miercuri, 20 iunie 2012

Ca într-un templu sfânt

Se clatină cerul, se cutremură pământul, focuri se aprind când vântul adie. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou, Nimic nu e altfel...
Departele spre care aleargă fete morgane, cu fiecare secundă care se lasă în umbra cadranelor ceasurilor, e aproape, mai aproape. Ochii închişi văd deja un răsărit care s-a arătat a fi în răsăritul zilei ce acum e copleşită de o noapte forţată să fie de furci caudine, de întrebări cu răspuns deja ştiut, de vuiet mirosind a timp ce se sfârşeşte.
Sunt cel regăsit în mine atunci când te-ai pus şi ai pus stavilă trecutului. Şi m-am lăsat reîntregit prin dorinţa ce ai făurit-o din lacrimile tale ce îşi secaseră izvorul în căutarea tămăduirii a ceea ce ştai că voi fi, ceea ce spuneai că că voi fi şi a ceea ce ur-mează să fim.
De mai departe înspre mai aproape, aşteptările se priveau, trecând prin sitele umbrite şi acoperite cu valurile înspumate de praguri şi porţi încrustate cu îndemnul nimicurilor ori a rătăcitelor decăderi spre amăgirea trăirilor.
Nici sus, nici înainte, doar jos şi spre-napoi, nicicum spre lumină, ci doar spre întuneric... M-au răzvrătit aşteptările, te-au răsculat dorinţele, spre a nu lăsa să se ştie chemarea pecetluită cu simbolurile viitorului. Din veacul din urmă ne agăţasem pe umeri viaţa ce o ştiam căutându-ne a-i da măreţie şi a-i regăsi întregul de demult rostit ca legământ. Veneam spre vremurile împlinirii doritor de adevăr, spre a limpezi consensurile tale. Veneai spre ceea ce ştiai că vom porni încătuşată de nespusele a-devăruri răstălmăcite în cuvinte remodelante ale realităţilor. Eu de departe, tu de departe, spre nicăieri acum, spre totdeauna azi.
Nici apele n-au dormit, nici vânturile nu s-au oprit. Doar stelele priveau fără să clipească adevărul ce-l aşteptau. Şi se temeau...
De-acolo, de sus, vedeau. Vedeau rotocoalele minciunii, vedeau învolburarea furtunii. Şi ne vedeau văzându-ne, văzându-te, văzându-mă. Şi ne vegheau, veghindu-ne, veghindu-te, veghindu-mă. Şi te vedeau veghindu-mă şi mă vedeau veghindu-te.
M-ai coborât spre tine din orizontul înstrăinării, redându-mă ţie, redându-mă mie, redându-mă lumii. Şi m-ai păstrat ţie pentru timpul următor, pentru vremuri care vin. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou. Departele aleargă spre tine, venind spre mine. Răsăritul privesc ochii ce se trezesc din noaptea forţată să fie, din noaptea ce n-a avut motiv pentru mine, ce n-a avut sens pentru tine. Ca într-un templu sfânt stă sufletu-mi în tine, din prima clipă în care m-ai ascuns vederii trecutului, spre a mă arăta viitorului făgăduit.
Se clatină cerul, cutremurând pământul ce-şi uită timpul pe cadranele ceasurilor ce încă se încăpăţânează a da un sens şi o direcţie celor ce-şi pierd cumpătul în aşteptarea desăvârşirii intenţiilor urzite de dinainte de coincidenţa libertăţii tale şi rotunjirii anilor mei.
E semnul pe care cineva, anonim prin coincidenţă, n-a vrut să arate adevărul motivaţiei, lăsând înţelesul faptelor nedesluşite. Pas cu pas, adevărul s-a amprentat, dând realităţii forma ce trebuia să fie.
Clipe, clipe, clipe... Cobor iarăşi şi-mi simţi venirea...

marți, 19 iunie 2012

Spre bucuria celorlalţi...

Fie zi, fie noapte, privirile-mi risipesc, căutând să văd că se ridică negurile de pe chipul celorlalţi. Îmi stau în preajmă toate reperele şi cei care mă şi cunosc, ştiu când, cum şi unde mă pot găsi. Sunt aici, sunt mereu, sunt totdeauna!
În căutarea esenţei şi a primordialităţii, m-a trimis, din întâmplare, viaţa, şi dintr-o altă întâmplare m-a adus mereu aproape, de izvoarele din care a curs apă cristalină dar şi de izvoarele din care a curs apă plină de noroi şi sânge, ori de cele în care băltesc umbrele celor care s-au furişat, sub acoperişul de întuneric al nopţilor, spre a fura apa lor, curată şi neîncepută. Eram dus, eram chemat, ca să pot să rup bariere. Apăsat de grija de a lua urma celor ce căutau izvoarele curate spre a le îmbăloşa, am uitat că ochi hulpavi mi-erau pe urme. Nimic nu aveam de arătat spre vederea oamenilor, aveam doar ceea ce le era lor de preţ. Era de mare preţ că, îmbătaţi de visul de îmbogăţire, vânduseră anticipat ceea ce credeau că pot să-mi fure. Iar alţii, spre a se şti mai curaţi, mă condamnaseră în contumacie spre pierderea drepturilor şi uşurarea vânzării ce şi-o luaseră ca drept. Am uitat, m-am prins cu treburile importante ale celorlalţi, dar le cunoşteam mişcările. Şi le mai şi simţeam, eu omul, pe mine, omul, toate neruşinatele încercăti şi, cele de neoprit, hăituieli.
Eram eu însămi întâmplarea lor de a ajunge să se ruşineze, de a ajunge să se teamă, ca mai apoi să se depărteze, de susurul lin al cristalinului izvoarelor, de malurile apelor, de liniştea fântânilor. Eram eu, nemaipoftitorul de bogăţii lumeşti, teama lor de a nu avea ce să-mi arate că pot să pierd, şi nici ceea ce să arate în urma mea, spre mine, căci nimic nu era ascuns, de la clipa de însetare sau nedormire şi până la haina care nu se ruşina să stea îmbrăcată de mine, de era nouă ori de era prea mult arătată, ruptă pe alocuri. Eram, aşa cum am rămas, alegătorul râsului lor, timpuriu prea mândru, despovărat de securea minciunii care să stea asupră mea, aşa cum se lasă mereu văzută, deasupra lor. Spre bucuria celorlalţi, spre îmbucurarea unora, am ales să nu mă îngenuncheze noaptea, chiar dacă ziua mi se târau privirile de nesomn, să nu mă îngheţe gerurile, chiar dacă ziua căutam o rază de soare să-mi încălzesc degetele ce nu se lăsau convinse să arate spre ceea ce trebuie arătat. Eram eu, chemat să fiu eu, cel ce are curajul pe care laşitatea lor îl numeşte inconştienţă, să am răbdarea pe care ei o numesc pierdere de timp, să am credinţa, cea pe care ei o numesc prostie, să cred în iubirea pe care ei nu o suportă, fiindu-le asemănătoare crimei.
Fie de-a fost zi obişnuită ori, mai ales, de a fost zi de sărbătoare, am stat în răscrucea timpului pentru a nu lăsa rătăcirea să cuprindă sufletele, am luat în piept furtuna bucurându-mă de bucuria celor care puteau să stea la adăpost de furtuna care fusese stârnită împotriva lor şi, întâmplător, oprită de ajungerea mea, la ceasul când era ştiut că va lovi, ştiut fiind şi cum va lovi.
Am luat tristeţea celor dragi spre a-i şti bucuroşi, ştiind că pot să o fac să fie uitată şi fără să mai pună urme. Am luat nu doar tristeţea lor ci şi tristeţea ce era făcută să apară din orice, mai ales atunci când trebuia să nu existe. Şi-au fost şi acel “tot răul tău mi-l dă mie”, ştiind că răul există, ştiind că-l pot face să fie altceva decât se vrea, făcând să nu mai fie pentru cine trebuia să fie. Căci fiind întâmplare, puteam să fiu stavilă şi creuzet în care se poate totul preschimba.
Când întâmplare nu mai eram, s-a crezut, s-a spus, s-a indus că toate pentru mine sunt, că spre mine sunt făcute să vină. Şi către mine s-au repezit, spre a nu mai fi spre bucuria celorlalţi. Şi mi-a fost împinsă vrerea şi voinţa înspre nicăieri. Azi sunt al nimănui văzut, al nimănui crezut, al nimănui voit. Dar eu sunt acel ce sunt, acum şi mâine şi de-a pururi, spre bucuria celorlalţi şi împlinirea, dintr-odată, fără de simţire, a celor promise, a celor rostite, a celor scrise. Cei împotriviţi vor spune împotrivnitorilor ceea ce eu şi ieri, şi azi spun, despre timpul în care eu nu voi mai fi ceea ce sunt vazut acum: Vae victis! Ce multe speranţe deşarte se năruie! Câţi mincinoşi se prăbuşesc! Câte capete îşi căută securi!

duminică, 17 iunie 2012

Încep lanţuri să se rupă...

E tot mai greu să se înţeleagă om cu om, e tot mai greu să se zărescă, mult mai greu să se vadă prin ceaţa groasă ce se aşterne peste orizontul mereu mai îngust al lumii.
S-au rostuit, pe undeva, pe unde se crede că mintea omului nu poate pătrunde, nici în formă nici în sens, rânduieli care fac necugetate faptele şi necuprinse îndoielile multora. Pe dinaintea altarelor trec tot mai mulţi, înspre nicăieri încă mulţi îşi lasă provocările să rătăcească. Şi le trimit pe urma sufletelor ce le ştiau depărtate de faptele vechi, cele prin care ei s-au grăbit să fugă spre prea-plinul pe care şi-l mult-doreau.
Însă timpul a răsturnat calendarele faptelor. Se răzgândeşte deja la fiecare răsărit de soare, chiar dacă, prins noaptea între porţile cerului şi ale adâncului, se simte forţat să-şi renege chiar propria-i conştiinţă, să-şi uite promisiunea făcută vremurilor noi, de a abdica de-a pururi şi pentru totdeauna. În fiecare dimineaţă repotriveşte ceasurile caree, obişnuite cu rutina în care de atâta vreme au intrat, mereu rămân în urmă. Ceasornicarii îşi refuză clienţii prea obtuzi şi nervoşi, caree vin cu ele la reparat, după ce le fugăresc în fiecare zi, roşi de furia nefăcutelor fapte.
S-au gândit unii că-şi pot preschimba proastele obiceiuri în mari virtuţi. Şi au început să proclame, cu de la sine învăţătură, legi şi reguli care răstălmăcesc înţelesurile vechi în forme noi, conjuncturale. Neînţelesele idei, pline de esenţă, le-au decăzut din drepturi, însuşindu-şi renumele de învăţători, fiind, de unii, uşor, numiţi, călăuzitori.
Cu surle şi trâmbiţe, cu gesturi studiate din vremurile când oul era încă neştiut, ascuns în nisipuri încălzite la soare, au început a prooroci schimbarea care nu lasă loc de întoarcere celor ce se ţin a înţelege şi a respecta legea lui doi, legea prin care totul devine unu, jumătatea lui doi, cel care va fi în viitor. Acstora li s-a hărăzit pierzania, din neputinţa hărăzitorilor de a-şi şti pierdută cauza ce-i soroceşte pierdanţi în ziua marii treceri. Lor li s-a aruncat pe umeri vinovăţia luminii orbitoare, cea care nu lasă loc nici umbrelor, nici urmelor de întuneric.
Vremurile şi-au bătut drumurile. Unele şi-au oprit mersul şi s-au lăsat şterse din catastifele realităţii. Altele s-au prăbuşit în catacombe ori în abis. Ceea ce a mai rămas, pe ultima turnantă caută să fie câştigătoare pentru ca, cea care îi suflă fierbinte în ceafă, vremea vremurilor ce n-au ce pierde, căci încă nimeni nu le-a trăit ca om, s-ar putea fi, în orice clipă trecătoarea liniei de final a celei ce trepidează la orice piruetă pe care cealaltă o face, văzând că-i pierde pe cei care i-au dat însemnătate prin acceptarea de voie dar mai ales de nevoie. Cea care este motiv de teamă, cea care oricând poate să vină, în voltele-i mari şi largi, s-ar arăta, zic unii, şovăitoare. Cei pentru care venire-i le este împlinire, cu sufletul îmbucurat o aşteaptă, doritori fiind, încă neîmpăcaţi cu treceri de timp, de grabă. Pentru cei ce proorocesc fapte de ei dorite, voltele sunt motiv de mîndrie şi mândrire cu vorbe şi fapte trecute peste praguri închipuite.
În ultima turnantă, se mai aşteaptă unii, legătorii în lanţuri, legătorii cu lanţuri şi cu parâme, legătorii de lanţuri şi de parâme, să fie marii, cei mai mari câştigători. Ei, cei care ştiu că unu nu poate fi împărţit, ci doar supus sau de temut, sunt mereu rostitori şi făcători de dezbinare, duşmani ai legii vieţii de om, căci doi poate şi dezbinat, doi poate fi împărţit. Cât doi are valoare, lanţurile ori parâmele se pot să nu cuprindă spre leare doi deodată. Lor, spre câştiguri mari şi lauri de glorie visători, le este de folos, dar şi de amăgire, neschimbarea văzută şi de mare supărare, schimbarea simţită. În ultima turnantă, văzând că încep lanţurile să se rupă, dau din colţ în colţ să-şi găsească întăriri şi întăritori, ori să convingă de inutilitatea doiului hărăit în destinul pământesc, pe cei care, chiar de au trecut prin multe, chiar dacă ştiu multe, se mai au pe sine, propria fiinţă suprem motiv de mândrire, ori temătorii de singurătatea trecerii înspre nesingurătate, deşi tot ei sunt marii strigători ai necesităţii singurătăţii şi tăcerii, ei cei care stau ciorchine, alături de cei ce ştiu să îi facă împotrivitori ai legii, spre a nu-i pierde, mai apoi, de ei.
Fac volte mari, fac volte largi, vremurile ce vin, tocmai pentru a se mişca şi curăţi sitele prin care unii curg, unii de scurg şi alţii stau agăţaţi între două lumi. Sunt vremurile care fac lanţurile să se rupă, fără ştiri lumeşti, care desfac nodurile spre a nu mai putea fi legate şi care scot pe unu în afara legii firii, în plin apogeu al furnizorilor de beţii înrobitoare. Se stinge vremea lui unu... Cei legaţi în legea lui unu sunt dezlegaţi, cei ce au acceptat şi şi-au însuşit legea lui unu au fost deja judecaţi şi li s-a dat sentinţa de împlinire a menirii. Se va împlini legea, pe oricâte puteri se vor aduna spre a o schimba. Ca şi în alte dăţi, vor pierde tot cei care au mai pierdut, vor câştiga tot cei care au mai câştigat. Legea nu poate fi anulată până nu va fi împlinită, legea se împlineşte în realitate şi nu în dorinţe şi vorbe. Cei ce trebuie să-şi împlinească menirea vor fi cei care vor face, prin marea schimbare a lor, prin marea lor credinţă în ceea ce trebuiau să facă şi nu au mai vrut să facă.
Unii vor să nu se schimbe nimic. Alţii să se schimbe totul, repede. Cei dătători de legi şi reguli noi nu pot, nu vor, nu ac-ceptă să recunoască îngenuncherea ideilor şi vorbelor pe care le trâmbiţează ca lege a noii firi. Dar se gândesc, îngroziţi uneori, recunoscându-şi doar sieşi, că se vor coborî, înlănţuiţi, laolaltă cu alţii, în adâncuri, spre a reveni acolo de unde au plecat şi au reuşit să devină premianţii repetenţiei...

sâmbătă, 16 iunie 2012

Printre unii, printre alţii...

Nici nu ştiu cum să încep. Îmi simt capul mai greu ca niciodată, încărcat cu mii de idei, vise, speranţe, dureri de care încerc să scap. Vreau să mă redau şi să-mi descoper propria complexitate, sau banalitate.
Mi-e greu să înţeleg de ce oamenii se schimbă, de ce oamenii devin de cele mai multe ori de nerecunoscut, de ce aşa zisa evoluţie este de fapt o mare involuţie...
Mi-e greu să înţeleg de ce atunci când se întâmplă fapte... nu mai poţi, parcă, să ai control asupra lor... nu le mai poţi opri pornirile ucigaşe... mi-e tot mai greu... să înţeleg oamenii ce tot mai mult îşi caută în minciună adevărurile vieţii şi mint fără să se poată desprinde de nărav. Mă simt de parcă nu aş fi dormit de o săptămână şi sufletul meu e apăsat... aş vrea să am o clipă de linişte în care să pot să îmi trag răsuflarea, dar parcă nu am acest drept... de ce?! Să cred că am greşit undeva... Undeva... dar unde?!
Toată viaţa mea se desfăşoară aiurea, tare aiurea... ca un mic haos în care, cred, eu nu sunt pionul principal... acum, parcă aş fi în viaţa altcuiva... Nu mă simt bine... Sunt obosit şi nu înţeleg mai nimic din ceea ce mi se întâmplă...
Îmi spun unii că sunt un inadaptat mult prea idealist, chiar naiv. Cert e că sufăr de o boală gravă, foarte gravă, parcă tot mai gravă, în ziua de azi: Iubesc lumea, prea mult, prea devreme, prea total. Iubesc lumea care mă colorează, în fel şi chip, şi care mă doare. O lume care, uneori, mă resuscitează prin simpla-i existenţa, alteori mă duce la exasperare, mă contrariază.
Sunt un amalgam de stări şi sentimente. Eu-ul meu e lipsit de orice materialitate. Sunt o idee. O simplă dovadă a ciclului natural. O dovadă a unei contopiri, dacă e să vorbesc metaforic, a unui proces biologic. Nu sunt o excepţie, nu sunt cu nimic deosebit, am fost şi eu un proces. Atât. Şi era firesc să apar. E un simplu adevăr.
Acel ceva apărut sunt “eu”. Atât. Un pronume personal, Sunt, totodată, Eu-ul care caută disperat identificare. Eu-ul care iubeşte şi vede idealul. Şi asta nu datorită sau din cauza cărţilor citite, a filmelor văzute sau a cursurilor şi seminariilor. Poate e o maladie patologică, sau caracteristică intrisecă. Visez la o viaţă şi la o iubire care să mă facă să traiesc exact ca un copil o viaţă de om matur.
Un copil nu percepe timpul, ci există atemporal. Asta vreau şi eu. Dar acest atât, vremurile de azi consideră că e atât de mult. Şi oamenii aceeaşi părere au: e mult, e mult prea mult, e o dorinţă de neîmplinit pentru un om.
Aş vrea să mă detaşez de poziţie geografică, latitudine, longitudine, de fus orar, minutar, ceas, ore. Nu aş vrea o viaţă lungă, deşi ştiu că povara aceasta, a timpului mare de acumulare mi-a fost dată şi confirmată. Vreau să îmbătrânesc, nu mă sperie bătrîneţea. Însă cineva trage mereu cortina spre alte vârste, care nu ţin cont de ani. Mă vreau trăind ca un copil, mi se arată doar atemporalitatea...
Ceea ce mă sperie e neadevărul din “sufletul e veşnic tânăr”.
Oare? Dacă e tânăr, de ce îl simt obosit? De ce este şi dezamăgit?
În viaţa de pe aici, fiecare trăieşte cum poate, cum ştie. Rezistă care poate. E greu să fii “eu” într-o lumea care sugrumă. Însă las asta în grija unei alte seri, a altei cafele, a unui alt zbucium, a unei alte amăgiri.
Mă doare dezamagirea, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să întorc brazda. Cel care m-a dezamăgit, peste nu mult timp, va fi de o încredere maximă.
Mă doare minciuna, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să îl conving pe cel care m-a minţit că, peste cîteva zile, să devină cel mai bun exemplu de om care spune doar adevărul.
Omul, în dorinţa de frumos, neagă dreptul dezamăgirii de a fi. Ea există, e la cote maxime, distruge!
Totuşi, cum am mai spus-o, sunt ceea ce scriu. Un rând, o frază, un gând. Sunt o dorinţă de copil, un val din mare. O simplă aspiraţie spre curat. O materializare a unui fenomen biologic care m-a obligat să fiu. Doar cum sunt depinde de mine, aşa cum depind de lumea care mă face să mă simt bolnav.
Timpul măsoară destramărea, anii strivesc fiinţa, iar noaptea, când omul adoarme, îi soarbe din viaţă. La ce bun să te mai naşti şi să te zbaţi dacă ajungi, inevitabil, în cel mai bun caz, o urmă de praf? La ce bun să te chinui să devii dacă, oricum n-ai să reuşesti să fii altceva? La ce bun să dai un sens existenţei tale când eşti conştient de propria-ţi efemeritate? Şi, într-un final, la ce bun să iubeşti când ştii că omul e sclavul lumii, supus uitării? Cam aşa se poate vorbi de viaţa de acum!
Am impresia că acum lumea este prinsă într-un joc. Undeva, cineva, se distrează pe seama imposibilităţii oamenilor de a accepta să schimbe ceva, să se schimbe cumva. Undeva, cineva, râde de îndobitocirea cu care se aleargă şi se vânează timpul. Undeva, cineva trăieşte aşa cum oamenii abia de au puterea sa îşi imagineze. Undeva, cineva...
Contrar a ceea ce cred unii, eu nu sunt îmbrăcat în cuvinte, nu sunt nici poezie, nici artă, ci rătăcesc orbecăind printre ani şi printre suflete. Acel cineva din mine s-a transformat în întrebare adresată, însă la care nu aştept răspunsul ci îl caută. Poate că viaţa nu e dată pentru a fi întrebată “De ce” ci trăită fără explicaţii. Poate că este făcută pentru a fi traită prin şi pentru idealuri.
Şi totuşi.... încă mai am gânduri captive... gândurile încă se bat de pereţii capului meu, cerându-mi cu o disperare ucigătoare să evadeze... Gândul că trăiesc doar de dragul unui verb existenţial, verbul “a fi”, nu mă mai încremeneşte frica trecerii timpului...
Şi totusi, există Cronos care şi pe mine mă măsoară...
Nici mie, nici altora, Cronos nu pune întrebarea legată de vrerea naşterii ci, pur şi simplu omul se trezeşte existând... Undeva, cineva, decide în locul omului.
Aşa cum am mai spus, iubesc viaţa prea mult şi prea total, dar asta nu mă opreşte să întreb şi nu-mi anihilează temerile, ci le accentuează. Nu mă tem de viaţă, nu mă tem de moarte, nu mă tem de adevăr, nu mă tem de frig, de foame, de sete, de arşiţă... M-am temut însă totdeauna de nehotărâre, încăpăţânare şi m-a scârbit minciuna şi trădarea! Şi acum am temeri tot pentru aceste absurde premeditări împotriva omului şi a firii umane.
Poate mă găsesc debusolat sub luna imensă. Poate că-mi insuflu şi-mi creez starea. Mereu am negat dreptul îndoielii de a exista şu am renunţat prea uşor la multe lucruri pe care acum le văd altfel, pe care acum le-aş face altfel, pe care le-aş schimba. Acestea se numesc decizii. Sunt acelea care rod sufletul şi storc. Sunt acelea care nu lasă liberă respiraţia şi care se imprimă până şi pe dinăuntrul pleoapei. Sunt alegeri care uneori frâng prea uşor şi prea repede.
În viaţă, nimic nu e întâmplător, totul influenţează într-un fel sau altul existenţa. Dureros e faptul că nu există învăţători care să-i înveţe pe oameni cum să trăiască, prea a nu mai fi surprins de nenumăratele întrebări despre ce e rău şi ce e bine. Omul este om, trăind printre oameni, prinşi mereu în dualitatea trup-suflet.
Unii îmi spun că sunt o fire complicată. Alţii că sunt o fire complexă. Unii inversează rolurile şi mă judecă pe mine în loc să se uite în oglindă. Eu ştiu că sunt eu, aşa cum sunt, intrat în jocul vieţii, printre unii ori printre alţii, şi am învăţat să ştiu cine sunt eu. Uneori uit sau poate chiar nu am ştiut niciodată cum să trăiesc pentru mine. Nu mă pot lăuda cu o sensibilitate extremă, însă fărâma mea de spirit mă desprinde de banalitatea cotidianului. Şi chiar am puterea să înclin balanţa cu o greutate mai mare a altor cinci. Nu am nevoie decât de punctul de sprijin ce dă reper şi valoare pârghiei acesteia. De echilibrarea greşită nu mă tem, căci pot de e nevoie să declanşez un cutremur atât de mare ce poate să egalizeze toate momentele de forţă ce mi se opun!
Şi voi fi tot aşa, pentri că vreau ca la sfârşit să ştiu că am murit lângă mine şi că am reuşit nu doar să fiu, ci să exist. Vreau să ştiu că am reuşit să fac din iubire un fel de a fi şi un destin. Vreau să ştiu că am fost produsul unui strigăt născut din necesitatea de altfel. Vreau să-mi înving temerile şi să descoper propriile explicaţii şi răspunsuri.
Poate că e târziu şi poate mă doare respiraţia. Poate azi e o clipă, o singură atingere de pleoape şi o singură întindere de aripă. Şi, deşi am atâtea certitudini în viaţă, e paradoxal cum atât şi planez încă, din timiditate, printre “poate”, printre “dacă”. Sau poate nu e aşa... Ştiu că în curând “poate” se va transforma în certitudinea cu acelaşi termen final, precum e cel al vieţii mele!
Am nevoie doar de un val să-mi spele fruntea de gânduri... Am nevoie de un cer cu lună să îmi alunge singuratatea... Am nevoie de o carte şi un tren, care să-mi ducă spre un nicăieri al uitării, toate cele ce nu au de-a face cu ceea ce sunt eu. Adică tot ce m-a murdărit, începând din ziua în care am venit pe acest Pământ... Căci pasul deja l-am pus spre viitorul din care am venit...

luni, 11 iunie 2012

Omul ca părere

De la origini şi până azi oamenii au tot încercat să sfideze legi. Mai ales să învingă moartea. Să inventeze maşina timpului. De ce toate acestea? Pentru că şi-au conştientizat natura imperfectă. Pentru că şi-au asumat responsabilitatea pentru ce sunt şi ce fac. Şi totuşi vor să dea timpul înapoi pentru că nu sunt în stare să traiască împăcaţi cu această responsabilitate. Şi tocmai această neîmpăcare îi tranformă, îi face oameni.
Azi, viaţa a devenit o luptă. Azi oamenii sunt mai maşinării ca niciodată, mai robotizaţi, mai concreţi, trăind sub implacabila deviză a raţionalităţii. Azi este lumea este o lume care uită că are suflet.
Dar eu mă voi încăpăţâna să spun că-l are, doar că s-a robit nimicniciei materiale şi a uitat că este un întreg dat fiecărui individ. Un om este un corp şi un suflet. Dar mai mult decât atât, sufletul e omul, corpul este doar o carcasa menită să-l protejeze. Omul este mister, un mare mister, este un infinit, complex şi abstract, condamnat la o existenţă lumească. Şi toţi sunt egali, căci toţi cântăresc doar douăzeci şi unu de grame. Toţi cei care mor au cu douăzeci şi unu de grame mai puţin decât aveau când erau vii. Douăzeci şi unu de grame ce îi face să poată chiar să zboare. Cei morţi par mult mai grei decât erau vii. Astfel se înţelege că oamenii nu mor decât în existenţa re-ală. Şi nici nu se nasc decât pentru a exista material. Oamenii nu mor, doar rătăcesc liber între Pământ şi Cer. Suflete moarte nu există... Ele doar pleacă în neantul acualităţii, pentru a redeveni, într-un anumit fel, o altă realitate...
În viaţă nimic nu este întâmplător. De mii de ani se spune asta. Toate evenimentele sunt întâmplări care au un motiv anume, motivele sunt dirijate de ceva, de cineva, ce aparţine unei alte dimensiuni. Toate ţin de necesitatea existenţei fizice care pare a avea o mare importanţă. Motivele sunt aduse în faţa omului, de ceva, de cineva, atunci când are nevoie să le aibă, fie că le vrea, fie că nu le vrea, fie că le doreşte, fie că nu le doreşte, pentru că întâmplătoarea faptă îi este absolut necesară.
Orice, totul, stă sub semnul întâmplării, care începe chiar cu ziua, luna, anul, ora naşterii şi se continuă cu toate momentele cotidianului. Chiar banalele intrări în librării şi alegerea unei anumite cărţi, pierderea unui tren ori întârzierile date de aglomeraţii, au explicaţii pe care oamenii le trec la capitolul simplelor întâmplări şi coincidenţe. Şi spun doar, fiindcă nu au curajul să creadă, că în viaţă nimic nu este întâmplător, pentru că oamenii, deşi limitaţi, vor să prezică acel neprevăzut, încearcă să dea ordine haosului vieţii lumeşti. Încearcă oamenii asta pentru că îşi vor o explicaţie în faţa infinităţii lui “De ce?” şi a infiniturilor “De ce?”.
Se spune că nimic nu e întâmplător pentru că nu se poate concepe existenţa altfel. Daca nu aşa, atunci cum? Şi poate că cei care spun asta au dreptate. Poate nu sunt oamenii îndrep-tăţiţi să pună la îndoială veridicitatea acestui “se spune”, ori poate că oamenilor le este frică să nu fie cumva chiar adevărat.
Am comis eu un păcat. Unul suprem... Am comis păcatul de a mă răzvrăti împotriva legii naturii, în care, aici, oamenii o trăiesc. Maşina timpului nu vreau să o inventez şi ştiu că nici un om nu o va putea face. Timpul este cel care face şi desface lumi. Timpul dă înţeles a ceea ce nu se poate înţelege pentru cei care dau înţeles timpului.
Ce-ar fi fost dacă Adam nu ar fi muşcat şi el din fructul oprit, dacă ar fi avut parte de acea eternitate promisă? Ar fi fost oamenii de azi meniţi neantului? Ar fi ştiut ce să facă în acea lume în care timpul nu e măsurat pentru că nu există? Sau, ce-ar fi fost dacă un om s-ar fi născut în altă zi, sau altundeva? Ce-ar fi fost sau cum ar fi fost dacă s-ar fi născut altfel, altcândva, altcumva, dacă alţii îi erau părinţii?
Tot oamenii, cei care sunt conştienţi de ei înşişi, spun că viața le aranjează pe toate aşa cum ar trebui să fie, de parcă există o ordine şi există un “aşa cum ar trebui”. Nu-i deloc dificil, greu, ca, involuntar, orice om să se gândească în ce măsură controlează el cursul faptelor, să se gândească dacă oamenii sunt cei care au descoperit cum şi cu ce se măsoară timpul sau dacă timpul le măsoară trecerea…
Sunt numărate bătăile inimii... Şi ele sunt în consens cu timpul. Sunt supuse aceluiaşi ceasornicar... La nivelul biologic, el, Timpul, controlează viaţa. Iar oamenii îl blamează, atribuindu-i eşecurile, temerile, ezitările, chiar şi ireversibilitatea. Mai ales ireversibilitatea, curgerea pe lângă om sau prin om, pentru că omului, deşi mândru de tot ceea ce este, are o frică enormă de dusul fără întoarcere al timpului.
Oamenii îşi trăiesc viaţa vânându-l, sau, cum nu-l pot ucide, încercând să-l conserve...
Cei care îl vânează sunt cei care-şi afundă picioarele în pământul avid de materie, încercând, chiar reuşind, să arunce sufletul neantului. Iar ei rămân roboţii care nu se mai ruşinează a-şi pierde onoarea, a minţi, a ucide, a fura, a-şi tranşa carcasele în schimbul unor plăceri ce, aşa obţinute, fac sufletul să se scârbească de carcasa în care au stat şi să-i sterpească viţa neamului.
Cei care îşi conservă încearcă să evadeze cu totul din limitele pământescului şi să se înalţe, trup şi suflet, spre a nu rămâne, nicicând, o carcasă menită a fi doar simplă cenuşă modelată, ce într-un final se va demodela. Aceştia încearcă să fie deţinătorii timpului, chiar să-l răpună, neconştientizând sau nevrând a conştientiza această imposibilitate a gândului. Sunt cei care, prin fapte şi trăiri, rămân totdeauna uitaţi de timp şi amintiţi mereu de cei care ar putea să le urmeze exemplul... Dar nimicnicia nu le permite să fie decât vânători, simpli căutători de iluzii, pierzând trenul eternităţii.
Cumva, cândva, toţi ajung să înţeleagă pierderea logicii existenţei şi a trecerii fără sens. Îşi realizează crimele pe care, de-ar fi materiale, justiţia umană le-ar cataloga abominabile. Atunci, pentru ei începe lupta, căutarea drumului pentru izbăvirea de păcate. Abia atunci, când n-ar mai avea ei nimic de pierdut, timpul se reia pe sine de la ei, lăsându-le răgazul de a contempla dezastrul. Atunci el se autoconsevă, pentru ca ei, marii vânători să aibă înţelesul deplin al propriului trecut. Ei, şi cei de lângă ei, următorii lor, bat drumuri înfundate de trecut.
Vânătorii, toţi, şi-ar dori să se renască, să se nască în continuu, pentru că realizează ceea ce le-a scăpat, în viață, netrăit. Dacă ar fi după ei, s-ar naște constant pentru a trăi tot, pentru a vâna tot timpul. Mai rar să-l conserve.
Dar pentru alții, unii dintre toţi cei care sunt parte a lumii, același timp, are o altă măsurătoare. Pentru cei care au curajul să-și țina inima, încă vie, pe palme și să-i simtă fiecare pulsație, pentru cei care se aruncă asupra senzaţii de Viu şi o devorează cu o intensitate tulburătoare, pentru ei, pentru ceilalţi, nu se măsoară în secunde, nici în ore și nici în ani sau decenii, ci în riduri. În ridurile de pe fruntea lată care trădează profunzime sau în ridurile aparute în colţul ochilor, de la prea multul nesomn al vegherii, de la iubirea oferită lumii, de la prea multe visele pentru care luptă spre împlinire, fără pic de remușcare, de la prea multe lacrimi pentru ceilalţi. Pentru ei timpul nu e decât posibilitatea desprinderii de banalitatea cotidiană, pentru ei timpul înseamnă fapte şi trăiri, la un loc.
Şi mai sunt unii care stau şi vânează timpul altora, pentru care timpul, are o cu totul altă măsurătoare. Sunt cei care nu se sfiesc să prindă inimi în gheare pentru a le fura bătăile, mai ales atunci când au motive să fie accelerate, cei pe care trăirea de om viu îi înfurie şi vor să o devoreze, cei cărora tulburarea, deznădejdea şi înfricoşara celorlalţi le este gând de împlinire. Timpul lor trece mai repede, dar cât de repede trece se poate să se vadă din cât de mult şi repede se urâţesc. Feţe boţite, corpuri diforme, priviri încruntate şi întunecate, vorbe răcnite, carcase desprinse din barda sau toporul ceasornicarului ce trebuie să stea de pază timpului celorlalţi. Spatele îndoit şi gura căzută, bolile furiei şi neputinţei de a birui oricând, oriunde, oricum, sunt semnele lacrimilor pe care le-au vărsat ceilalţi, atinşi de unitatea de măsură a timpului lor: ura.
Da! Omul este cronometrat... Oamenii sunt doar niște călători prin azi și prin mâine. Dar bine că, acum, e așa și nu altfel. Bine că există şi trupul și timpul și ireversibilitatea. Şi e bine că lumea nu depinde de fiecare, că totul se mediază. Ar trebui să se recunoască, totuși, că, altfel, ar fi o responsabilitate mare.
Bine că oamenii exista și astfel pot fi şi fericiţi, iubind, iubind lumea, iubind viața, iubind semenii. Acestă viață nu a fost dată pentru a fi întrebată, pentru a fi luată la întrebări de alţii, sau pentru a i se cere explicații. Trebuie trăită, acum cât încă e să fie trăită aşa, aici, prin și pentru idealuri, pentru ca nimeni să nu fie menit uitării. Într-adevar, în viață nimic nu e întâmplător. Cele douăzeci şi unu de grame nu trebuie să fie aruncate la gunoi sau în neant. Ele sunt totul şi ele sunt cele care trebuie lăsate să trăiască acele coincidenţe prin care Dumnezeu vrea să rămână anonim.
Cele douăzeci şi unu de grame reprezintă totul. Reprezintă egalitatea pe care oamenii-carcasă o uită şi îşi arată muşchii altora şi vieţii pe care ei vor să o ordoneze, împotriva nimic întâmplătorului. Dar tocmai egalitatea pierdută de ei îi face să fie doar un car mare strivit de buturuga mică ce îşi apără, neîncetat şi fără odihnă, miezul de numai douăzeci şi unu de grame. Buturuga mică ce în faţa oricărui car se aşează pentru a salva alte şi alte douăzeci şi unu de grame, cu orice preţ, cu preţul de a exista drumuri pline de care învechite sau nemişcate, ori chiar al eliberării în neant a ceea ce nu poate fi altfel eliberat. Căci nimic din toate, nu e decât întâmplare deloc întâmplătoare ci necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită.

duminică, 10 iunie 2012

Beţia albei morţi

De s-ar întâmpla mâine, eu nu m-aş mira, pe tine te-ar surprinde. Însă cei mai mulţi nu şi-ar putea ierta încrederea în trecut. Chiar dacă mâine încă va mai da răgaz, nici tu nu ai fi pregătită, dar ei, cei mulţi, ar tot avea încredere în trecut. Fie mâine, fie o zi mai târziu, sunt câţiva care cred că deja sunt stăpâni pe situaţii, că îşi pot pregăti caii albi pentru parada învingătorilor. Sunt deja dedaţi beţiei, încălziţi, în plin ger. Îşi tot doresc să se ştie trăitorii liniştii impuse.
Dacă aş şti când se va prăbuşi ultima redută, aş da de veste, dar ţie nu ţi-aş spune... n-ai fi încă atât de aproape şi te-ai prăbuşi. Prăbuşindu-te, prea repede s-ar lăsa îngheţaţi cei ce vi-sează beţia. Acelora ce vor afla li se va clătina, o vreme, pământul sub picioare. Vor fi unii ce-şi vor pune privirea în pământ, şi alţii, ce-şi vor ridica privirile înspre cer, implorându-şi iertarea.
Am învăţat să ştiu şi să nu mai spun. Nu mă mai contrazic nici pe mine, nici cu tine nu mă mai contrazic. Tu ştii bine, eu am timp, nu ştiu însă dacă tu ai tot atât de mult cât am eu. Tu te grăbeşti să uiţi de adevăr, eu aştept să ţi-l scot în cale. Eu, stau sprijinit pe furca cerului şi aştept clipa fulgerului ce va doborî pârleazul de care îţi este frică să treci şi să vezi cât de drept e drumul. Te văd că pasul n-are păşire şi nici gândul orizont...
Sunt grăbit aici, sunt asemenea cu cel ce sunt şi acolo, acasă. De ceva fapte încoace, nu mă mai grăbesc. Pentru tine m-aş grăbi. Dar văd că acei ce se aşteptau să mă grăbesc, crezând că mă grăbesc, se simt plini de sine, se simt prea stăpâni pe situaţii şi se pregătesc să se sărbătorească. Nu mă mai grăbesc, văzându-le gândul încălzit la gândul că beţia lor este fără sfârşit. Le sufla gerul în ceafă şi s-au grăbit să se arate cu prada în faţa propriei mândrii.
Am tot timpul ce lor le lipseşte. Acum unii cred că vremea a trecut, doar eu ştiu că abia de acum începe o vreme nouă. Mă întreb cum se vor simţi cei care, acum îmbătaţi devreme, vor fi cuprinşi de ger şi din beţie se vor trezi în somnul morţii albe... Eu am timp, şi tu şi eu vom avea timp... Ei însă nu mai au... Cei mai mulţi nu vor mai fi interesaţi de neadevărurile ce le ştiu acum. Adevărul îi va face să întrebe de ce şi-au pierdut timpul.

sâmbătă, 9 iunie 2012

E vremea lumii în schimbare

Cei ce vor să mintă, mint! Cei ce vor să orbească, orbesc. Cei ce vor să îngheţe, îngheaţă... Mint şi caută orbecăind,timpul care a fost. Şi simt căderea decăderii ce le dă liniştea îngheţului.
Şi-au început să mintă şi să se teamă alţii, de aceea de care ştiau că, pentru ei, focul s-a aprins pe cel mai înalt dintre munți. Iar teama i-a făcut să uite poveştile lui, poveştile începuturilor. Şi teamă le este când aud timpul care acum bate un pas pe loc, dând de ştire că e ceasul la care scânteile vor dansa nestingherite, şi greu se va şti de privirilor se-arată scânteile ori se-arată stelele.
E vremea schimbării, e ceasul schimbării, e timpul schimbărilor... Pasul are măsura credinței, suferinţei, dorinţei... E vremea rădăcinilor tăiate şi a îndreptării spre dreptate, a uitării desfrâului şi a primilor paşi omeneşti pe deasupra mlaştinilor închisorilor minciunii.
Cei care se vor înşelaţi, se lasă înşelaţi de propria mărginire. Cei care vor să înşele, se înşală pe sine îndatoraţi propriei mândrii. Mai rostesc şi îngaimă rugăciunile gândului care sluţeşte, îndoliind visul sfinţeniei cu răutate. Iar inimii îi fură dreptul de a simţi binecuvântarea pe care i-o poate da vederea focului înălţimilor.
Îşi simt uscăciunea de ramură înfricoşată şi de îngheţul nopţii şi de scânteile focului. Şi naşterea de oameni le e temere, ştiind că cei ce stau să vină, pe frunte poartă stelele care vor face ca focul să nu se mai îndure când putregaiul stă ascuns în crestăturile făcute să semene a muguri.
Şi cântă, focul, cântecul schimbării. Doar pasul pe loc al timpului le mai dă răgaz de răbdare umbrelor, care-şi aruncă un năvod al părerii de stagnare spre cei ce mai cred că se poate o schimbare pe dinafară nicicum pe dinăuntru, că se schimbă ce se vede şi rămâne ce e miez.
E timpul sângelui care va curge de va putea să se mai cureţe, sau va îngheţa de nu-şi poate uita întunericul ce şi l-a primit ca dar datului ce-a fost când s-a crezut mai îndumenezeitor decât Dumnezeu, când s-a crezut că, întinându-se, e mai vindecător decât vindecarea. Şi e vremea lacrimilor care pot fi apă de sunt urnite de minciuni, sau mir de sunt urmele valului de suferinţă care a ars toată îngâmfarea neomeniei arătată ca omenie, a urii arătată ca iubire, a caselor care se credeau a fi podium.
A venit o vreme ce este deja timp. Iar timpul a început să uite să se mai supună calendarelor şi ceasurilor. Doar clopotele se pregătesc să bată...

luni, 4 iunie 2012

Vindecătoarea reîntoarcere

Pe-atunci când încă doar Adevărul era lege, pentru cei dintâii trăitori pe Pământ, când încă şi cei mari uriaşi erau laolaltă cu toţi cei noi veniţi pentru a duce viaţa pe Pământ spre totdeauna, ne-am întâlnit şi am învăţat amândoi, împreună, cântecul vieţii şi înălţării. Şi ştiindu-l, dacă n-ar fi fost şi atunci, ca şi acum, zdrobitoarea nebunie a întunericului, azi trebăluiam prin cu totul alte lumi, fără să fi avut atâtea răni. Dar suntem aici, aşa cum, după ce toate s-au înceut atunci a se întâmpla sau face cu bună ştiinţă, Tatăl tău, Cel Ce Lumină este, ne-a dat de ştire şi ne-a spus să nu uităm că vom trăi.
S-au pornit relele cele mai mari şi atunci ne-a fost dat să înţelegem că departe nu se poate ajunge dacă Adevărului i se împiedică, tot mereu, drumul sau dacă Luminii, continuu, i se pune oprelişte. Atunci aveam vederii oştile cereşti care apărau pe toţi cei care trăiau în noua Lege, care apărau iubirea şi trăirea în iubirea pe care, oricare dintre cei ce ne alesesem casă nouă, ne-o doream a o avea pentru totdeauna. Şi pe atunci am văzut pe cei care luptau cu îngerii şi îi vedeam pe cei care erau îngenunchiaţi de simpla coborâre a heruvimilor, cei care aripile, doar deschizându-şi, îi opreau pe toţi cei ce vrăjmaşi potrivnici erau şi reparau toate stricăciunile pe care aceştia le mai făceau pe la hotare.
Doar că lupta dreaptă nu era ceva ce le era drag vrăjmaşilor şi s-au strecurat aproape de oameni, cu haină schimbată şi înfăţişare de oameni, şi i-a îndemnat spre o cunoaştere mai mare, ziceau ei, pentru a fi asemeni celor din Ceruri. Suflând în ceafă îngheţul adâncurilor, mintea omului s-a tulburat şi omul s-a lăsat coborât în tenebrele de care i se spusese să se ferească. Cu mintea tulburată, crezuse în cunoaşterea mai bună a Cerurilor, dar primise o cunoaştere ce nu-i era nicicând de trebuinţă, a întunericurilor.
Şi oamenii şi uriaşii, s-au stricat atunci şi s-au împărţit, du-pă ce li s-a dat dreptul de a alege, cunoscând binele, cunos-când răul. Cei cu înaltă credinţă nu s-au lăsat îmbucuraţi de pacea promisă de acei care se arătau la miez de noapte, şi au rămas credincioşi Adevărului şi Luminii. Cei uriaşi, fiind încredinţaţi că ar fi mai puternici decât toţi cei ce deveniseră muritori, s-au vrut a fi lăudaţi şi de unii şi de ceilalţi, mândrin-du-se că pot să privească de sus toate vieţuitoarele Pământului. Şi pentru că, după ce unii au coborât în tenebre, învăţăturile întunericului au fost împrăştiate tuturor, vederea prea lumi-nosului a fost luată şi oamenilor, oştile cereşti nu mai puteau fi văzute. Oamenii au crezut în mândria uriaşilor şi puteau să a-jungă să se lase stăpâniţi de ei, dar s-au coborât oştirile, mâ-nate în luptă chiar de cei de mai mare încredere în Ceruri şi au zdrobit oştirea plină de fală a uriaşilor.
Mai eram doar o mână de oameni care trăiau în Împărăţia Tatălui tău, cei care am putut să luptăm împotriva uriaşilor şi a făpturilor mincinoase ori să vedem ce luptă s-a dat. În acea luptă m-au văzut aceia care mi te-au răpit şi de atunci am devenit eu cu ei potrivnici. Căci uriaşii au fost zdrobiţi, nu însă şi ei. Ei fiind îmbrăcaţi fiind cu haina trădării, văzând că pierd lupta, i-au lăsat pe uriaşi singuri şi s-au ascuns în cele mai ascunse locuri ale Pământului, sau printre oameni, aproape de oameni, ca să poată oricând să vină lângă oameni, dacă sunt chemaţi, ori să vină şi să ademenească pe cei slabi de îngeri sau pe cei care, fugind de iubire, fugind de adevăr, îşi umplu sufletul cu ură.
Ceea ce ţi-a spus ţie Tatăl, după acea luptă, când ne chema şi ne spunea despre ceea ce va fi, tu trebuia să nu uiţi niciodată, mai ales, aşa cum de trei ori ţi-a spus, atunci când vei reveni pentru vremea de schimbare. De multe ori s-a întâmplat să fii ademenită spre alte drumuri, dar ai ştiut să nu te laşi căzută sub securea celor care te împingeau înspre ele, văzându-le întunecate, pline de noroi şi sânge nevinovat, mustind a vinovăţie ştiută. Dar acum parcă ai uitat totul şi acum te-ai lăsat unei mari decăderi, dintr-o frică de cele lumeşti, venită din faptele pe care le-ai făcut, fără noimă, fără socoteală şi fără zăbavă, în această viaţă.
Vremea din urmă, repede, nevăzut de repede, se apropie de sfârşit, se apropie de clipa în care trece în vremea de schimbare. E timpul marilor, celor mai mari decăderi şi timpul marilor, celor mai mari pocăinţe. Ţie îţi este dată încercarea cea mai mare acum, să arăţi înălţarea din cenuşă ori să rămâi sub talpa iadului sub pedeapsă pentru tot timpul cât va trebui ca omenescul tău neam să plătească trădarea şi minciuna, aşa cum ştii bine că, de mii de ani, atâţia au plătit.
Avem un legământ şi nici un legământ se lasă în picioarele omului călcat. Şi nici nu se lasă dus pe drumul uitării, fiindcă omul ar vrea să fie uitat. Din doi unul, dacă unul a rămas în luptă, lupta va fi câştigată. Oricâte vorbe şi înţelesuri noi, prin gânduri sau prin vorbe vor trece, doar legea Adevărului va scoate totul la lumină. Şi adevărul este ceea ce ai şti de ţi-ai aduce aminte povestea Tatălui tău, ce toate cele ce se întâmplă acum, ţi le-a spus. Pe tatăl pământean ai dreptul să alegi să-l urăşti, deşi ai putea să-l iubeşti spre a-i dărui ceea ce nu a avut, dar pe Tatăl de acolo, de acasă, nici nu ai avea cum să o poţi face. De n-ai făcut-o atunci, acum nu mai poţi. Oricât ţi-ai făgădui viaţa altor tărâmuri, oricâte răni ţi se vor încrusta pe trup sau pe suflet, îndemnul şi porunca lui nu vei putea să le încalci.
Revenirea-ţi este ştiută, şi semnul acela îl vei şti, va fi tremurul care va face ca ferestrele să-şi clatine închiderea şi uşile să-şi rupă lacătele ce le închid. Şi tu, şi toţi cei care sunt aleşi de dintotdeauna, vor lăsa pe toţi cei care se ştiu lumeşte ca fiind de nelăsat, spre a reveni între cei care se pregătesc să vadă iarăşi ceea ce vedeau cândva. Timp al aşteptării am şi frica nu mă cuprinde. Şi de-ai fi legată cu toate lanţurile lumii, sabia încă o mânuiesc fără crâcnire, căci voia Tatălui tău trebuie să o împlinesc, pentru că tu trebuie să-ţi împlineşti menirea de dătătoare lumii a primului semn al revenirii în lumină. Va fi revenirea-ţi vindecare pentru tine şi bucurie în Ceruri. Iar nedreptatea va lua sfârşit şi păcatul va fi risipit şi aruncat în pustie.