparaţie cu cei care sunt sclavii tiparului, ce devin spirituali de faţadă, în momentul în care se confruntă cu probleme pe orice plan; îşi induc sugestii spirituale culese sau preluate fără discernământ devenind habotnici, fanatici, sperând într-o minune, asemeni primirii de foloase materiale. Totul durează până la rezolvarea problemelor, după care se reîntorc la vechile năravuri, la vechile principii, la vechile obiceiuri. Din această categorie se ridică, precum ciupercile după ploaie, o sumedenie de spiritualişti ce denaturează ideea de spiritualitate, creând un terci indigerabil, dar, bazat pe dorinţele maselor, prinde mult mai bine, mai ales că este recompensabil, aşa cum place categoriei căreia i se adreseză, prin mijloace materiale, prin bani aproape totdeauna, şi nu prin fapte proprii. Un exemplu ar fi moda mai nouă în care un călugăr este plătit pentru a ţine post în locul cuiva, ca şi cum Divinităţii i se prezintă un raport statistic, numeric şi nu unul al personalizat, al cazurilor. Acest exemplu este suficient pentru a stabili şi locul actual al multor bisericilor în interiorul tiparului, renunţând la multe dintre valorile spirituale ce le-au dat motiv spre a exista. Biserica este mai nou o elită care luptă împotriva adevăraţilor oameni de spirit dar duce şi o luptă cu cei care încearcă să acceadă la acest segment de putere, a spiritualiştilor. Lupta este dusă pe două planuri. Biserica nu mai este decât o instituţie cu reguli stricte. Ajutor din partea ei e greu, de multe ori, să se spună dacă mai există pe plan spiritual, dar pe plan social, este prea evident, acesta este ca şi inexistent.
O anumită categorie de spirite libere evadează din contextul social şi, chiar dacă ajung în interiorul bisericii, ca şi călugări, de obicei sunt cei care se retrag în sihăstrie sau duc o viaţă asemenea sihaştrilor.
Alegerea drumului pentru aceste spirite este într-o oarecare măsură opţiune personală la vârste mici cu precădere, dar, în general este vorba de un „prizonierat al propriului destin” libertatea de acţiune fiind limitată, o mică diferenţiere fiind între bărbaţi şi femei. Poate că singura libertate ce este permisă în limite mai mari este cea de a întârzia evenimentele, însă plata pentru aceasta este mult prea mare, fiind de preferat evitarea folosirii exagerate a „liberului arbitru”, a acelei posibilităţi care face ca judecata să ia loc încrederii în propria persoană.
Poate sunt prea filosofice gândurile acestea, sub ploaia de fapte şi evenimente care ar trebui să mă facă să fiu mai axat pe materialism decât pe spiritualitate sau filozofie. Nu exclud această direcţie, însă nu pot decât, cel mult, să caut un compromis, pentru că n-am cum, structural, să-mi schimb structura internă psihică şi mentală, sufletească. Stiu la fel de bine că un minim compromis îl voi face, dar la fel de bine ştiu că totul se va încadra şi în această stare de fapt: ceea ce sunt acum. O nişă, o portiţă pe care nu am văzut-o, nu reuşesc să o văd, abia când îmi va fi scoasă în cale prin, aşa cum am spus în alt context, cineva, ceva, trimis către mine, am s-o văd într-un întreg absolut al ei. Aici l-am numit ziditor de temple, pornind de la ideea că orice construcţie umană, în acord cu ceea ce este divinitatea, este un templu.
Faptele nu se mai încadrează în nici o normalitate. Orice dezastru în care mor oameni nevinovaţi este doar o ştire de presă, însă nu una de primă importanţă, ci una aruncată în completare, nicicum luată în seamă. Cei care vor construirea unei lumi întipărite, conducătorii acestei lumii „întipărite” au trecut la vânătoarea de suflete dar cu precădere a spiritelor libere, a marilor spirite libere. Din cei evoluaţi, dar prizonieri tiparelor, oameni până mai ieri, chiar şi azi, buni, de necrezut a se dovedi posibil criminali, au coborât în catacombe, vânzându-se pentru bani şi putere, s-a format armata de vânătoare, comnandourile ce vor să stinge opaiţurile de la ferestrele luminate. Alţii, cu feţe mai blânde, aleargă să întoarcă din drum pe cei care nu îşi încetinesc paşii spre mai sus, iar alţii pun capcane „pe la colţ de stradă”. Deşi, aparent, fiecare îşi duce viaţa cum poate, în realitate este o luptă de guerilă urbană în cel mai bun sens al cuvântului, peste tot, în orice clipă.
Cea mai infestată, în afara lumii politice, este lumea presei video şi apoi a presei scrise. Aici se filtrează informaţia ce poate să ajungă la robotitori, aici se minte. Chiar şi dacă transpare câte un adevăr acesta este repede modelat după necesitate. Cu greu se poate şti adevărul despre acest an. Elementele ştiinţifice chiar sunt ascunse sub plapuma lui „să nu panicăm populaţia” deşi doar 2% din populaţie ar înţelege cu adevărat explicaţiile ştiinţifice. Cât despre efecte nimeni nu încearcă explicaţii principiale, toată lumea copiază ce se spune pe aiurea, nicicum ce spune vreun român cu scaun la cap, se minimalizează cu totul sau se exagerează totul. Chiar şi conceptul de salt dimensional nu este deloc explicat, pentru că puţini îl înţeleg. 3D, 4D, 5D e pe buzele tuturor dar marea confuzie determinată de D (dimension) ce nu are legătura cu fizica, vorbind despre cea clasică, face pe mulţi să se întrebe ce mai e asta? Fizic 3D (x,y,z) înseamnă spaţiul static, 4D (x,y,z,t) spaţiul dinamic, iar 5D trece în domeniul cuantic, unde se adaugă o altă dimensiune caracteristică, de exemplu m. Conştiinţa însă nu e statică, e dinamică, totdeauna dinamică, are dinamicitate spaţială virtual dar şi dinamicitate de alt tip. Şi atunci cum să se înţeleagă, cum să se perceapă fenomenul? Pot oare toţi vorbitorii despre asta să dezbată problema, au toată cunoaşterea care să le dea startul într-o cursă fără lungime prestabilită, au curajul de a se lansa într-un univers pe care închipuirea nu-l poate defini? Chiar este cineva naiv să se creadă că cineva care nu are cunoştinţe, solide, de fizică, biologie, psihologie etc. să abordeze acea temă? Chanelling-ul este suficient să se explice super-realiştilor o idee atât de complexă? Eu unul mă îndoiesc şi nu mă îndoiesc de îndoiala mea...
Mai mult, lumea spirituală calcă strâmb. Sunt multe subiecte care se pun în discuţie pe baza a ceea ce se cunoaşte din închipuire, din poveşti inventate şi răstălmăcite. Urmele civilizaţiilor vechi sunt explorate cu buldozerele mândriei, nedesluşite idei sunt folosite pentru a da importanţă ideii. Se citeşte în stele de o armată de şcoliţi care mai de care mai plini de inspiraţie. Unii încearcă să dea explicaţii comportamentului uman după “energia zilei conform calendarului maya", ori calendarul respectiv este atât de controversat prin înţelesurile date de atâţia şi atâţia cercetători, încât a discuta ceva atât de amănunţit nu este chiar foarte sigur.
Subiectele româneşti şi ele suferă de aceeaşi boală. Este o moda în a vorbi despre daci, este o modă căutarea, ori chiar inventarea dovezilor despre daci, chiar şi în domenii care sunt, pentru vremurile lor, faşse, de parcă ar fi o civilizaţie de mult apusă, pierdută în negura vremurilor. Toată lumea caută secrete dar câţi se luptă în primul rând pentru a dovedi secretul limbii? Sarmizecetusa este asaltată de tot felul de „iniţiaţi” însă cine ştie totul, sau măcar jumătate din tot, despre religia iniţiatică a acestor meleaguri? Vrem adevărul să-l dovedim cu adevăruri inventate de dragul unui renume de durată infimă, de dragul popularităţii sau de dragului unui salariu plătit celor care pun preţ, fiindu-le lor de folos, pe subiecte incendiare?
Lupta cu întunericul, în vremea de azi, a rămas pe locul „n”, unii spiritualişti, chiar şi biserica, negând la un momentat existenţa „soldaţilor întunericului” prin celebra idee „cine nu crede în aşa ceva nu poate fi atacat” ori prin exagerarea principiului, înspre unanim, a toate cuprinzător, de karmă.
Anii din urmă au dus la apogeu activităţile oculte ale întunericului, dar şi şarlatanilor, încurajaţi mereu de atitudinea, intenţionat dualistă, a celor ce asta îşi doresc să apară publicului, sau în public. Reacţia taberei celelate? Public, prin latura dominată de spiritualişti, nulă! Cei care cu adevărat luptă pentru eliberarea din chingile subtilului sunt neluaţi în seamă, eventual ironizaţi, minimalizază lupta, arătaţi cu degetul ca şi călători prin alte lumi, fictive. Ba mai mult, în faţă sunt scoşi, sunt aduşi, de-ai lor, mascaţi şi fardaţi, care vorbesc mult şi nu spun nimic.
Căderile şi decăderile, nicidecum, cu nici un argument, ex-plicabile, vor sta mereu alături de oameni. Mulţi dintre cei bogaţi se vor prăbuşi copleşiti de neliniştea pierderilor datorate capriciior cosmice. Mulţi vor sufla în lampa afacerilor lor. Agricultura, ca afacere nu va mai exista, iar forma actuală de proprietate va dispare, trecându-se la proprietatea şi munca în comun, un comun însă desprins din tiparul “tiparului”. Doar cele ce se numesc sistemul de sănătate şi sistemul de învăţământ, pe alte reguli şi forme, pe alte baze, vor continua să existe. Dreptatea nu va mai fi, un timp, făcută de oameni...
Sinuciderile neadaptabililor se ţin lanţ. Dar se va întâmpla să se sinucidă cei care, având de toate, nu vor mai putea să le aibă, după epuizarea rezervelor, care vor deveni scumpe, foarte scumpe, motiv pentru care vor avea loc numeroase conflicte şi, mai apoi, revolte.
Au început să iasă la rampă falşii prooroci, care încercă să ridice în slăvi dreptul divin al celor avuţi pentru a-i salva de furia mulţumilor. Oamenii se vor diviza, rupându-se încrengăturile de neam, atât de specifice tiparului. Spusele lui Iisus, prin întrebarea „cine-i mama mea şi cine-s fraţii mei?” atunci se va adeveri cel mai bine căci puţine „familii” nu vor avea sciziuni definitive.
Se nasc şi se vor naşte copii ai luminii. Aceşti copii vor avea reprogramat ADN-ul şi vor fi aceia care vor duce viaţa în forma humanoidă mai departe. Vor trăi, iarăşi, va şi cândva, cei 120 de ani, indiferent care va fi mărimea de măsurare a timpului, care va fi măsura duratei, când timpul actual nu va mai avea importanţa de azi. Reprogramarea ADN-ului, modificarea a ceva ce este la fel de neînţeles pentru foarte mulţi, ca şi dimensiunile, s-a făcut deja acum în această perioadă. Tot ceea ce se întâmplă acum cu oamenii face parte din planul divin în care fiecare dintre noi este inclus.
S-ar vrea poate să spun mai multe despre mine. Unii doar din curiozitate. Alţii ca să mă prindă cu ceva şi să poată face un atac direct. S-ar vrea să fiu, cu amănunte cât mai suculente, ca om, personaj principal, în poveşti din care să se poată extrage probe pentru un probatoriu al vinovăţiilor indirecte... 
Fiind trăitor în această lume, nici pe mine nu mă vor ocoli cele care vor veni. Marea diferenţă este cum va fi să înţeleg eu această cădere pe toate planurile. Eu spun că-mi va fi uşor să nu fac parte din disperaţi, pentru că am experimentat, fără voie, multe din „lipsurile” care ne vor veni şi ne vor stăpâni. Nu le iau ca lipsuri, pentru că ştiu că fără ele se poate trăi, existenţa nu este pusă în pericol. Ceea ce ni se va lua, Dumnezeu ne va da! (un plural necesar!). Ceea ce azi nu s-ar concepe inexistenţa a ceva pentru viaţa, atunci va fi posibil căci gândirea altfel va fi. Cei ce azi au un copil mic ar spune că ceea ce va veni va fi un chin! Nu, nu va fi deloc, copiii aceea vor creşte frumoşi şi sănătoşi pentru că ei vor avea alte necesităţi, alte condiţii de îndeplinit. Cei ce vor fi copii luminii vor avea acele mame pe care „Dumnezeu le-a luat în braţe”! Ei se vor naşte direct „sus”, nu vor mai începe prin a lupta pentru a doborî bariere şi a cuceri baricade.
Se va percepe oare, ca moarte, nemoartea, trecerea în acele diferite dimensiuni, pe care acum oamenii nu le percep în nici un fel, judecând cu noţiunile spaţiului real? Se va întâmpla invizibilitatea unora pentru alţii? Eu spun Da, la un moment dat unii vor pieri din orizontul vizual al mulţimii, fără însă a se putea spune că au murit. Nu va fi moarte în sensul actual, totdeauna. Se vor petrece chiar minuni. Toate într-un vârtej ameţitor, o ştire va urma imediat alteia... Primii vor fi invizibili cei care sunt pregătiţi să sară „mai sus”, cei care acceptă că pot “sări”, apoi şi cei mai puţini săritori, dar totuşi săritori, nu vor mai fi văzuţi de cei rămaşi în acest „acum”, „aici”. Puţini vor merge foarte sus, ceva mai mulţi sus. Pentru cei ce vor urca, schimbările se vor simţi. Tehnologiile lor se va baza pe actualele cuceriri ştiinţifice transpuse în alte concretităţi materiale, specifice nivelelor lor. Vechile principii fizice se vor reajusta la noile condiţii şi particularităţi. Viteza luminii va fi o viteză depăşită, cu înţeles dictat doar de existenţa ca atare a luminii. Detaliile sunt prea consistente ca să poată fi sintetizată în câteva idei...