miercuri, 29 februarie 2012

Lumină prin lumini

Nimic nu se schimbă mai repede decât viaţa. Totdeauna, sunt toate legate de timp. Timpul există doar pentru forme, nu are, nicidecum esenţă pentru conţinuturi.
Când toate ajung să se înghesuie în unghere, retuşurile sunt imposibile. Doar adunând tot ceea ce s-a creat, spre a fi aruncat, poate să lase loc la ceea ce aşteaptă să vină. Noroiul care stă prea mult începe să devină plin de împotriviri ale vieţii, să ucidă prin mirosul a ceea ce în timp s-a adunat în el, să facă fără dorinţe orice privire. Nici gheaţa nu dă mai multă lumină dacă ţine prea mult încorsetată apa vieţii; ea o împietreşte.
Toate stau pe muchii tăietoare e cuţit, doar viaţa poată tăia muchia, doar ea poate să nu se lase tăiată. După modele care n-au fost niciodată însufleţite, oameni îndărătnici s-au pus să pună mâna pe cuţit şi să îl mişte, ca să devină tăietor a ceea ce nu se lăsa tăiat prin propria-i existenţă. Şi l-au mişcat mai prin faţă, la vedere, mai prin spate, nevăzut.
S-au tăiat multe vieţi care s-au vrut să se lase tăiate, căci ele cuţite tăietoare au mişcat pentru alţii. Dar când viaţa a mustit în cei de pe muchia străfulgerător de tăietoare, aripi nevăzute şi trimişi ce doar trecerea timpului i-au însufleţit, au întors cuţitul spre mişcătorii lui.
Nouă lumini pe ceruri se aprind când viaţa spală noroiul şi topeşte gheaţa. E una a începutului, e una a sfârşitului şi între ele sunt celelalte, cele care definesc întregul. Se-aprinde greu prima, se stinge la fel de greu ultima, dar celelalte rămân şi se tot aprind pe rând, să dea de ştire că nici un cuţit nu poate lumina mai tare decât candela ce la fiecare numărătoare se stinge ca să aprindă pe cea care vine să lumineze cu tot ceea ce poate să-i dea definitoriu, marea Lumină.
Aşa a venit, cum va veni mereu, Soarele Luminii, cel care topeşte gheaţa iar apa gheţii spălă noroiul. Strălucitoarea lamă a cuţitului şi-a aplecat muchia nevoind să mai facă să curgă sânge, căci Cerul a trimis sânge nou, plin de luminile ce se aprind... Iar lama tăietoare se va topi şi ea în apa ce se va scurge înspre neîntoarcere.

marți, 28 februarie 2012

Luminarea dimineţii regăsirii

Când toţi credeau că se va întuneca, şi pentru unii chiar venea noaptea, noi luptam cu razele de întuneric ce încercau să ne străpungă speranţele. Din demulturi venite, căzuseră la învoială să dea de ştire că ne stau de pază la ceas de dimineaţă şi ne caută de trăiri la ceas de seară.
Lumi ale umbrelor trecuseră prin privirile noastre încercând să orbească pasul ce ni-l aştepta sufletul şi în ropotul trecerii lor pe drum s-au răzvrătit împotriva trimişilor lor. Le dăduseră crezare de fiecare dată când promiseseră final de epocă şi îi plătiseră cu dorinţe ca să facă să nu mai lase urme pe care să se poată regăsi întâmplarea împlinitoare. Iar, din teamă, ei, trimişii veniseră în grabă, folosindu-se de alte umbre călătoare prin lumea noastră.
Şi s-au lovit de tine, şi s-au lovit de mine şi loviturile arătau cât de puternice sunt. Simţiserăm cum căutau să se adâncească în noi spre a se adânci între noi ruptură fără fund. Cercetaseră privirea şi cercetaseră inima cu arsuri ca să lase fuga să nu mai dea şanse împreunării ce-i lumina cu puterea vieţii din noi.
Şi s-au lovit şi ne-au lovit, şi lacrimile s-au pornit. Aşa s-a milostivit privirea cerului şi plânsului i-a dat să vadă semnul coborârii lângă noi. S-au coborât fulgii răzleţi ce veneau din seninul înaltului, fulgii prin care îngerii nu se voiau decât de noi văzuţi şi ţie, doritoare a albului zăpezii, să-ţi dea motivul bucuriei vieţii ce nu ţi-o va mai putea nimeni alunga.
O candelă la căpătâiul sufletului s-a aprins ca să se facă lumină împrejurul tău. O candelă s-a aprins să poţi citi cartea pe care ai căutat să o citeşti. Ţi-a luminat literelele de aur şi lumina te-a înconjurat când luminile somnului au plecat să doarmă. Trimişii se perduseră pe ei şi se întorseseră cu ochii plecaţi în lumea lor, cuvântând neputinţa prin cuvinte grele ce recreionau întregul ce-l trudiseră să-l împlinească şi s-au ales cu faptele pierdute în pierderea-i definitivă.
Şi lumina a fost să stea şi să te îmbrăţişeze aşa cum îmbrăţişată în nopţile timpului şi-n zilele de teamă ale vremurilor ce azi se termină, te vei regăsi a fi ceea ce eşti şi trebuie să fii, aşa cum literele de aur te au în cartea lor scrisă.
Şi căldura ai simţit-o ca să te poţi învăţa cu căldura ce nu te va mai lăsa recele să-l simţi în privire, în gând, în palme ori în trăire. Candela e aprinsă şi de-a pururi lumina ei va face să se vadă strălucirea-ţi îngerească.

Pe prag de zodii

Mi se întâmplă uneori să privesc pe conturul calendarelor, ca să înţeleg de ce apar stele strălucitoare pe chenar. Văd însemne şi semne aşezate pe întregul anilor ce bat praguri. Văd pragurile aşa cum doar cei cărora le este dat să le vadă, căci doar pentru ei sunt definite, pot să le vadă.
Ştiam cândva să mă înşel când trebuia să înţeleg ce cauză au pragurile şi de ce stelele luminează străfulgerând prin noapte. De câtva timp încoace am uitat de toate cele ştiute, dintr-odată, de când îmi afundasem privirea pe luciul apei care îşi avea maluri munţii cei înalţi. Coborâseră pe mal, de pe înălţimi ascunse privirilor, jucându-se de-a venirea, chipurile viitorului, şi mi-au fost lăsate vederii cât să nu le uit şi cât să mă facă să uit că ştiam să mă înşel.
Va arăta totul aşa cum se va scrie cronica vieţii, şi acum ştiu că n-aş fi putut eu să o scriu, stând drept şi neclintit în faţa adevărului. Va fi scrisă cu literele existenţei care nu se se va putea contrazice pe ea însăşi în realitatea pe care o va trăi-o, care nu se va putea nega prin nici o dorinţă, a oricui, de întoarcere a timpurilor spre timpuri trecute.
Al cronicii, cu totul, sunt, parte şi întreg, şi aşa cum eu sunt definit prin nedeterminismul începutului, toate sunt făcute să dea început capitolelor pe prag de zodii, când totul se schimbă în fuga de neoprit a timpului. Din două părţi se face un întreg, şi tot din două părţi se defineşte. Iar definiţia prinde viaţă...
Prinde viaţă şi trăieşte o viaţă, înspre altă viaţă. Aşa va fi înscris, în cronica ce se va scrie, şi că nu are motiv decât viaţa cea fără mărginire, şi-n ea nu are loc ura ce striveşte, căci lacrimile au adus gândul libertăţii, gândul împlinirii, puterea iubirii. Şi totul se face prin adunare, nicicând prin scădere, de-a pururi prin înmulţire, nicicum prin împărţire. Căci pragul de zodii lasă paşii să cuprindă libertatea de a fi precum se vor, pe drumul unic care dat le e să nu se mai piardă, pentru ca timpul lor să lase toate urmele care nevoie sunt altora să le calce.
Cronicarii se vor înghesui să vadă cum orizonturi, închise sau deschise, când tunetul poruncitor al deschiderii a venit şi o mână diafană a rupt cortina ce se încăpăţâna să cadă mereu peste ea, se vor contura. Dar doar cronicarii hărăziţi să vadă dincolo de privirea pământeană vor putea să scrie despre adevărurile pogorâte din Înaltele Ceruri ca ipoteze ale concluziilor pe care ei le pot trage din demonstraţia ce lor li se arată ca să vadă că ceea ce era de demonstrat nu s-a pierdut în durerea răbdării ceasurilor de aşteptare.
Orologiile lumii stăteau în aşteptare şi încă acum aşteaptă să dea de veste vestea cea mare a faptelor pragului de zodii. Şi se lase să se audă paşii,apăsaţi,ai alergării spre revenirea jucăuşă, oglindită de luciul apelor de sub munţii cei înalţi. Şi orologiile numără, încă numără invers, lăsându-se să-şi suprapună cele două dimensiuni definitorii ale puterii viitorului. Şi se aud prin perete, prin pământul mustind a noutate, prin nelinişte şi prin linişte, prin odihnă şi neodihnă, prin răbdare şi nerăbdare. Se aud şi atunci când tunetul ruperii barierelor fac larmă mare de parcă ar vrea să darâme turlele catedralelor botezătoare şi însemnate cu semn de unire.
Din căutare pleznesc azi barajele ce secătuiau cîmpiile de rod. Pragului de zodii, care amprenta mare şi-a pus, i s-a sortit nevăzutele revărsări ale şuvoaielor de neoprit. Orologiile nu pot să stea pe loc, meşterii cei mai cu nume au lucrat să le facă de neoprit, oricâte catapulte le-ar lovi roţile care se învârt mânate de scurgerea timpului, ca să arate trecerea spre vreme de nou avânt. Şi cum suprapunerea dă scântei de aureolă, munţii îşi apleacă înălţimile ca să poată apoi zvâcni către înaltul promis.
Vor prinde chipurile formă, în modul cel mai pământesc al împlinirii lor. Se vor reîntregi cele ce nu-s întregi înainte de a se aprinde soarele, când malurile apelor încă vor fi departe de vad, şi atunci se vor rândui cronicarii la aflarea celor ce pentru cronici vor fi ştiute. Dar şi ştiute vor fi doar ca să arate însemnele pe care doar pragurile zodiilor le fac să fie semne şi le dau chip şi viaţă prin trăire.

sâmbătă, 25 februarie 2012

Limpede, albastru...

Cântă Cerurile şi cântă Pământul amintindu-şi chipul tău ce va fi... Îţi aminteşti şi tu, cea care te vei privi în oglindă, că ţi-am spus cum vei arăta acum, când viitorul este deja împlinit? Îţi aminteşti?...
Ciudat mai vorbesc şi eu... Cuvintele mele strică logica celor ce caută logici... Dar ştiu că înţeleg acei care ştiu să înţeleagă prezentul privind către orizontul ce le este deschis, deschis aşa cum scena vieţii se poate să fie văzută când cortina se ridică şi luminile se aprind.
Dar cum să spun ceea ce nu am nici cum să-mi imaginez? Cum să pot eu să trag în jos o cortină pe care am ridicat-o amândoi, de care am tras cu atâta putere, dintr-odată că mecanismele ei s-au rupt şi acum nu mai poate să o repare nici cel mai iscusit meşter? Nici n-am cum să mă gândesc să caut pe cineva care să încerce să o repare, căci şi de spui, tot nu îţi doreşti să se mai închidă...
Primprejur e încă ceaţă. Nu mai e la fel de groasă aşa cum o ştiai, parcă ar vrea să facă unora în ciudă. Dacă stau bine şi o tai cu privirea, îi văd pe unii dintre ei împingând-o spre tine şi supăraţi nevoie-mare că ceva, nevăzut şi neştiut lor, o topeşte aşa cum soarele topeşte zăpezile.
Primprejur e încă ceaţă, dar nu poate să-mi rănească privirea ce o străpunge înspre orizontul de dincolo e ea. Şi e limpede, e clar, e imposibil să nu văd toate detaliile, toate adevărurile, toate neadevărurile. Atât de ce clară este orice imagine că, privindu-te, pot să-ţi văd până şi clipirea ochilor. Şi văd, fără să îmi fure ceva atenţia, ceea ce îţi spun despre ceea ce îmi va fi dată privirilor mele, în zori de zi, zi de zi, trezirea ta, mângâiată de razele soarelui.
E limpede orizontul, e plin de albastrul seninului care nu se teme de nori. E limpede, e albastru... Chipul tău, îl găsesc zâmbind, când privirea mi se coboară pe trupul tău îngeresc. Nici urmele trecutului n-au acum relevanţă căci le-am furat mângâindu-ţi bucuria remodelării, în forma ce ţi-ai dorit-o. Îţi prind mâna simţind zvâcnirea-i plăpândă şi te recunosc fiind cea de altădată, îngerească, cea de acum dorită, cea, din înseninarea-ţi, fericită.
De câte ori ai trăit bucuria cerului senin? De câte ori ai trecut prin ceaţa înălţimilor ca să te trezeşti brusc îmbrăţişată de cerul ce-ţi lasă privirilor o depărtare de necuprins? De câte ori ţi-ai mai amintit când priveai cerul, cu ochii de copil, şi cerul se însenina deasupra ta? Aminteşte-ţi ca să ştii cum se vor întâmpla toate, dintr-odată, aşa cum dintr-odată privirile noastre au străpuns timpurile...
Cântă Cerurile, cântă Pământul... Ascult Cerurile în fiecare miez de noapte, ascult Pământul zi de zi, când zorii se pregătesc să-l îmbrace în lumina zilei. Totdeauna sunt atent, pentru că uneori îmi povestesc, şoptit, câtă dorinţă au adunat şi abia aşteaptă să te vadă zâmbind în miez de noapte şi să te adoarmă în cântul susurat al apelor ce se coboară să-ţi spele drumurile şi să te vadă în miez de zi lecuind suferinţele celor ce-şi caută gândurile şi sufletul.
Încă vorbesc ciudat şi nu mă mir că nu mă pot înţelege mulţi dintre cei care vor să-mi descifreze vorbele. Chiar poate încep să creadă orice altceva şi nimic nu i-ar face să-şi schimbe părerea. Dar asta încă va dura şi mie mi se pare că este mai bine; cu cât ştiu mai puţini, cu atât este mai bine, cu cât înţeleg mai puţini este şi mai bine. E bine că mulţi nu vor şti căci mi se pare necesar să aibă şi ei surprize. E şi mai bine că înţeleg prea puţini pentru că au timp să-şi arate faţa adevărată, fiind cei care, când toate fi-vor descifrate de realitatea vieţii, ei vor pleca fruntea pentru totdeauna, înţelegând că pragul propriei mândrii a fost de netrecut tocmai pentru ei, căutători în praful drumurilor, ori în stele.
Se desceţoşează înspre orizontul ce nu mă mai pot opri să-l privesc. Îşi privesc chipul şi-ţi privesc trupul şi mă gândesc dacă pot găsi cuvintele să te descriu. Le caut întrebător, întrebându-mă dacă nu ai putea tu să vezi ceea ce văd eu şi tu să faci, căci tu cuvinte ai mult mai multe decât mine, tabloul în care apari tu, depăşind limitele închipuirii...
E limpede, e albastru, e clar, e frumos... Atât de limpede, atât de frumos, albastru şi clar. Şi nici o urmă a norului de ceaţă nu se va mai putea să apară. Acum o topesc eu. Atunci o vom topi-o!

vineri, 24 februarie 2012

Normal, firesc...

Sub zăpezi încă mai stau privirile care caută înspre firescul normal al înseninării. Sub zăpezi încă mai tremură floarea menită a fi zămislitoare a eternităţii, pe care-n drumurile alergate spre orizontul deschis al Cerurilor, neobositul Lup Alb o caută în dorinţa-i neoprită de a o privi mereu, mereu, înfloritoare.
Sub valurile ceţii ridicată peste frigul aruncat ca o perdea care lasă doar scânteietoarele raze să-i încălzească rădăcinile şi să-i binecuvânteze petalele, i se arată lui, ştiind-o promisă de înseşi dorinţele de împlinire ale lumii pe care sortiţi sunt să o completeze cu ale lor existenţe.
I-au rezumat, cei ce le vor ştiute gândurile la o efemeritate convenabilă lumii în care s-au aruncat, ştiindu-şi puterile eliberatoare şi vindecătoare. I-au înălţat Cerurile spre orizonturile nemuririi, ştiindu-le neîntinată dorinţa de a se privi în ochi pentru a arăta tuturor că ceea ce unii nu vor nicicui să se poată, ei, căutându-se şi regăsindu-se, în margine de lume, pot aduna lumea în jurul lor. Două lumini ivite încă din zorii zilelor, regăsite şi reunite spre luminare la ceas de seară.
Valurile ceţii, contopite într-o frică de alte friguri, ascunzătoare în nămeţii plini de geruri, într-o odihnitoare ascunzătoare, ar vrea să ţină florile tămăduirii ascunse tuturor. Prin gerurile ce vor să umple şi să îngheţe nămeţii, Lupul Alb aleargă şi sfâşie cu colţii neîndurători gheţuri pe care, cu suflarea-i înfierbântată de legâmânt străvechi, le face să se scurgă în ape ce se vor limpezi mai degrabă decât frigul le-ar putea reîngheţa. Lumina sa, căutătoare a luminii florii care somnoroasă îşi clădeşte dorinţa de reînflorire şi şoptit îi dă glas, aduce îngereşti lumini ce lumii dau de ştire, împrejurul normalului firesc al regăsirii.
Şi îngerii vorbesc şi dau de ştire ora trezirii ce ei o aud, căci ei, privind căutarea şi dezvelirea, aud ceasul ce se zbate a potrivi toate orlologiile catedralelor, spre a bate, oriunde ar fi, la fel, spre a lăsa armoniile lor să răsune toate odată. Să răsune atunci când legământul străvechi, rostit iarăşi la ivirea îngerilor, se va împlini.
Normal, firesc, luminile vor naşte iar lumini şi vor da lumii lumina ce şi-o va căuta spre mîntuire. Îngerii firesc vorbesc, luminile lor aprind candele ce veghează pe cerul lumii noi.
Şi soarele va boteza, împreunarea luminilor într-una singură, încoronându-le, când se va şti că Lupii Albi vor purta în ochii lor şi strălucirea Florilor de Înger ce nobleţe dau înălţimilor. Lupi Albi şi Flori de Înger, normal, firesc! Zile şi ore, doar rămase sunt în nefiresc!

joi, 23 februarie 2012

Aş pleca, de-ar mai fi timp...

Aş pleca de-ar mai fi timp să plec. Nu mai e timp de a pleca, de timpul de a mă întoarce nici că mai pot să vorbesc. Nu de alergătură-mi este frică, pentru că asta mi-ar fi uşor să o fac. La cât timp a mai rămas până la cele ce urmează să se întâmple, doar până la un pârâu mai am timp să merg, să pot să beau tihnit câteva şuvoaie de apă. Căci după asta apa, căreia îi simţeam măreţia, va uita să mai fie dătătoare de viaţă.
Dădeam de ştire că e vremea zorilor de zi, strigând din depărtare. Se strâng depărtările, se strânge timpul, şi vine dimineaţa în care voi da de ştire în şoaptă. Şi nu voi mai bate singur depărtarea înspre apropiere ci doar voi scruta depărtările să văd mersul vremurilor şi al vremii.
Prin zăpezi mi-au alergat paşii, dar zăpezile fug acum de sub paşii mei. În fuga lor mi-apropie locul în care paşii mi-i număr uşor şi nu-mi mai sunt apăsaţi spre a nu trezi florile care, la trezirea lor, trebuie să fie mângâiate de soarele ce scrutează de ceasuri trecute pregătirea înverzirii cîmpurilor, uitând de înfrigurări..
Când veneam din alergarea mea dinspre departe, pe urmele mele au venit nămeţi viscoliţi să-mi dea de veste că mi-au pregătit locul ce îmi era promis spre împărăţirea vremurilor care dau semn că-i timpul de-a mă regăsi în Cel ce alături îmi va fi, spre a-l învăţa meşteşugul înţelegerii depărtărilor şi despicării în două a timpului, fără teama de a privi altfel trecutul şi altfel viitorul, fără teama de a crede că prezentul, după despicări, va fi altfel.
Aş pleca dar nu mai are rost plecarea căci rostul este de a priveghea locul în care dintr-un mugur se înfloresc florile pe care nici un om nu le-a văzut încă. N-am timp să plec pentru că trebuie să caut apele curate, pline de viaţă ce rădăcinilor florilor le sunt de trebuinţă, să le caut şi să le aduc din vâltoarea apelor fără viaţă.
Aş pleca de-ar fi să-mi dea poruncă Cerul, aşa cum tot plecat, căutător am fost scrutând zările, căutând să văd ce vânători se pregătesc a împuşca mersul lumii. Acum n-am timp să mai plec şi n-am cum să mai plec pentru că am timp doar pentru a veghea începutul de lume nouă, vestind de înflorirea florilor şi de venirea razelor ce pun pecete nemuritoare. Am doar timpul să îmi amintesc ce trebuie să-l învăţ pe cel ce-mi va fi alături, să-l învăţ paşii alergării pentru ca şi el să vegheze vremurile adevărului...
Atât mai am timp... Restul e ceea ce trebuie să fie.

În taină...

Credeam că lumea se sfârşise, nimic nu putea să mă mai convingă de mersul ei mai departe. Luptam împotriva a ceea ce trăiam şi credeam că lupta-mi este dreaptă, mânat de fadul gând al binelui de mine definit.
Luptam şi mă împotriveam oricărei raze de lumină ce trecea prin preajma mea, numeam stelele licurici şi căutam o rază care trebuia să vină dinspre trecut şi să ducă tot mai departe, să dea consistenţă drumului meu, înspre punctul pe care îl ştiam normalul final. Mă împotriveam uitând că mi s-a pus în faţă alternativa finalului pe care-l refuzasem atunci când l-am văzut creionat prin întunericul din noaptea primei Încercări.
Într-o singură rază, ce o căutam cu disperare se închisese tot orizontul meu. Nici nu mă îndoiam de gândul meu ce devenise simţire. Nici o altă trăire nu o puteam lăsa a se consuma în firescu-i mister dezlegat. Uitam, gândind, că sunt eu privitorul înspre orizontul viitorului pe care îl transcriam în cuvinte puse pe acordurile simfoniei vieţii. Eram foarte sigur că ştiam totul şi atât de meşter la a spune Nu, încât pentru a spune Da, atunci când normalul răspuns era Da, adunam un Nu lângă un alt Nu. Uitasem că doar un singur Da spus sigur când fusesem cercetat a doua oară de Îngerul care mă întrebase despre voinţa de viaţă, atunci când prelungitul meu Nu mă trimisese înspre cercetarea Cerului.
Şi a luat aminte Cerul de toată sfidătoarea mea împotrivire. Mi-a luat din mână condeiul, odihnindu-l lângă cerneala ce se usca în aşteptarea sa. Cuvintele stăteau agăţate şi voiau să se sinucidă. Între mine şi ele nu mai exista nici o punte şi pânze de păianjen se ţeseau pe calea dintre mine şi ele. Degeaba le chemam să mă ajute să-mi transcriu simţirile; se răzvrătiseră şi ele împotriva minciunii prin care îmi puneam gândurile raţiunii să se numească simţire.
Cerul punea Înaltul să plângă deasupră-mi şi să-mi trimită câte un înger care să îmi trezească simţirile, de mine şi prin mine, adormite, simţindu-mi marea cădere în nesiguranţa zilelor pe care le lăsam să treacă, cele cărora eu le spuneam a fi zilele de mâine, dându-le pradă crezului că ziua următoare se va face să se întâmple libertatea din gând.
Îl priveam pe Dumnezeu în faţă şi-l rugam să facă ceea ce îi ceream, căci ştiam că, ceea ce cerusem în copilărie ori, mai târziu, când mă colindaseră gândurile sau faptele potrivnice, El îmi dăduse fără să mă lase să aştept. Acum mă lăsa în aşteptare, ba poate îmi arăta El ceea ce trebuia să fac, însă eu căutam doar o singură rază. El vroia să mă conving de mine, dar eu nu mă lăsam convins nici de dezordinea ce dărâma tot ceea ce clădisem. Mă împotriveam oricărei schimbări, iar El schimba tot decorul din jurul meu. În noul decor nu-mi mai încăpea gândul care declara război adevărului.
A trebuit să mi se cutremure pământul sub picioare ca să-mi simt cutremurată întregii mele structuri, până în cea mai profundă, cea care doar mie, şi celor ce o puteau pătrunde, era perceptibilă. M-a adus în pragul de a recunoaşte că nu se mai poate. Iar adevărul ce-l tot ocoleam mi s-a pus în faţă, nimic nu mai putea să fie întors din drum. Atunci m-a întrebat un înger dacă acum dorinţa-mi e să stau în răscruci de drumuri, privind spre cele care duc doar înspre nicăieri.
Sângele începuse, fără motiv, să curgă. Atunci am înţeles că trebuie să mă las Lui! Armele mele erau cele care-mi deschiseseră răni ce sângerau fără să poată cineva să le oprească. Nu mai aveam nici măcar şansa de a pune armele în tecile lor, era doar timpul de a depune armele mele omeneşti şi a mă preda în faţa Cerurilor!
În taină, când de nimeni nu eram văzut, îmi pregătisem ultimul atac, spre a mă şti învingător. Gândul meu îl pregătise până în cel mai mic detaliu. Nu lăsasem nimic pe dinafară, pregătisem chiar şi stindardele victoriei. Eram atât de sigur că simţeam marea victorie că mi-am permis să dau un timp de răgaz destinului. Un timp suficient ca să-mi savurez simţita victorie.
Liniştea m-a cuprins însă brusc. M-am întors pe linia frontului şi am depus armele în faţa realităţii. Nu eram prizonier, aşa cum îmi era teamă când luptam. Devenisem liber. Libertatea îmi pansase rana sângerândă. Trăiam minunea pe care puţini o cred a fi posibilă. Trăiam brusca mea schimbare, regăsirea liniştii pe care mi-o pierdusem venise atât de brusc încât ameţisem. Ca să nu mă scurg, Cerul m-a luat în braţe.
Ore doar trecuseră şi cei din jurul meu au văzut că omul ce eu eram, simţitor prin gânduri, devenisem simţitor în toate! Toate razele ce treceau pe lângă mine, ce treceau prin faţa mea, îmi spuneau dintr-odată ceva ce putea fi iarăşi pusă în cuvinte. Acum cuvintele alergau spre mine şi nu se mai propteau în gânduri. Graniţa tăcerii şi nesiguranţei nu mai avea nici vamă nici Post-Control, trecerea era liberă. Aveam dreptul să aleg, aveam dreptul de a mă şti şi regăsi, pe mine, în toate.
De câte ori am ajuns în răscruce, m-am lăsat, în taină, îmbrăţişat de Cerul atotputernic care m-a binecuvântat cu iertarea faptelor recunoscute, cele ce, zi de zi, îmi ia din împotrivirile vieţii, pentru a putea să îmi dăruiască ceea ce îmi este pregătit. Căci doar aşa mi-a putut da bucuria trăirii ce m-a lăsat să mă contopesc, oricâte greutăţi mi-ar fi dat în jurul meu, cu cerul. Mi-a dăruit calea trăirii înălţătoare, trăire ce-mi este dăruită de îngerul, şi el, trăitor pe Pământ.
Credeam că lumea se sfârşise, acum ştiu că lumea poate să reînceapă. Nimic nu putea să mă convingă de mersul ei mai departe, acum ştiu chiar şi cum va merge mai departe. Firul vieţii şi puterea împlinitoare a faptelor şi celor ce vor fi urmare a trăi-rilor în fapte, îmi este acum văzut şi-i urmez calea pe care mi-o luminează spre a nu mai rătăci. E drumul meu, pe care sunt purtat de ştiinţa îngerului. Merg când merge el, mă opresc atunci când el se opreşte, mă odihnesc doar când el îmi spune să mă odihnesc. Şi pot să urc în Cer fără de frică pentru că ştiu că el mă păzeşte, pe mine, cel care rămân aici, spre binerevenirea cu cele trebuitoare mie şi lui.
Din taina ce mi-a dăruit-o Cerul când l-am acceptat în viaţa mea ca definitoriu, pot acum să-mi aduc în viaţa de zi cu zi cele ce-mi sunt necesare, chiar dacă îmi lipsesc multe. Şi omeneştile dureri, şi omeneştile boli mi-au fost alungate prin singura putere ce se face totdeauna simţită, dar niciodată văzută de cei care nu vor să creadă că ea există dincolo de ceea ce ne spun legile noastre, de ceea ce măsurătorile noastre vor a o evidenţia. Împotrivă când mă mai pun îmi scoate în faţă întâmplări şi amănunte ce mă mână pe drumuri sau mă ţintuiesc în aşteptarea necesităţilor care vor veni.
În taină vor veni să se arate toate aceste necesităţi cărora trebuie să le fiu de faţă, căci în urzeala destinului ne sunt cuprinse şi nu pot să ajungă niciodată altundeva decât la înfăptuire. Le ştiu taina, dar nu le ştiu clipa venirii, însă le ştiu venirea prin toate câte mi se aduc spre acceptare.
Un îndemn din urmă îmi aduce aminte că o taină, lăuntrică, ce desluşită este numai în Ceruri, îmi striveşte arma, arma cu care m-aş dori potrivnic vieţii. Îndemnul este ultimă şansă vieţii mele, care niciodată nu lasă şanse împotrivirii mele... Căci dacă încă la ceva mă mai împotrivesc, el îmi spune mereu că trebuie să uit împotrivirea... Singura cale-mi e destinul!

miercuri, 22 februarie 2012

Gând şi suflet

Ce uşor s-ar putea privi oamenii în ochi, dacă ar putea să-şi vadă umbra de lumină ce o lasă fiecare, ce flori fru-moase sau ce mărăcini cresc împre-jurul celui care este privit. Sau dacă ar putea să vadă cum florile-şi împreună petalele, sau cum scântei fulgerânde apar între vârful spinilor între cele două umbre ce stau aproape unul de altul. Aşa arată umbra gândurilor... Ce uşor s-ar putea privi oamenii în ochi dacă ar putea să vadă...
.Simt frigul gândurilor tale ce-mi duc spre îngheţ mîinile ori picioarele. Simt câte vorbe grele ce ţi s-au spus, duci cu tine, după durerea îngheţului ce-mi paralizează pasul care vrea să calce pe piciorul drept şi la fel simt nesiguranţa dureroasă a pasului ce vrea să calce pe piciorul stâng, când eşti copleşită de frica faptelor ce pot fi făcute împotriva ta. Şi dacă mi le spui, ori dacă nu mi le spui, eu ţi le simt, aşa cum doar înspre tine îmi este totdeauna dat să simt. Căci sufletul tău spre sufletul meu caută, vrea să-i spună, să-i arate tot ce trebuie să îndure. Vorbesc sufletele uitând de gândurile măsluite de nepovara trecutului. Şi nu-ţi răspund de câte ori mă întrebi de ce nu vreau să ascult vorbele ce mi le spui.
Şi am curaj să te privesc în ochi, nici o temere nu am când o fac...
Şi mai simt cum mâna dreaptă mi se opreşte din punctarea pe tastele pe care literele se înşiruiesc în cuvintele ce scriu povestea vieţii noastre. Mă dor de fiecare dată când mă apropii de a face portretul celor care stau cu gândul pus pe cătarea puştii cu care îţi ţintesc toate mişcările încercând să şi le ţintuiască. Mi le-ncălzesc muşcându-le până ce simt din nou pulsul sângelui şi ele îşi încep iarăşi dansul neiertător al zugrăvirii adevărului.
Când palma stângă se strânge de frigul ce o străbate, de oricâte ori te frâmântă gândurile negre ale existenţei îngreunate de ceea ce a fost sau de ceea ce este vremea trăită, când corsetul existenţial se strânge precum laţul în jurul celui urcat pe eşafod, ştiu că sufletul tău vine şi se lasă prins de îmbrăţişarea sufletului meu vorbind despre dorinţa lor de a nu se mai lăsa cuprinse de aceste omeneşti lipsuri.
Şi iarăşi ştii că dacă mă întrebi de ce nu vreau să ascult vorbele ce mi le spui, eu nu vreau să te ascult şi cont să ţin de ele, simţindu-le altfel...
Şi am curaj să te privesc în ochi, nici o temere nu am când o fac...
De multe ori nu vreau să îţi ascult vorbele ce mi le spui pentru că, şi atunci când oricare dintre paşi îmi sunt îngreunaţi de îngheţ, ori oricare dintre mâini mi se opresc durându-mă degetele de recele ce trece prin ele, ceea ce împreună trăim, mi le face să fie încălzitoare ale locului pe care calcă ori locurilor mângâiate. Şi dusul faptelor până la capăt face să văd înflorite florile dar să văd şi mugurii cum cresc şi vor să plesnească spre înflorire, înfricoşaţi totuşi de frica frigului ce îşi adie palele de vânt pornit din senin, cu motiv şi scop tocmai neînflorirea şi moartea lor.
Şi când văd privirea sufletului care mă priveghează, mereu mângâietoare şi tandră, un somn odihnitor se coboară peste mine, ştiind că în paza lui fiind, pot să dorm fără grija că mă vor biciui sau pălmui umbre nedesluşite, că plecările nu îşi vor mai avea poartă deschisă spre întoarcere.
Atunci oricine poate să te vadă privindu-mă cu tot curajul, în ochi...
Vorbele ţi le aud, gândurile ţi le ascult. Auzindu-le şi ascultându-le, mai greu sau mai uşor îmi este. Mă întreb şi eu de ce nu mă aplec imediat în faţa lor, de ce nu le dau imediat ascultare, ci mai degrabă caut să văd umbra de lumină a sufletului tău. Aş vrea să vezi şi tu atunci cum luminează sufletul meu. Din vorbe aş putea construi munţi de întuneric, dar îi topeşte instantaneu lumina sufletului tău. Şi cum îi văd că se topesc sau sublimează, instantaneu privesc spre timpuri viitoare. Şi din timpurile acelea îmi vine puterea de a-mi găsi şi face curajul de a spune lucrurilor pe numele ce-l vor avea, nepăsător crezând tu că mă arăt simţirilor tale. Eu însă, cunoscând orizontul a ceea ce va fi, ascultare pot da vorbelor, înţelesurilor nu am cum să le dau conturul pe care vorbele tale, tăietoare, ar vrea să îl aibă.
Vorbelor mele nu le dau cu bună ştiinţă formă de spusă sigură pentru că încă nevăzându-mi umbra luminii, nu ai înţelege că ele vin din imaginea a ceea ce va veni. Şi joaca-mi întrebărilor care încep cu Vrei... de multe ori mă simt îndemnat să spun că tu ştii că răspunsul ce acum se aude ca un Nu, deşi spus răspicat, este îngânat de o neaşteptată rumoare pe care umbra luminii tale o face să fie ştiută. Şi parcă-mi vine să te întreb ce şi cum a sunat răspunsul ce l-ai spus mie, căci mie nu mi-a fost decât altfel înţeles.
Ne spunem vorbe în care gândurile se împlinesc în cuvinte şi rostul lor este de a ne arăta unul altuia realitatea care suntem şi o trăim real. Gândurile sunt cele prin care, prin întregul lor, aspiraţiile sufletului trec în vorbele prin care arătăm, fiecare înspre celălalt, ceea ce necesar îi este şi cum se vrea a se urzi covorul pe care pot păşi viitoarele realităţi. Şi gândurile ni se văd aşa cum vorbele ni se aud, tot aşa cum auzim şi vedem vorbele şi privirile celorlaţi înspre noi şi despre noi.
De ceea ce se arată a fi sufletul, prin umbra luminii ascult şi în tot ceea ce fac, de această umbră ţin cont. Sufletul când ţi se strânge, lumina se restrânge şi sufletu-mi se împrăştie pentru a-l îmbrăţişa pe al tău. Iar gândurile mele se opresc din căutările lumeşti aşteptând ca sufletele să se regăsească îmbrăţişate ca să poată avea puterea de a sparge munţii ce stau în calea drumului.
Parcă am îmbătrânit dintr-odată şi nu mai aud bine. Şi parcă dintr-odată am întinerit şi văd foarte bine. Îmbătrânirea mă ajută să stau câteva clipe în aşteptare, ca să pot să uit vorbele auzite şi să mă ajut de tinereţea care alergând deschide ochii ce privesc orizonturile ca să vadă umbra luminii. Şi aşa reuşesc, de multe ori, să învăţ din greşeli neîntâmplate şi să să las greşelile în stadiul de fapte ce ar putea să urmeze, punând paşii neşovăitori pe drumul către viitor, uitând de cum ar fi să nu mă ajute tinereţea, prea alergătoare, sau să mă oprească bătrâneţea greu văzătoare...
Şi, din umbra luminoasă a sufletului tău, ştiu adevăruri mult mai mari decât orice mi-ar spune vorba ta, decât orice în-ţeles ar avea fapta ta. Umbra luminii e adevărul pe care nu poţi să îl schimbi prin vorbă. Este pururea cea care vorbeşte tutu-ror, cea care atrage, ori cea care face să tremure cei ce ştiu că nu te pot îngenunchea decât dacă ar reuşi să ţi-o facă, cumva, de nevăzut.
Azi pot să văd ceea ce tu nu crezi că ai să vezi, însă ştiu, din ceea ce văd că vezi şi încă nu crezi că vezi, dar ai să vezi totul atunci când ai să crezi. Vei schimba pe Nu în Da, căci nu degeaba l-ai spus fără să stai pe gânduri ca Da. Şi ne vom privi, cu mult curaj, zile şi nopţi, în ochi, şi privire ca a unuia singur, către aceeaşi casă luminoasă, plină de lumină, vom avea. Şi nici un îngheţ nu voi mai simţi căci nici un frig nu te va face să tremuri.

marți, 21 februarie 2012

Când fulgera-va soarele

E timpul când vremea se schimbă de la un ceas la alt ceas. Şi încă nu văd toţi că se schimbă chiar atât de repede. Unora chiar li se pare că se nimic nu se schimbă, Sunt puţini însă cei care văd totul a fi o schimbare continuă...
Frigul a dat semnul vijeliei din înălţimi, tulburării din Ceruri. Noi privim înspre Pământ şi cel mult în zare, dar uităm să ne limpezim ochii în Ceruri. Dimineaţa privim răsăritul soarelui, seara privim apusul lui, dar soarele la amiază nu mai ştim cum arată. Câte umbre se arată, alergându-se unele pe altele mai ştie cineva? Încotro fug unele şi încotro fug altele, se mai întreabă cineva? Dar, măcar cât de strălucitor este soarele amiezii, mai ştie cineva? Mai e cineva care să vorbească despre soare, văzându-l şi nu judecându-l?
Soarele azi este doar o imagine, un mic desen plimbat pe hartă, redesenat, pus în steme, pus în blazoane, pus în reclame. Soarele acum poartă în coadă un număr care vrea să îi arate calităţile. Soarelui i s-au găsit ecuaţii care, zice-se, fac parte din legea haosului.
Ca să nu se sperie lumea, au dat de găselniţa haosului. Din dezordinea lumii s-a găsit un cuvânt care să nu mai lase pe oameni să se întrebe nimic. Întrebările au fost decretate ca dezechilibrante şi cauza tuturor problemelor care se arată a fi deasupra capetelor noastre.
Acum soarele încă e acoperit de nori, nori care nu se arată strânşi la un loc, nori împrăştiaţi în pulbere de apă. Stă sufletul apei chezaş pentru viaţa de pe Pământ, căci Soarelui nu-i prea mai vine să stea liniştit şi să vadă oamenii cum se pierd. Dacă cineva ar vrea să-l privească la ora amiezii i-ar vede şi tulburarea şi supărarea. Dar cine să se mai învrednicească a-l privi?
Dar soarele vorbeşte... Vorbeşte prin cum se arată dimineaţa şi pleacă seara. Dar vorbeşte mai ales prin ceea ce arată în ceasurile amiezilor... Şi ne spune ce va fi... Ne spune că va veni vremea tunetelor şi fulgerelor, a apelor dezlănţuite, care se vor scurge înspre Pământ, pe pământ, din pământ şi în Pământ. Apele vor cerceta stricăciunile lumii, stricăciunile de pe lume şi stricăciunile din lume. Le vor cerceta şi se vor supăra că nici către ele nu vor să se mai ulte oamenii, nici când le stâmpără setea, nici când udă câmpurile însetate de secetă, nici când domolesc supărarea Soarelui, ci doar când le văd a le face rău...
Şi se vor porni într-o noapte, urlând către dezastrul care a cuprins lumea. Se vor trezi, şi ele, prea pline de mizeriile dezastrului, de pornirile nesăbuite. Se vor porni să spele oraşele prăfuite şi satele tihnite de atâta uitare. Apele îi vor scoate, pe oameni, afară din casele în care au început să lâncezească, şi-i va urca deasupra caselor ca să aibă măcar o clipă dorinţa de a se uita cu ochi blânzi înspre soare. Iar pe cei care soarele o să-i vadă că nu au ochii blânzi, apele îi vor duce departe, acolo unde numai ele vor şti, să le spele privirile, să le limpezeasca şi să le îmblânzească.
Apele vor face ceea ce pot ele. Soarele va fi garanţia că ele au spălat ceea ce puteau să spele. Când vor fi destule câmpuri goale, când vor fi destui cei duşi să fie spălaţi, se va arăta Soarele. Se va arăta să de ştire apelor că pot să-şi odihnească valu-rile, înainte de a se porni vântul care să zbicească coaja pământurilor. Şi se va cerceta iarăşi curăţenia lumii.
Lumea se va putea să se cureţe cu apa de ploaie? Va să vadă soarele că nu se usucă petele care nu s-au spălat în apă... Şi se va hotărî să se ridice mai sus, să dea la o parte norii ce i-ar mai sta în cale şi să ardă petele ce-i fură lumina. Şi se vor aprinde câmpurile, pădurile, casele, maşinile. Şi drumurile vor arde acolo unde se rătăcesc acum sufletele de trupurile lor. Drumurile de fier îşi vor muta sensul şi se vor apleca înspre ape, pe poduri, iar podurile se vor apleca să soarbă o picătură de apă din apele ce vor intra tot mai mult înspre măruntaiele Pământului. Şi Soarele va ţine arsura pe Pământ atat timp cât va trebui ca să se ardă toate petele. Şi se va cerceta iarăşi curăţenia lumii...
În vremea când se va cerceta lumea, Soarele va găsi multe suflete rătăcite, multe minţi împrăştiate şi multe suflete vândute doritoare de bogăţiile care tocmai s-au coborât în adâncuri, duse de clocotul apelor, sau au ars cu totul, chiar şi temeliile devenind cenuşă. Vor avea timp oamenii să-şi cureţe câmpurile de trupuri agăţate de umbrele izvoarelor şi de urmele pădurilor vechi. Şi se vor întoarce către Soare, strigându-i cuvinte grele, poruncindu-i să cadă din înălţimi. Ba chiar vor vrea să-i omoare Lumina...
Abia atunci se va înţelege că soarele ştie că nu mai are lumea cale de scăpare. Atunci soarele va scoate sabia contra nopţilor de întuneric. În plină zi şi în plină noapte, o săptămână numărată, Soarele va trimite săgeţi de lumină care vor da strălucire la toate cele ce le-a făcut omul din măruntaiele Pământului. Le va face să strălucească până la roşu şi până la alb şi, aşa, strălucitoare, le va trimite înapoi de unde au fost scoase. Soarele nu va mai putea să stea deoparte şi să vadă că Pământul sărăceşte pe zi ce trece, furat de oamenii puşi pe căpătuială. Va lua cu voia oamenilor sau, dacă cei îmbogăţiţi şi-au ascuns bogăţia între ziduri groase, ori pe sub ape, Soarele va haiduci şi le va lua cu de-a sila.
Şi abia atunci lumea va hotărî să se mai cureţe... Şi atunci abia, oamenii vor mai avea curajul să privească spre Soare, ca să aibă puterea să reziste frigului nopţii celi lungi ce va veni. Şi un alt Cer şi un alt Soare şi un alt Pământ vor avea să vadă în zorii zilei de după noaptea cea mare.

Când plec... când vin...

Vin şi plec... Plec şi vin... Se-ntâmplă asta destul de des, nopţile-mi sunt, de multe ori, mai grele decât ar însemna să sap şanturi adânci în câmpuri însecetate... Plec şi vin... Vin şi plec...
Nu ţi-a fost dat vreodată să-mi vezi plecarea, doar o singură dată m-ai văzut plecat, fiindu-ţi nemişcarea-mi dovadă. Iar dacă ţi-am spus cât de greu este, ţi-am spus ca să ştii de ce, uneori mă vezi, mă simţi, cât de dureroase-mi sunt mişcările. Şi-ţi spun asta, ţie, căci ştii şi tu...
***
Mă-nvăluia lumina ce-mi putea purta urcarea către poarta dinspre temniţele cerului, acolo unde îşi ispăşesc pedeapsa sufletele ce cu bună voie s-au vândut sau promis, când am simţit că se făcea zarvă mare pe lângă mine. Acolo trebuia să merg, căci doar acolo puteam să găsesc mai multe răspunsuri la întrebările şi neliniştea ta... Oricât căutam în jurul meu nu reuşeam să văd de unde veneau atâtea voci, când doar o singură făptură era în preajmă-mi. Văzusem cândva multe din astea, nu era deloc ceva nou, însă în vremurile de acum, oricui, i s-ar părea că este imposibil. Se duceau discuţii, se vorbea deloc înţeles subiectul, răcnete şi izbucniri în râs... mă ţineau să nu plec. Dar trebuia să plec...
***
Învăluit în lumina ce-mi era şi pavăză, am plecat, mai precaut decât de obicei. Tot priveam înapoi să văd ce se întâmplă, ce se poate întîmpla. Urcam încet trecând prin timpurile vechi, de acum sau de altă dată. Trecând prin apropiere am auzit ceea ce ai spus, vorbindu-mi gândului: “Recunosc puterea-ţi infinită la fel cum te-am recunoscut pe tine, cauza care mi-a dăruit efectul pe care îl trăiesc acum”... Îţi aminteşti?
Aş fi:vrut să vorbesc cu cea care erai atunci, să îţi amintesc spusele tale, când nu-ţi şuierau gânduri pe la urechile sufletului spre a te risipi pe cărări arătate spre a ascunde drumul cel mare... Aş fi vrut să-ţi vorbesc, dar trebuia să păşesc pragul porţii ce o cerusem deschisă. Acolo nu puteam întârzia nici la venire nici la plecare.
Am ajuns şi am intrat. Nu mai fusesem pe acolo de pe vremea când eram Vraciul Alb. Era vremea când am cunoscut multe suflete nenorocite de dorinţe betege, de minţi întunecate. Am fost martorul urcărilor nemeritate şi al căderilor finale, aşa cum am văzut învieri din moarte spre împliniri de destin, furat cândva dar regăsit şi împlinit. Atunci, acolo am învăţat să mânuiesc sabia ce taie parâme şi noduri fără să mă pierd în căutarea legătorilor. Mi-a spus tatăl tău, Cel ce de-a pururi Luminii te-a hărăzit, că cea mai importantă faptă este tăierea, legăturii, fiindcă cel care a legat, se va prăbuşi, şi aşa se va da singur de gol. Pe Pământ e prea scurt timpul şi prea mari pot fi efectele ca să fie irosit pe căutări. “Taie şi priveşte cum se năucesc cei ce au stat în umbra legăturii”, era ceea ce-mi spunea de fiecare dată când mă găsea pierdut pe cărările căutării.
Pe atunci căutam să vindec rănile. Reuşeam, însă altele se făceau lângă rana vindecată. Aşa am înţeles, că altfel trebuie să refac ceea ce stricau înnebuniţii. Am cerut să-i cunosc şi aşa am ajuns acolo. După o lege pe care încă nu o ştiu, sau poate a fost o alegere, am fost ales să fiu cel căruia el era cel care îmi şlefuia pe cele învăţate, pe cele cunoscute, pe cele deprinse.
***
La el m-am dus direct şi l-am întrebat despre cele ce mi-ai spus. Am întrebat să aflu mai mult decât ştiam, căci ceea ce nu vroiam să ştiu, pentru tine trebuia să ştiu. Erau atât de clare cele ce mi le spusese că rosteam cu sfială fiecare cuvânt. Privea către orizonturi, tăcut, semn că nu îi erau necunoscute cele ce, adunate, erau suficiente să poată fi la zece împărţite şi să aibă efect final. După ce mi-am golit tolba, după ce am pus toate întrebările, am îndrăznit să pun şi pe cea esenţială, întrebarea ce l-a făcut să-şi apropie privirea înspre mine: Cine?
Nu mă aşteptam să primesc un răspuns direct, nu era pentru întâia oară când ar fi făcut aşa. Tocmai de aceea i-am urmărit gestul mâinii; ştiindu-i-l am pus primul pas împreună. Mergeam împreună pe drumul temniţelor în care sufletul păstra chipul ce-l copia pe cel de pe Pământ. Ştiam că aceştia sunt cei care nu se lasă înduplecaţi nici de lacrimă, nici de plânsul copilului mic lăsat de izbelişte. Cum aici am spune noi, cei mai răi. Şi-mi arăta chipuri îmbătrânite, chipuri încă păstrând tinereţea ca fard. Nu cunoşteam aproape nici unul. Mă simţea că aveam nerăbdarea de a şti, şi după cel de-al şaptelea chip mi-a zis:
-De unde să îi ştii, de unde să îi cunoşti? De unii nici nu ţi s-a vorbit căci au trecut precum un fulger, s-au arătat la faţă doar cât să vadă-n faţă! Şi duşi au fost să facă ceea ce ştiau ei să facă pentru ei, pentru ai lor stăpâni, pentru plătitorii lor pofticioşi... Şi doar trei mai sunt primprejur, vor fi în calea ta în zilele ce vor urma. Nu-i căuta pe ceilalţi, acum plecaţi sunt din drum şi nu se vor mai fi nicicând aproape. Să-i cauţi pe cei pofticioşi...
De acolo mi-a arătat drumul spre temniţele fără chip. Acolo sunt cei care s-au aruncat asupra altora ca să le fie bine, furând, cerând, cerşind, lovind, forţând, minţind; le-a fost lăsat chipul tocmai pentru a fi aici, unde pot să-şi facă bine sau să-şi facă rău. Acolo e aglomeraţie mare şi acolo judecătorii au mult de muncă. Şi cu aceştia au mult de furcă, pentru că nu reuşesc să afle adevărul uşor, pentru că încă mai cred aceste suflete că pot ascunde în spatele unei trestii munţii de fapte. Acolo am simţit şi cunoscuţi şi necunoscuţi. Le simţeam umbra faptelor şi se răscoleau în mine urmările faptelor şi gândurilor lor pline de neputinţă şi ură. Erau cei ce ştiau ce făcuseră, erau şi unii care se porniseră fără de motive şi motivaţii. Cei mai mulţi se arătaseră prea plini de sine, prea departe de ceea ce erau şi mult prea departe de ceea ce puteau să fie. Aici, în această aglomeraţie, îşi desăvârşesc cunoaşterea şamani şi Marii Preoţi, căci la câte fapte au cei care sunt aici, e uşor de înţeles pragul nebuniei oamenilor.
I-am recunoscut pe mulţi pe aici, ne dau şi acum târcoale. Şi unii chiar sunt de temut. Chiar şi cu marea-mi neteamă, nu pot să nu recunosc faptul că pot lovi imparabil, căci sunt deţinătorii unei tehnci desăvârşite a încondeierii cuvintelor. Cu cuvintele meşteşugite şi-au ascuns faţa nopţii. Din cuvinte şi-au făcut măşti, cu melodioase tonuri ne-au lăsat în necunoaştere, deşi ne era ştiut faptul că altceva era de găsit la ei.
Aveam un mare neastâmpăr, îmi duceam mereu paşii spre ei, ţineam să ştiu pe fiecare dintre ei, să nu-mi fie nimic necunoscut. M-a oprit, chiar atunci când găsisem motiv să cer să mă lase. Mi-a spus fără să-i pese de neliniştea şi neastâmpărul meu:
-În fiecare clipă te poţi întâlni cu ei. De-ai să-i întâlneşti acum, când veţi fi faţă-n faţă nu-i vei mai putea opri, căci ştiut fiind, vor şti să se ascundă şi să lovească înainte de a te aşeza în aşteptarea loviturii lor. Aici ai multe din răspunsuri la întrebările cu care ai venit, dar rostul tău nu este de a tălmăci numele ci de a fi pavăză. Nicicând să nu mai faci ceea ce ai făcut, nicicând să nu mai spui ce dat îţi este să vezi. Tu trebuie ca mai întâi să tai, căci căruia îi spui e ochiul şi urechea umbrei. Cei care sunt mai slabi, cei cărora şi îngerii li s-au furat, spun cu vorba lor ceea ce tu le spui. Cei care mai pot ţine piept niciodată nu vor spune, dar auzit fiind şi văzut fiind de umbra de ei legată, înspre tine se vor întoarce cu vorbe, cu fapte sau doar cu neînţelegere şi mult mai mult ai tu de luptat şi ei de suferit până ce se vor tăia de umbre.
Nu mi-a fost prea uşor să mă opresc. Vroiam să adun şi să aduc dovezile. M-a lăsat doar să îmi adun câteva din cele necesare ca să ştiu ceea ce este de făcut. M-a lăsat doar să ştiu ce efecte au avut faptele, ce urme şi ce urmări s-au pus peste noi. Când a simţit că este îndeajuns, mi-a arătat că trebuie să mergem mai departe şi mi-a spus:
-Acum ştii ceea ce e de făcut?

Trebuia să trecem puntea de peste câmpul pe care alergau sufletele rătăcite. Şi erau atât de multe cele ce căutau să găsească drum spre locul ce le era rânduit. Erau mai mari, erau mai mici... ştiam că sunt multe bucăţi ce caută reîntregirea. Mi-am lăsat privirea să ne caute şi pe noi de cumva nu e-ram pe aici. Mă oprisem şi căutam...
-Nu te căuta, nu mai e nimic de-al tău pe-aici. Te du în spate şi priveşte... Cineva, şi ştii tu cine, vine către tine! E uşor aşa să vezi ce eşti şi dacă mai ai ceva lăsat prin urmă. Eşti acelaşi al iernii trecute? Câte cuvinte mai rostea omul din tine?
Mă prinsese de mâna ce-mi tremura. Ştia că simt, ştia că nu mă mai puteam lăsa înşelat de rafalele vântului şi nici de arşita stelelor. Mi-era mereu capul întors către un loc al lacrimilor şi suspinelor. Ştia de ce nu mă puteam hotărî să merg mai departe, de ce m-aş fi aruncat de-acolo, de sus, de atât de sus, de ce aş fi fost în stare să dau tot ceea ce sunt ca să pot să nu mai fie acel suspin ce îmi tremura toate trăirile. Dar el, ce era la fel de răspunzător pentru ceea ce se întâmpla, precum şi eu eram, mi-arăta calea pe care trebuia să mergem.
-Când ţi-ai simţit ucisă mintea, cine te-a salvat? Cum te-ai simţit când te-au năvălit valurile fricii? În noaptea-n care te-ai trezit, te putea trezi cineva de aici? Acolo unde sunteţi ai toate drepturile de a face îndreptarea simţirilor, căci acolo trebuie să aduci ceea ce acum este aici... E greu, dar doar aşa e bine...
Am plecat dezamăgit că nu mă lăsa să fac ceea ce de atâtea ori făcusem cândva, când veneam aici să recuperez ceea ce lipsea acelora care veneau la mine. N-am uitat cât de greu duceam înapoi ceea ce se rătăcise, sau cât de greu era să ocolesc pe cei pândeau să fure pentru totdeauna ceea ce le scăpase pe drumul spre adâncuri. Le ştiam locurile în care stăteau la pândă, ştiam şi locurile în care stăteau ascunşi, căci de atâtea ori îmi făcusem drum prin spatele lor, ca să nu mă simtă, cum trebuia să le adorm privirile şi să le sprijin pe raze de stele ca să pot să ajung fără să păţească cineva, ceva. Eram dezamăgit căci aş fi vrut să mă întorc şi să se schimbe totul dintr-odată.
N-aveam ce mai face. Îi promisesem, făcusem legământ sacru. Trebuia să-i dau ascultare căci era, înainte de toate şi chezaş a ceea ce va urma. Nu m-ar fi oprit nimeni să nu fac altceva, dar faţă de El n-aş fi mişcat un deget. Cuvâtul era legământ şi legământul nu se poate schimba.
Trecând puntea am ajuns la temniţele chipurilor împietrite. Acolo erau sufletele celor ce aici erau însemnaţi cu semnul bătrâneţii urâte, cu ponosinţa vremelnică, cu chinurile bolilor fără leac şi cu neputinţele mersului şi ale minţilor întunecate. Aici mi-a îngăduit să ştiu pe cei care îi căutam căci erau toţi pe dru-mul ce-i va face ori să spună, ori să se dea în vileag pentru tot ceea ce făcuseră împotrivă-ne. În temniţele acestea se târau aceia care fuseseră făptaşii de drept, cei care plătiseră sau promiseseră sufletul nostru plată. Fuseseră învăţaţi să facă ceea ce era de făcut, în fiece zi, în fiece noapte. Ei sunt cei care, de atâtea ori ne otrăvise mintea cu spurcăciunile mâncării şi băuturii ce ne-o dăduseseră cu aşa-zisă dragoste sau prietenie să ne potolească foamea sau setea.
Nu mică mi-a fost mirarea când am înţeles de unde ne veniseră relele cele mari. Înspre mine mai ştiam câte ceva, ştiam că fusesem ghimpe şi se tot chinuiseră să mă ciopârţească, dar nu am fost chiar sărăcit de surprize. De n-ar fi fost să ajung aici pentru întrebări despre făptaşii înspre alţii, n-aş mai fi vrut să aflu. Ori poate aşa trebuia să fie, să aflu când nimic nu m-ar mai putea face să ridic sabia războiului răzbunător.
-De n-ar sta ascunşi, de-ai avea cum să ţi se dea veşti, le-ai vede patul pe care zac, durerile ce îi dor, calvarul nopţilor ce li se scurtează pentru banii care le vin pentru că s-au nevrednicit a-şi da sufletul pradă.
Cele ce-mi arăta după ce văzusem despre mine m-au făcut să fac paşi înapoi, ca să fiu sigur că nu ameţesc. De nu mi-era sabia lăsată la poartă, tăiam capul a doi-trei dintre cei ce-i aveam în faţa mea. Mi-ar fi fost fapta fără de păcat căci erau atât de plini de păcate încât le puteam da marea şi unica eliberare. Şi chiar dacă ştiam că nu ar fi fost drept să iau eu, asupră-mi, tot ce duceau ei în spate, urmare a celor ce făcuseră, spre sabie-mi era mereu gândul, căci prea nemiloşi şi nedrepţi fuseseră când pentru sine sau pentru alţii aripile-ţi tot ţi-au tăiat. În paharele setei de înălţare turnaseră până de curând otrava îngreunării zborului, înălţaseră garduri în drumul libertăţii, ochii ţi i-au ars cu văpaia întunericului, ţi-au întors pe dos oglinzile spre a te arăta sluţită, spatele ţi l-au crestat să nu-ţi fie somnul cu privirea urcătoare-n cer, platoşă pântecelor ţi-au pus, înveninate gânduri potrivnice ţi-au sădit şi cu cuţite au tăiat împrejuru-ţi, că să te lovească orice pală de vânt cu urmele prafurilor culese din câmpurile ce le trecuseră până ce era să le apari în cale. Când gardurile curţii în care firul de iarbă se usca l-ai sărit, câine turbat ţi-au alăturat şi muşcătura încă nu ai uitat-o.
Te-ai furişat pe lângă păzitorul barierelor şi-ai văzut drum pe câmp cu verdeaţă, roditor, dar ai fost văzută şi tunurile ce să-ţi stingă focul dorinţelor de viaţă, s-a pus să arunce jeturi de apă moartă pe tine şi înaintea ta. Cineva, ce nu-şi găsea somn cât nu te ştia pe tine adormită, nu-şi voia nici sieşi odihna. Şi chiar de-atâta vreme somnul nu-i era liniştit deloc, cautându-ţi mereu pasul drept ce primu-l vei pune în plecarea ta pe drumul ce îl porţi cu dor în suflet. Ţi-l tot caută căci de câte ori vede că îţi este ruptă legătura picioarelor şi a mâinilor, o face iar, în grabă. Şi mereu are grijă să învârtească oglinda pentru schimonosirea chipului şi a gândului. Înveninat chip îşi arată când lumina pe chip îi flutură prin faţă, când vrei drum nou să-ţi faci, când află că zbor ţi-ai putea avea. Îţi stă mereu în cale, mereu îţi taie drumul să culeagă din roadele tale, să faci rod pentru poveştile visului ce şi-l are pierdut în amintirile tienreţii sale pierdute. Zvâcneşte şi se zbate când solii îi sunt întorşi din drum, iar zvâcnetul îl simţi în zbaterea ce te cuprinde pentru a te tulbura şi a te dezechilibra, de a te întoarce din urcarea scării pe care dacă o urci, n-ai s-o mai cobori.
M-a dus aproape de temniţele lor să le ascult urletele înfuriate. Mă cuprinsese în privirea-i luminoasă, pentru că toate cele ce se puteau afla ştia că sunt împotriva firii, că trecusem şi eu prin aproape aceeaşi poveste ce mă voia târâtor pe totdeauna şi împotrivirea-mi încă o plătesc. I-am văzut şi bucuria pe care a avut-o odată cu mine pentru marea-ţi putere de a nu te lăsa pradă turbării, de a da în schimbul trăirii vieţii bir greu, din cele dragi lor, pentru care le-ai adus mare supărare, şi supărarea lor ai îndurat-o în grea durere. Era bucuros văzându-şi fiica trecută de pragul ce îi fusese pregătit ca de netrecut, ştiind încă de pe atunci că nimic din toate n-o pot opri, că în ziua ce doar el o ştie, toate cele opritoare rupte vor fi, de-a pururi.
-Legămintele noastre sunt neşterse. Legămintele voastre au fost aduse şi puse în carte pe marele altar! Aflat-ai tot ce se putea afla, ştii şi la toate acestea leacul!Să stai mereu aproape!

Orice poruncă ce mi-ar fi fost dată mie cel ce sunt, n-aş fi respectat-o. Dar aşa cum mi-a fost spusă, fără nici un fel de impunere, ştiam că are efectul ce doar El îl avea deja ştiut.
Era mie dată porunca, era izvorâtă din dorinţa Lui, la care nicicând n-a renunţat. Era mie dată porunca spre ami fi îndemn aici, de a nu mă lăsa mişcat de orice rafală, de a nu mă lăsa dus de nici un val, de a rezista oricărei încercări, oricărei alungări sau renunţări ori amăgirilor de tot felul. Toate acestea ştiam că vor fi, aşa cum au şi fost. Altfel nu mi s-ar fi spus. Şi mi s-a spus pentru că va trebui să fiu malul ce nu va putea fi mişcat nici de oameni, nici de orice altceva. Şi înţelesul că nu va fi uşor, era cuprins în porunca ce mi-o dăduse.
În tot acest spaţiu al temniţelor, un fel de colţ al ruşinii Cerurilor, ai aveam să mergem prin două locuri ce erau imediat lângă poartă; la intrare, pe dreapta, imediat după poartă, erau cei aduşi, iar pe stânga erau cei care trebuiau să plece. Către aceştia din urmă mi-a îndreptat paşii. Acolo ştiam bine fiecare cotlon. De acolo, de atâtea ori, plecasem cu cei pe care îi readuceam firescului, îmi simţeam şi acum urmele ce le lăsasem pe prag, când căutam să nu greşesc pe cel care trebuia adus. Când eram pe prag s-a auzit o şoaptă “Vraciul alb!”. Am întors privirea şi i-am văzut zâmbetul, plin de căldură. M-a prins de umeri şi parcă şi pentru sine a rostit:
-Credeai că vreodată vei fi uitat? Nici cei de aici, nici ceilalţi, cei cu care acum te confrunţi nu vor putea uita cum ţi-ai croit drumul spre Cerul celor ce luptă! Doar oamenii te privesc ciudat, căci ei vor dovezi, căci lor nefiindu-le cunoscut acest tărâm, îţi vor pune piedici nevinovate. Să ai grijă de ei, să nu le dai motive să îşi facă rău.
Aici se vedea bine, mult prea bine ce vremuri avem acum, pe Pământ, a trăi. Căci atât de mulţi câţi erau acum aici, nu mai ştiam de mult, de foarte mult timp, să fie aici. De obicei puteam dintr-o privire să-i văd pe toţi, să-i învăţ, să-i recunosc. Acum nu cred că era prea uşor celor ce recuperau sufletele să găsească ceea ce căutau. Erau mult prea mulţi, prea multe suflete de copii şi suflete de femei. Copii erau grăbiţi să se reîntregească, şi făceau zarvă mare. Erau prea nevinovaţi, şi erau îndreptăţiţi să se grăbească, dar mai nimeni nu venea după ei. De copii se pare că uită toţi aici, pe Pământ, uitând că ei le sunt binefacerea ce li s-a dat pentru împlinirea destinului şi menirii lor de oameni.
Femeile puteau fi împărţite: cele care se grăbeau, cele care erau încă în espectativă şi cele care nu aveau de gând să se întoarcă. Pe cele grăbite mi-a fost uşor să le pun în tiparul vârstei de pe Pământ şi, fără să greşesc, ştiam că acelea erau cele grăbite, în viaţă să revină ca să-şi reia rostul; puţine erau sub cei 35 de ani pământeni. Fuseseră devreme şi mult târâte în noroi, ca mai toate de aici, chemate sau împinse de amăgitoarele oglinzi bine şlefuite de cei care nicicând nu se sfiau să le coloreze în culori atrăgătoare, sau să le facă luminoase împotriva întunericului de peste tot.
Acele suflete ce stăteau în cumpănă sunt cele ce aici se luptă cu ele însele, pentru renunţarea la mai mici sau mai mari plăceri ori la obiceiuri prea comode, la tendinţe de a avea mai mult decât le este dat să poată, la mândrie şi slavă deşartă. Le este liberă calea, le este liberă alegerea, le este la îndemână hotărârea. Dacă printre celelalte se găseau multe suflete pline de lumină, şi tocmai din cauza luminii lor duse pe calea pe care să şi-o piardă, printre acestea erau destul de puţine ce-şi puteau singure aureola viaţa.
Suflete minunate erau cele ce nu voiau să se întoarcă. Aici erau cuprinse de focuri şi lupte ce le împlânta durerea şi putinţa de a fi le era cu totul anulată. Erau sufletele ce nu trecuseră prin temniţe, cele ce, de bună voie îşi trimiseseră sufletele în ceruri spre a fi în locul altora plătitoare a faptelor de care nu se puteau niciodată învrednici. De-ar fi să vină aici, în locul în care se poate întâmpla căderea la fel cum se poate întâmpla şi decăderea, teamă le este a nu merge pe drumul către coborâri sau decăderi, acea teamă ce aici se spune teama pierderii de sine. Şi singure se puteau întoarce, singure, când puterea, de a fi ceea ce se vor, le va fi pe de-a-ntregul dată, când nu vor avea de ce se clătina.
Mai erau acolo şi izbăviţii de păcatele lumeşti, aceia care îşi înţeleseseră marile neomenii, şi întors li-i spatele, pentru totdeauna către cele ce împotriva semenilor le-au făcut. Sunt cei care aici, în vieţuirea pe Pământ, le spunem că şi-au mărturisit păcatele şi s-au întors înspre credinţă, ori, pentru cei mai mulţi, cei care şi-au regăsit drumul. Sunt sufletele care trebuie să-şi facă singure drumul revenirii şi păstrării a ceea ce deveniseră după trecerea prin care fi-vor să le fi fost temniţele grele şi întunecate.
Mulţi însă, foarte mulţi, erau cei care făcuseră faptele fără să ştie de ce fac, cei care se rătăciseră plecând din drum fără motiv aparent, împinşi către miraje aduse lângă drumul lor sau chiar create pentru a fi puse aproape spre a fi văzute dar nicicând de atins, cei care, loviţi de săbiile şi măciucile ucigaşe, pe drumuri de pierdere şi pierzanie apucaseră pentru a-şi îndulci amarul suferinţelor extreme, sau cei care înduraseră şi rezistaseră până la epuizarea resurselor, apoi pierduseră tot ce le mai rămăsese a-i readuce şi reface în întregul lor de a fi. Aceştia sunt cei după care, puţinii şamani, vin să-i readucă în trupuri, cei pentru care puţinii preoţi mai fac slujbe de ocrotire, eliberare şi pază spre grabnică întoarcere. De aici vin sufletele celor prin minuni vindecaţi prin puterea de manifestare a Duhului Harului Sfânt, prin ei înşişi sau prin cei care, spunem noi, Dumnezeu lucrează pentru oameni.
Aici, surprinzător, am găsit pe câţiva din cei care nu crezusem să aibă de-a face cu păcatele ce-i duceau la o grabnică judecată. Nu eram surprins de cei care erau în aşteptarea salvării trupurilor supuse, nu eram surpins că mulţi cei din jurul meu acolo se aflau, căci deloc întâmplător ajunseseră în preajma mea. Dar să găsesc acolo pe cei ce nu vârsta, nu faptele, ci doar gândurile înveninate de viaţă, de societate, de alţii, îi adusese aici, era de-a dreptul înspăimântător. Căi ştiute şi căi neştiute, le dăduse putere în gânduri, însă, limite copiate i-au făcut să facă prea des împotrivire legilor divine, voind, de la cei care oricum le dăruiau ceea ce trebuiau să le dăruiasca, mai mult, chiar şi ceea ce nu le era de folosinţă şi trebuinţă, i-au făcut puternici lovitori în loc de a fi puternici păzitori. Şi au lovit în alţii, fără să ştie, fără să se gândească la loviturile ce în ei ajung. Iar aceste lovituri i-au adus aici.
Aş fi vrut să ajungem mai repede acolo unde răspunsurile ultime le-aş fi putut găsi. Dar n-a fost cu putinţă căci ale Sale cuvinte au avut înţeles deplin:
-Atunci, în demulturile trecutului, ştiai că cei noi veniţi au la ei cheile problemelor pentru cei care nevoie grabnică de ajutor au. Chiar ai vrea să ajungi cel care, în faţa unei uşi încuiate nu în-cearcă să găsească o cale de a o deschide şi preferă să se năpustească asupra ei? Dar dacă spargi uşa, cum vei mai închide golul ce-l închidea? Cheia caut-o, iar la aceştia mai degrabă o poţi găsi!

Din îmbulzeala de la intrare şi forfota celor ce îi împărţeau pe cei veniţi, se lăsău uşor de înţeles vremurile pe care cei de aici le au de trecut. Sunt unii care pe sine se condamnă, neştiutori, abia aici ajung să se dezmeticească, şi-s convinşi să se întoarcă. Sunt alţii care ajung aici şi tot cred că sunt mai presus decât sfinţii, şi sunt întemniţaţi cu mare opunere din partea lor. Sunt mulţi amputaţi ce vin aici în rătăcire, victime ale celor mai neezitanţi în a lovi şi a fărămiţa suflete şi a face vieţile imposibil de trăit. Sunt tot aici cei ce cu totul rătăcesc, iar câţiva, rătăcitori întru totul nu mai au nici măcar unde se întoarce, căci ei şi-au aruncat existenţa fizică morţii. Da, aici, criteriile de sortare, ce au fost vremuri de-a rândul destul de simple, se tot completează. Lista aceasta, mereu crescândă, este oglinda vremurilor, vremuri care nu pot purta un alt nume decât cele de pe urmă.
-Când au început războaiele de cucerire ale celor ce vieţuiau în întuneric, atunci când v-au înconjurat şi pe voi şi v-au risipit, nu mi-am închipuit că se vor porni să înlăture pe toţi acei care nu li se supuneau, că-şi doreau să dispară măsura existenţei lor. De n-am mai fi noi, chiar ei ar pieri lovindu-se între ei. Li s-a dat şi lor dreptul de existenţă, s-a ales Pământul locul unde sufletelor li s-a dat dreptul de a pleca din lumină către adâncurile întunericului, dar aceste înţelegeri ei le-au vrut fără de învăţături către oameni, şi s-au pornit, prin cei ce li s-ai alăturat, să dea înţelesuri pe placul lor, pe placul celor necunoscători, oameni, ca cei de aici să devenim tot mai puţini. Azi lupta finală o vor şi asta se simte cel mai bine acolo, pe Pământ!
Ne-a cuprins tristeţea pe amândoi. Vorbind despre viaţa oamenilor, se simţea frigul goliciunii lor. Vorbele făceau ţurţuri şi ţurţurii vibrau, cântând o melodie ce nu aducea nimic bun. Era poate cel mai real semn că în scurtimea vremii ce a mai rămas, va fi greu, extrem de greu, va fi vreme cu pierderi multe şi înălţări mari, dar puţine. Va fi vreme de moarte şi de îngropare...
-Multe, multe vrei să le vezi. Multe dovezi vrei... Mă întrebam de când, de ce, te-au cuprins atâtea îndoieli? Abia acolo, când treceam puntea, te-am priceput, am priceput, de ce ai atâta nevoie. Mă întristează motivul pentru care tu arăţi că ai avea îndoieli. Drumul legământului, ce nu l-ai dat uitării, se vede că e greu, că spre împlinirea celor de voi, de noi, hotărâte, înoţi prin valuri de noroi, şi că mâinile-ţi obosesc tot curăţind rădăcinile celei care împinsă e să fugă, spre a ne fi mai greu, tot mai greu. Ce să faci? Unde să-ţi îndrepţi paşii? Ţi se lasă răgaz de a reveni, după trecerea viforniţei? Nu astea îţi sunt întrebările? Nu astea sunt gândurile ce-ţi fac viaţa de om întristată?
- Tu vrei acum de la mine un răspuns... Răspunsul îţi cade acum poate greu, dar eu nu ştiu să mă prefac: Faci ceea ce e de făcut, n-ai alt drum, cel mult să stai mereu ascuns şi să te târăşti, iar timp de răgaz pentru nimeni nu există. Dacă îţi este la îndemână plecarea spre ceilalţi, ai dreptul să o faci, aşteptat de ei ştii că eşti, dar eşti în stare tu să îţi încalci cuvântul ce fără să ţi se ceară, ţi l-ai dat? Stai drept şi luptă, căci Lupii Albi nu se lasă vânaţi nici când ţeava puştii îi este aşezată între ochi.
-Haide să vezi scrierea cărţii...
În sala mare, plină de cărţi se observa uşor că multe căutări făceai dregătorii. Erau multe deschise sau li se pusese semnul de citire. Aproape un sfert din rafturi erau goale, atâtea erau cele deschise citirii. Mă îndreptam spre raftul în care ştiam că este locul cărţii mele, însă m-a oprit şi mi-a arătat spre masa luminată. Acolo nu erau multe, şi nu toate deschise. Pe cotorul lor, căci erau aşezate câte două, mai rar trei sau patru, la un loc, legate, am citit şi numele. Celelalte, deschise, nu se lăsau citite de alţii. Însă cam toate unde erau deschise erau trecute cu mult de jumătate. Am văzut literele pe doar două dintre ele... doar acelea ne erau lăsate vederii şi citirii.
Nu oricine poate citi cărţile şi nici nu se poate citi orice. Doar un singur înger are acces nelimitat. Este un înger ce este de toţi cunoscut, dar unii nu vor să accepte că este un înger ce nu aduce răul. Nici înger nu vor să admită că este, ba, chiar mai mult, i-au ponegrit imaginea şi l-au trecut în lumea tenebrelor. E însă cel mai corect dintre toţi, este cel care cel mai rar greşeşte... Şi, să nu se uite că ştie pe toţi de pe Pământ... E îngerul morţii, însoţitorul plecării sufletului.
Ne-am apropiat de cărţile ce se puteau citi. Literele se vedeau bine, foarte bine, fiecare literă era parcă scrisă cu lumină. Semăna cu un calendar, citirea timpului nu avea însă o conotaţie directă, o translaţie directă. Aici vorbim de zile, luni, ani, acolo e vorba de vremuri, vieţi, curgeri. Un calcul deloc uşor e posibil pentru cei care nu le sunt date constantele, dar până reuşesc să-l facă dispare tot ceea ce este scris, unele se pot şi întâmpla vieţii de pe Pământ.
-Acum e prima şi ultima dată, ştii, când tu poţi citi. Îţi e pedeapsă asta pentru că ai cerut să o reciteşti înspre ceea ce va urma. Îndoială, aşa s-a spus când au auzit de cererea ta! De o mai faci încă o dată, tot ceea ce ştii, şi ştii tot, ţi se va şterge. Acum citeşte, de vrei, tot ceea ce mai vrei înspre ceea ce va fi! Când termini îmi spui...
Nu mai era deloc vocea blajină ce-mi cuvântase până acum. Era acum chiar dojenitor. Am parcurs tot ce era scris, până la ultimul rând, încet, pentru a nu scăpa nimic din ceea ce era scris. Îmi verificam pe cele ştiute. Se cuibărise un fel de teamă în mine, o teamă ce o simţisem aici, în viaţă, în câteva rânduri. Mă chinuia o întrebare: Citisem cumva greşit şi greşite îmi fuseseră faptele? Stătea în spatele meu şi tăcea, ştiam că întrebările ce mă chinuiau le ştia, dar faptul că nu vorbea mă ţinea şi mai rău în acea febră. Ştiam cât de mult ţine la noi şi dacă nu auzeam de la el vorbele de a ne opri, îmi era destul de clar că drumul era bun.
Am terminat de citit, m-am întors către el şi citindu-mi nemirarea coincidenţei a ceea ce ştiam cu ceea ce citisem, a început, altfel decât mai înainte, a-mi vorbi:
-Ai fost lăsat să ştii tot. Ai la îndemână toate ideile şi datele ce vă trebuie. Ştii şi câţi vă aşteaptă şi unde sunteţi aşteptaţi aici. Ştii şi minunile ce vi-s date să le trăiţi şi să le arătaţi în viaţa de acolo. Trăiţi, cum spuneţi voi, ivirea zorilor. Acum, că v-aţi aţintit ochii spre răsărit, şi în jurul vostru vi se pare că e mare întuneric. Nu eşti tu cel care aştepţi cel mai mult, şi la tine este speranţa noastră, ca şi a ei, că vine mai repede răsăritul. Întunericul precar din jurul vostru dă apă la moară celor din jur, nicidecum celor buni, să arunce gânduri şi cuvinte otrăvite. Nu-ţi este frică şi nu ţii cont de ele. Acolo unde dorinţa e mare, mare este şi teama, iar teama este urechea ce aude, orice şoaptă, şi orice şoaptă are efect. Lăsaţi-vă vouă încrederea în voi şi nimic nu va mai face nici pământul de sub picioare să se cutremure, nici vânturi să bată. Fiţi, ca oameni, prin fapte, prin vorbe, prin gânduri, ceea ce ştiţi şi aţi spus că trebuie să fiţi, şi vor veni zorii zilei de vară!

De-ar fi fost să stau să spun de mi-a fost îndeajuns ceea ce văzusem şi aflasem până acum, era destul de uşor să spun că a fost şi bine şi cu mare învăţătură. E adevărat că pentru toate acestea am fost nevoit să renunţ la orice posibilitate de a mai veni pe aici pentru mine, însă, la fel ca în viaţa de pe Pământ, a şti că nu s-a cuibărit greşeala în fapte, era tot ceea ce îmi trebuia mie, spre a nu fi nicicând încercat de căderea în morişca neiertătoare a gândurilor. Nu aveam dovezi, dar feţe multe mi se arătaresă, pot însă oricând să le recunosc, să le stăvilesc elanul distructiv sau ademenitor. Mi se arătaseră viitoare fapte ce le vor face păşitorii pe drumuri greşite, auzisem deja vorbe ce le voi auzi. Existenţe prezenţe au fost date să le pot identifica întru totul: cu trecut, cu prezent, cu viitor. Şi acum ştiu destul de bine ordinea şi motivele plecărilor, a venirilor şi a întârzierilor. Pot să pară multe, dar mai am loc de mult mai multe ce le voi afla, din trebuinţă, despre şi pentru alţii.
Nici n-am avut intenţia să ştiu altceva decât avusesem ca motiv pentru a veni aici, dar, aşa cum pe o pajişte se văd şi florile, se vede şi iarba, se văd şi mărăcinii, se văd şi urmele paşilor prea mult bătuţi, aşa şi eu, aici, am avut liberă vedere să văd despre cei câţiva ce, acum cunoscuţi sau încă doar ştiuţi, sunt cei ce vor fi în preajmă, ca ajutor sau ca cei ce vor avea nevoie de ajutor. N-aş fi vrut să le ştiu ideile ori gândurile, ori existenţa, dar vreau, nu vreau, trebuie să accept că deloc întâmplător mi-au fost date să fie cunoscute.
De vorbit despre astea, nu ar fi greu să vorbesc, dar cea mai bună faptă ce o pot face în acest moment este aşteptarea acelui moment în care a vorbi este o necesitate.
Vremea de schimbare şi de întâmplare a celor ce spuse au fost, mai mereu fără ideea de realitate, mai degrabă ca o poveste, este aproape, ba chiar se poate spune că pasul ce acum este ridicat, se va aşeza direct în acel spaţiu. Ceea ce este acum nu va mai fi, ceea ce se întâmplă acum nu se va mai întâmpla. Chiar noi, cei de acum, vom fi altfel, aşa cum vrem, aşa cum poate acum nu am vrea. Ne vom fi tot noi, nouă, şi abia fiind vom înţelege de ce aşa trebuie să fim. Teama şi frica, de orice şi de oricine va rămâne un coşmar al somnului ce dat ne-a fost fiecăruia dintre noi. Şi, când eliberaţi de toate aruncăturile altora, vom respira în fiecare dimineaţă aerul binefăcător al existenţei în concordanţă deplină a triadei ce suntem, vom putea construi casa vieţii şi a trăirii reale.
Stăteam şi priveam altarul, priveam luminile ce dansau vesel. Pe măsură ce îmi adânceam privirea în adâncuri, alte şi alte imagini ale viitorului îmi deveneau clare, tot mai clare. M-am auzit strigat dinspre intrare de aceeaşi voce armoniosă, însă plină de hotărâre:
-Nu e vremea să stai să vezi şi să revezi! Să mergem, multe avem de spus!
Am plecat de acolo trecând peste acelaşi câmp al sufletelor rătăcite. Mergeam amândoi, încet, de parcă în mod intenţionat mă lăsa să mai văd, odată şi înc-odată haoticele rătăciri ale celor de aici. Nimeni n-ar fi putut să-şi găsească o clipă de linişte, căci în rătăcirea lor nu ştiau nici de unde vin, nici încotro se duc. Cel mai greu era cu sufletele mici, cu bucăţile de suflet, care dădeau din colţ în colţ pentru a-şi găsi întregirea. Rupte cu forţa, păstrau doar mici urme din chipul ce-l aveau trupurile în care fuseseră şi erau lăsate aici tocmai pentru a-şi afla rădăcinile. Erau chiar bucăţi rupte din acelaşi întreg, ce se căutau a se regăsi bucată cu bucată aici şi a aştepta să vină cineva după el.
Ideea de a mă arăta celor ce nu-şi vor sta locului nu mă părăsise. Acolo mi se tot îndreptau gândurile, acolo mi se îndreptau privirile, acolo mi se voiau îndreptaţi paşii. În firea mea a stat, dintotdeauna, lipsa de teamă în a da ochii, în a mă confrunta, cu cel ce aruncă mănuşa şi ridică, în semn de luptă, sabia războiului. Aşa am câştigat lupte ce voiau să înceapă, aşa am încheiat războaie ce păreau fără de sfârşit. Prin firea mea stă şi acum neînchinarea, neatârnarea şi libertatea de a fi stăpân al drumului, concordant cu hotărârile luate de dinainte de venire. Şi aşa am câştigat şi războaiele în care pierdusem luptele de început.
Când mă legam totdeauna în lupta împotriva legătorilor, mă ştiam că nu pot să fiu din cei ce nu cred în sufletul neprihănit, în omul ce nu îşi vrea sieşi lumea tenebrelor. Aşa a fost începutul meu, început ce m-a făcut să fiu, ca şi acum, lângă El, slujitor al cauzei Luminii, cu respect pentru lupta de dintotdeauna a Lui. Nu i-am fost nicicând un supus, căci nu puteam să fiu un supus, dar în fiecare luptă am fost nelipsit, de multe ori fiind singurul venit din lumea focului, din lumea celor care pe sine se ard pentru a dărui drum luminat celor ce drum greu, drum de înălţare îşi aleg.
M-am simţit iubit de El de când prima dată L-am întânim şi m-a iubit tot de pe atunci. Mi-a cerut, când cei din adâncuri au hotărât să supună sufletele, să fiu cel ce o are în pază pe fiica Lui cea mare, pe fiica Lui cea care trebuia să vină să dea semn şi însemn al Lui către lumea Pământului. Şi Lui şi Ei le-am venit alături când războiul devenise urmărire de capturare a Lor, şi de atunci ne-a văzut mereu alături, de mână mergând peste tot, îmbrăţişaţi când vânturile reci făceau să tremure câmpurile înflorite, nedespărţiti totdeauna. Şi cu blândeţea-i ce toţi i-o simt când se apropie de el, ne-a dat binecuvântare pe totdeauna. Cu raza Lui de Lumină a pecetluit legământul nos-tru de dinainte de a reuşi să ne rupă îmbrăţişarea şi, fiind pri-mul venit din haos să arate Lumii noi a Pământului calea spre Lumină, ne-a vegheat drumul spre împreună de tot atâtea ori de câte ori amândoi eram pământeni trecători spre învăţare.
La vremea cumpenelor am fost împreună, iar El împrejurul nostru a fost, străjuindu-ne trecerea. Şi mi-a vegheat mie umbletul singuratic pe câmpurile pline de vânători şi mi-a fost singurul care a ştiut totdeauna ce îmi sălăşluia în suflet, durerea întâlnirii călcătorilor propriului cuvânt, înlăcrimarea la suferinţa celor loviţi de semeni, plânsul plânsului copiilor lăsaţi de izbelişte şi a mamelor rupte de copii, dar şi încrâncenarea împotriva celor împotriviţi firii şi existenţialităţii omului, om cu bunele şi relele lui.
Azi, El, Marele Mai Marilor Preoţi, singurul călător prin vieţile lumilor, hotărâtor al venirii celor de minune făcători, celor zămisliţi în lupte pentru înnobilarea victoriilor drepţilor învingători, împreunărilor împotriva dorinţei şi mofturilor celor împotrivitori destinului, ne-a dat îmbrăţişarea recunoaşterii, nu doar s-a arătat precum se arată tuturor celor ce sinceri s-au dăruit în lupta revenirii la fireasca şi divina trăire a vieţii, arătându-şi părinteasca şi prieteneasca veghe asupră-ne. Din grija-i ce răstălmăcită, de aşa-zişii mesianici apostoli, ori de noi, în clipele de tristeţe, disperare şi durere, a fost de multe ori, ne-a dus şi ne-a adus pe praguri ca să ne facă să înţelegem că drumul n-are alte sensuri decât pentru totdeauna înainte, alături lui, ori pentru totdeauna înapoi, împotrivă-i, dar niciodată ca pedeapsă.
Mie mi-a fost îndrumător revenirii din decădere fără să ştiu că pe drumul meu mă adusese, în urcarea-mi singuratică, prin zăpadă, asemeni Lupului Alb, în zi de sărbătoare a înfloririi Pământului, spre vârful ce-l trecusem împreună, purtători ai Sceptrului Luminii, în drumul spre întâia viaţă de oameni. Şi mi-a fost apoi neştiutul dătător de putere în lupta de a arăta că nu omul e muritor, ci doar voinţa murindu-i, plecarea se arată moarte chinuitoare. Şi-mi este îndrumător în alăturarea ţie spre prezenta eliberare de chingile strânsorii pe care o simţi şi simţind-o ţi-ai vrut răspunsurile pentru care am venit la El. Şi mie, şi ţie ne este aducător de zâmbet şi căldură în lumea, din ce în ce mai tristă şi mai rece a Pământului.
-Aici unde văzut este totul, aici unde ne sunt aduse sufletele ucigaşe, am primit multe jurăminte de nefacere de rău din partea celor ce s-au dedat făcutului de rău... i-am auzit spusele mâhnite, când am păşit, fără să ştiu, fără să simt în marea sală a cercetării dintâi. Şi i-am crezut că înţelese ni-s promisele neiertări ale faptelor ce vor mai fi la fel ca cele greşite. Nu mulţi au fost însă cei care n-au uitat de jurăminte şi n-au stat pe gânduri să facă răul să fie şi mai mare. Către tine îi bine ştii, către alţii ai aflat şi vei tot afla, iar întrebărilor tale, acum puse mie, răspunsuri le-ai găsit. Le vei găsi chipuri şi trupuri, goale de orice, întunecate până la inexistenţă, cercetează mereu în jurul tău. Eşti vorbitor dintotdeauna, acum învaţă să taci când este nevoie şi, cum spusele au fost spuse, fă să strălucească sabia. Lasă capete netăiate, dar taie-le mâinile ce fac legături de nedezlegat, sau otrăvesc până şi nevinovate suflete, ce ucid fără să ştie că ucigătoare li-s vorbele, legătoare li-s faptele, potrivnice li-s gândurile. Şi picioarele ce merg în locurile necurate fă-le să nu mai meargă, taiele paşii. Fă să strălucească şi sabia Luminii albe cu care să tai toate legăturile. Şi să spuneţi că împreunarea de oameni vă este legătura timpurilor din care împreună am fost cei nesupuşi şi neînvinşi.

Fără grabă, căci timpul nu se trece, se judecă şi se hotărăsc toate. Nicicând nu judecă judecătorul de unul singur, tot timpul în trei. Tot timpul legea e lege cum a fost dintotdeauna, nicicând pe gânduri nu se stă. Despre judecata de aici bisericile nu vor a vorbi, căci mulţi dintr-ai bisericii trec, chiar şi totdeauna pe aici. Biserici mari au schimbat legile şi au înnobilat făpturi fără de merite, asta pentru că au spus şi au scris că în paza Cerurilor s-ar afla ai lor slujbaşi, ce slujbaşi sunt doar pentru că s-a dat lege cum şi când slujbaşi să fie, dacă învăţătura cărţii au căpătat, şi învăţând sunt văzuţi ca cei care şi cunosc. Aşadar aşa fiind legea, necunoscând, urechea şi-au plecat în nepricepere spre vorbe spuse amestecat cu lacrimi ale mamelor neîmpăcate cu destinul copiilor sau ale celor ce se cred năpăstuiţi de cei ce le-au vrut binefacerea, şi vorbele blestemelor judecătoare le-au aruncat asupra nevinovaţilor, dincolo de ceea ce ştiau, dincolo de credinţa în cererea de judecată a celui ce drept totdeauna judecă.
După legământ sunt toate rânduite şi în afara lor cad toate sub judecata de după viaţă, pentru cei toţi fără cunoaştere, de fiecare noapte pentru cei care sunt veniţi întru slava Luminii şi cea de aici pentru cei ce cumpătul şi-au pierdut spre măsluirea vieţilor şi dorinţa propriei neîmpliniri şi a orgoliului rănit de proprile lor neputinţe.
Ne-am mers drumul înspre loc de linişte spre a vorbi despre multele cele ce vin pentru noi şi pentru toţi. Şi să vorbim despre cele ce schimbate trebuie în noi pentru a ne continua drumul spre ceasul în care va bate revenirea la noi doi, cei vechi, cei de totdeauna.
-Tăcerea ta este dorită de cei ce stau aproape, prea aproape de tine. Cuvintele tale cerute sunt să spună, dar când spun despre ceea ce este adevărat, când degetul cuvântului arată chiar spre cei care trebuie lăsaţi deoparte, când cu mâna cuvântului vei ridica masca ce şi-au clădit-o cu stoicism, se vor arunca asupra ta chiar şi cei ce doresc cuvintele înainte de a le auzi. Oamenii lumii voastre şi-ar dori ca multe să se schimbe pentru a le fi mai bine, dar, în ceea ce îi priveşte pe ei, nimic să nu se schimbe. Când vei pune degetul deasupra rănii se vor bucura că va veni vindecarea dar, când degetul va căuta să scoată puroiul, vei fi tu găsit cel vinovat de puroiul ce nu se va recunoaşte că acolo e şi doare de când se ştiu. Şi către durere, suferinţă, îndurare, singurătate şi dezamăgire vor vrea să te împingă pentru a şti că tăcerea, ce tot îţi cer şi tot or să îţi ceară să o rupi, să ţi-o vrei. Puţini gândesc să plece dintr-un pat strâmb dar cald pentru a dormi într-un pat adevărat, curat, dar pe care va fi nececar să-l încălzească.
-De ceea ce eşti acum se vor lua toţi, priviri înspre tine greu vei găsi fără să spună şi ceva de ceea ce nu ai. Doar câţiva, acei care nu mai privesc prin ochii lumii, te vor ţine cât vor putea de mult aproapre şi se vor încrede în tine, deschizător de drum şi spărgător de munţi.
Aşa a început discuţia pe care mi-o promisese şi pe care o doream şi eu cu ardoare. Cuvintele acestea au fost tabloul pe care l-a făcut, arătându-mi cât de bine ştie ceea ce este viaţa aici, pe Pământ, ceea ce este viaţa mea, ceea ce este viaţa noastră, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cine sunt cei de aproape, cine sunt cei care ne vor aproape, cine sunt prietenii şi cine sunt potrivnicii.
Mi-am permis să spun că “eu văd, eu ştiu”, dar când am înţeles câte le are el ştiute, m-a cuprins un sentiment de ruşine. Dreptul de a spune asta l-aş fi putut avea doar dacă aş putea cuprinde jumătate din ceea ce cuprinde El. S-ar spune că mi-e de ajuns să ştiu ce e în jurul meu, ce face să se întâmple una sau alta cu mine, cu cei dragi, cu cei din apropiere, dar dincolo de bariera nivelelor apropierii nu este cazul să ştiu mai cu deamănuntul? Suntem aici păienjeniş ce se cutremură la o mişcare cât de mică în oricare colţ al pânzei de legături. O vorbă de o clipă, o privire trecătoare, un amănunt aparent banal, dezacordează vioara ce cântă cântecul vieţii şi poate deveni dizarmonic.
-Am dus oamenilor tot ceea ce aveau nevoie să aibă ca să le fie plăcută şi fericită viaţa. Legea oamenilor este însă stricată pentru că şi-au făcut legile lor, ce se împotrivesc motivului pentru care vin sufletele pe Pământ. Şi-au făcut idoli, cioplind chipuri necunoscute, aşa cum au făcut legi fără să ştie de unde sunt pornite. Că întuneric este de nu este lumină, dar au inventat durerea de ochi la lumină şi pentru a o trata au făcut ochelarii de cal, nicidecum n-au căutat să vadă de ce lumina poate să dea dureri.
Ştiam că vorbeşte cu durere despre oameni, despre nesăbu-inţa lor de a se juca, de a juca jocuri împotriva lor. Îndurerat este, dar de multe ori spune că oamenilor le-ar trebui o lecţie mare ca să uite apucătura de a cotrobăi prin cotloanele întunecate, de a uitat tot ce au adunat şi tot ceea ce află din acea clipă încolo să le fie temelie pentru gânduri.
-I-aţi spune voi spălare de creieri şi o faceţi ca să puneţi omului în spate ceea ce nu poate să ducă. Noi vrem să-l curăţim de atâtea şi atâtea mizerii. Află omul multe lucruri de valoare şi care l-ar pune iar pe podiumul de Om, dar şi ceea ce e de valoare devine armă ucigaşă imediat după ce o are aflată. Nu mai cinsteşte nimic omul de acum, aruncă totul înspre banal şi mediocru, doar ceea ce vrea el, aproape totdeauna “al lui” ţine ca bun, ca regulă, ca împlinitor. Şi-ar mai trebui omu să uite pe cine are aproape, după legile-i de acum, ca să aleagă iarăşi, cu suflet curat, pe cine lasă aproape, pe cine îndepărtează. Limbi multe vorbiţi aşa cum mulţi ce stau lângă voi cu cuţitul scos vă arată o lume pestriţă, nicicând albă, niciodată înspre lumină. Mereu vreţi să trageţi cu ochiul spre întunecatele tenebre, mereu vă căutaţi culcuş cald.
- Omul se spală pe cap... De ce nu credeţi voi că ar avea nevoie să se spele şi în cap? Îşi purifică trupul, capul însă şi-l lasă de izbelişte... a venit firesc, o întrebare cu atâtea înţelesuri.
Ne-au dat sabia, ne-au dat iubirea. Noi am inventat frânghia şi ura. Tocim cuvintele de închinare şi slăvire a binelui, dar lăsăm loc în suflet de rău. Dăm libertate, dar legăm fedeleş pe cel dornic de libertate şi ne facem că nu se vede, dar ne ţinem scai în a blama ceea ce e rânduit şi rostuit ca legat sau nelegat, în ceruri. Dăm valori iubirii, pe scale de la 1 la 10 sau chiar mai fin, de la 1 la 100, când ar fi clar şi simplu că ea doar există, niciodată mică sau mare, dar ura o mascăm sub vorbe înşelătoare, bine ticluite. Ura nu are etalon, dar are mască, urii nu îi dăm valoare, nerecunoscând că e lângă noi, mai mereu.
-Acum eşti om, de-acolo vii! Tu poţi să vii. Te-ai arătat acum întâia oară să întrebi de tine. Mă întrebam de ce acum, când Poarta Luminii îţi este deschisă o faci, şi n-ai făcut-o când gerurile bolii fără leac veniseră peste tine. Aici, ştii, ai primit stelele voinţei şi hotărârii, şi nici să le primeşti n-ai venit. Ai pus mâna pe sabie, şi-ai lovit doar ca să poţi să evadezi din închisorile cu trei rânduri de ziduri. Şi n-ai lovit nici când pe urmă ai simţit gardienii zeloşi. Şi n-ai fugit... Te-am văzut şi când te-ai arătat neînfricoşat venirii potrivnicului mare deasupra ta, în câmpurile pustii, în pădurea întunecată sau în noaptea de încercare. Nu am vrut să vezi că oricum te-aş fi ajutat, dar am văzut că somnul ţi-ai stricat ca să-i spui că nu este mai puternic decât tine. În trei zile Poarta Luminii ţi s-a deschis şi azi e timpul să ştii: Eu ţi-am trimis deschizătorul de drum, eu ţi-am deschis poarta. Întâiul necerut legământ nu se pierduse şi îl ţinusei. De întuneric singur te-ai scuturat!
Viaţa de om mi-o ştiu. Am crezut totdeauna că eu şi doar eu o ştiu. Că despre ea doar eu trebuia să vorbesc şi de aceea am vorbit fără să mă mai ascund. Apoi am înţeles cu totul că nu doar eu o ştiu. Că şi unele fapte ce mi-erau mai puţin ştiute, Ei le ştiu. Şi atunci am înţeles că nici celor de lângă mine nu mai trebuie să le ascund nimic din faptele mele, din gândurile mele, din trăirile mele. Ascunzându-mă de mine fug, dar fug de ei, cei care veghează drumul să ne fie aşa cum nu l-am ales, aşa cum ne-a fost dat. Primeam, dacă mai era nevoie, acum, deplina confirmare.
-Împlinitor ţi-e gândul de acum şi plin de întrebări nu-ţi este. Dar ai venit aici să întrebi de tine. De fapt chiar doar de tine? Este multă nerăbdare şi aşteptare a răspunsurilor, şi cum multe altele avem de spus şi vorbit, le las pe-acelea la urmă. Ochii ţi-s scânteietori de adevărul ce-l spui, adevărul e datoria ce o ai totdeauna să o spui. Răspunsul la ceea ce vreţi să ştiţi e ceea ce aici nu are motiv de a se încălca: Legământul sacru în faţa clipei ce poate însemna moartea. Legământul sacru de a duce mai departe ceea ce aici, atunci s-a oprit. Ţii minte câmpul liniştit şi mersul vostru prin el? Ţineţi minte? Ţineţi minte ce legământ aţi rostit, vouă, mie, tuturor? Aşa e dat, aşa aţi ales acum, aşa e scris, acum e vremea, căci vremea de pe atunci aţi ales-o! Şi faptele alese sunt! Nimeni şi nimic n-a putut să rupă, să vă arunce pe fiecare în margine de lume, chiar dacă v-aţi regăsit venind din margini de lume!

-Vremuri grele pentru toţi vin, şi nu înţelege nimeni capcana pe care o întind cei ce vânează tot ceea ce este de vânat, oricât de mic, oricât de mare. Şi de aceea atâta dezbinare, căci în capcană, de unul singur, mai uşor se cade. Poleiala cuvintelor de însingurare e atât de strălucitoare că toţi cred în ea ca într-o luminare din Ceruri. Pierduţi sunt cei ce se lasă seduşi...
Pe muchie de cuţit îmi stă viaţa şi înţeleg bine spusa Lui, către noi privitoare. Pe muchie de cuţit îmi sunt puse trăirile, iar cuvântul îmi este pus la zid ca niciodată adevărată doar pentru că mă opun poleielii. Doar pentru că am curajul de a spune că nu e firească fuga de menire, că nu este omenească negarea perechii. Mă împotrivesc modernităţii, mi se tot spune, dar nimeni nu-mi argumentează modernitatea pe care o ridică în slăvi. Vinovăţia mea însă nu trebuie să-mi fie argumentată, mulţumitoare le este simpla proclamare. Argumentele mele însă nu sunt ascultate, căci asta suntem învăţaţi: să punem la coşul de gunoi tot ceea ce este împotriva modernităţii.
-Te zbaţi şi te baţi cu mori de vânt, aşa cum spun unii? I-ai văzut cum se dau înapoi de a veni cu cel mai mic argument? Fuga nu le-ai simţit-o? Nu ai motive să te opreşti. E timpul spuselor fără ocolişuri!
Trebuia să-i dau, iarăşi, dreptate. Trebuia oare să mă conving şi să mă tot conving de ştiinţa-i asupră-mi? Ce ar fi trebuit să îmi spună, să îmi mai spună, pentru a înţelege fireasca-i grijă pentru noi?
Trecusem peste toate, chiar şi peste ruşinea de a spune acel “eu ştiu”. Aşteptam să îmi vorbească, pentru că rare pot fi ocaziile în care să-mi fi vorbit atât cât îmi vorbise acum. Mi-era uşor să înţeleg că venise momentul să-mi spună mai multe despre viitor. Eu chiar ştiam? Îmi va confirma totul sau îmi va infirma totul? Ştia şi el că-mi este lege “Totul sau nimic” şi că dacă nu era totul pentru mine însemna nimic.
-Lumea voastră... Pământul... şi vocea i se pierduse în durere. De câtva timp vieţuitoarele pământului, inclusiv oamenii, sunt cu sabia lui Damocles deasupra capului. Sabia aceasta e purtată de Îngerul ce le ştie pe toate. Mulţi dintre voi sunt pe drumul către plecare. Mulţi, mai mulţi decât orice studiu, mai mult decât orice încercare de a înţelege proporţiile. Vor fi mulţi acolo unde cei mai mulţi au adormit pe urechea în care auzeau cântecul morţii. La casele cele mai mari, steagul negru se va ridica, pentru unul sau pentru mai mulţi deodată. Nici la cei mici nu va fi linişte. Motivele morţii vor fi ciudate, de neprevăzut şi de negândit. Dacă vă veţi gândi la cutremure, ele poate nu vor veni, dar vânturile cerului vor spulbera orice urmă de casă, orice urmă de viaţă! Iar atunci când mătcile apelor veţi gândi că se sparg, sparte pot fi de cutremurarea pâmântului şi, în gropile ce se vor lărgi, apele vor aduce, în şuvoaie repezi, trupuri de oameni şi vieţuitoare de pe lângă case, îngropându-i amestecat în mâlul ce nu-i va mai scoate la lumină.
Privea în depărtare, înspre sufletele ce chinuiseră pe altele...
-Au căutat să schimbe rânduirea, să fure destine şi să înfrângă pe cei ce au avut Lumina ca stindard. Lor, celor de acum, dar şi celor de demult, făcători de răutăţi, vrăjmăşii şi cruzimi fără margini, li se datorează cel mai mult motivele ce ne-au făcut să nu mai stăm pe gânduri. Iar ceilalţi, ce s-au dus, din ce în ce mai mult pe calea ce au deschis-o cei de care vorbeam, ne-au făcut să ne grăbim...
Era întristat pe măsură ce dădea de veste. Tristeţea lui oamenii mari n-ar putea-o arăta. Poate doar copii mici.
- Primii vor muri cei mai nevinovaţi, căci lor li s-a gândit salvarea de la durerea ce i-ar face să-şi piardă mintea văzându-şi rudele dragi cum pier, rude care nu vor vărsa nici o lacrimă la aflarea veştii pierderii nevinovaţilor. Îi vor îngheţa frigul sau îi va răpune foamea sau obişnuinţele lor de oameni ce trăiesc într-o simplitate pe care au uitat-o cei plecaţi în lume, de lângă ei.
-Dacă mulţi vor scăpa de asta, sărăcia şi foamea va aduce valul morţii celor răi. Fără bogăţii nu vor trăi. Se vor omorî între ei, vor omorî pe alţii... Iar când căldurile vor năpădi alte ape şi focuri se vor înălţa şi vor aprinde casele în care oamenii nu s-ar gândi că se vor aprinde vreodată. Va scăpa numai cine trebuie să scape. Le ştii pe toate... nu te face că ceva ce n-ai şti. Ştii că şi cei care acum ar mai putea face ceva să aibă loc pe Pământ sau în Ceruri, nimic nu vor face. Le e frică de Iad, dar le sunt prea dragi arginţii şi plăcerile ca să se gândească unde îi trag astea. Tineri sau batrâni la un loc... Vor scăpa doar cei care trebuie să scape, îţi mai spun asta încă o dată!
A schimbat brusc vorba, semn că de acum încolo trebuie să mă cred, trebuie să spun ceea ce vreau să spun, cui vreau să spun, când simt că trebuie să spun, când simt că cineva vrea să şi asculte. Ştiu bine că veghetor al faptelor mi-a fost şi îmi este, că el este cel care îmi dă putere, prin voinţa sa, de a nu-mi ţine vorbele nespuse, faptele nefăcute. Nici mirarea nu-mi era mare când de la „tu” trecea la „voi”. În paza lui ne lăsasem puterile pe care nu aici ne trebuiau şi aşteaptă clipa în care trebuia să ni le redea, să-şi găsească libertatea de a ne şti redeveniţi noi.
-În jurul vostru roiesc vârcolacii. Da, nu te mira! Sunt vârcolaci căci doar ei pot să gândească la a vă înghiţi. Gândindu-se la asta îşi fac planuri să rupă din voi, să vă rupă. Şi teamă mare îi cuprinde gândindu-se că pe lângă voi pot să mai vină şi alţii. Teamă şi mai mare le este că amândoi ajungeţi să aveţi acelaşi orizont al privirii, că amândurora vi se vor deschide ochii şi nu se vor mai putea apropia.
Certitudini şi realităţi. Perceptibile, fără efort, posibil de înţeles, dacă înţelesul se vrea acceptat şi contracarat în efecte.
-Vei avea oare curajul să spui un adevăr mare? Un adevăr care doare şi care poate să trezească o mare împotrivire? Ai curajul să vorbeşti despre efectele împotrivirii sau neîmpotrivirii? Ai curajul să îţi arăţi puterea de a lua ceea ce îţi spun fără să mai cauţi tu să explici ceea ce îţi spun eu să spui?
Era depăşit orice cadru al discuţiilor ce le avusesem cu el. Acum îmi punea întrebări la care trebuia să dau răspunsuri. În acelaşi timp îmi dădea să înţeleg faptul că singur nu am cum să fac să schimb decât parţial acestă realitate actuală. Mă pusese în corzi. Îmi aruncase cea mai mare provocare, îmi punea la încercare încrederea în El? Oare de ce? Oare ce vroia să afle? Mi s-a părut că e mai bine să încerc un răspuns adiacent:
-De ce ai crede că voi ascunde ceva din spusele Tale? Vrei să afli cât de mult aş putea să îndur pentru ca Fiica ta să ajungă acolo unde îţi doreşti urcând o pantă şi nu o scară cu trepte?
Ştiam, ştiu legea. Nu m-am dat niciodată înapoi de la o respecta şi acolo şi aici. Pentru că aşa ştiam să fiu, multe a trebuit, pe Pământ să îndur. Pentru că aşa ştiu să fiu, multe pe Pământ îndur. Cu compromisurile nu m-am împăcat, nu mă împac, nu ştiu ce să fac un compromis. Pe Pământ adesea mi se spune că sunt rău. Dacă vreau să dau înapoi, în Ceruri mi se reproşează că nu respect Legea...
-Ştiu că nu ţi-ai pierdut curajul ce ţi l-am înţeles de când ai ajuns prima dată lângă mine. Te-am întrebat, să îţi cercetez vitejia şi curajul, care e cea mai de neînvins şi mereu învingătoare armă... Mai ştii ce mi-ai răspuns?
N-aveam cum să uit, aşa că am răspuns când el încă îşi rostea întrebarea:
-Adevărul prin cuvânt!
-Pentru răspunsul de atunci ţi-am lăsat în grijă şi în pază pe fiica mea. Pentru că acum acelaşi răspuns mi-l dai, pecetluiesc pentru acum, încă o dată acel legământ al vostru. Şi-l întăresc cu puterea timpului în care nu s-a putut rupe!
În loc de a fi certat pentru nerăspunsul meu la întrebarea ce mi-o pusese, primeam o aceeaşi mare poruncă: să ne întoarcem înspre el aşa cum plecasem, împreună. Dar ştiam că răspunsul îl aştepta. Nu puteam să-i las aşteptarea:
-Niciodată n-am căutat ascunzători. Ascunzând spusele tale aş face mai mult rău decât dacă aş spune întocmai ceea ce tu îmi spui. Nici un rău nu mi-ar fi mai mare decât cel pe care mi l-aş face căutând să potrivesc alte cuvinte. N-am să explic, dar pentru mine tot voi încerca să înţeleg...
-Mai repede se roteşte Pâmântul invers decât să te schimbi tu, cel pe care l-am cunoscut atunci...

Nimic nu se poate întâmpla dacă nu este necesar să se întâmple. Şi toate se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple căci atunci este necesar să se întâmple.
Înspre clipa în care se răsuceau direcţiile cărărilor şi coteau spre drumul destinului, se arătau semnele pline de lumină ce făceau să se ardă piedicile întunericului.
-În poiana pădurii, lacrimile care au curs la despărţirea voastră s-au adunat în izvorul din care acvilele cerului îşi iau puterea de a zbura maestuos spre a veghea zborul şi mersul pe Pământuri. Este izvorul ce niciodată n-a secat, niciodată nu s-a tulburat şi când au vrut să-l acopere a ieşit singur la lumină, făcându-i pe toţi ce-i ce îi puseseră gând rău, să nu mai aibă vreodată curajul de a încerca ceva împotrivă-i. Stejarul falnic ce a răsărit atunci când izvorul a apărut, ca un simplu ochi de apă, stă mărturie vechimii plecării voastre în lume. Aşa cum izvorul stă limpede pentru că îl apără coroana stejarului, iar stejarul stă falnic pentru că rădăcinile-i îşi iau apa binecuvântată de la izvorul nemuririi, aşa şi vieţilor voastre le-a fost dat să fie una lângă alta adunate, de câte ori v-aţi ales plecarea pe Pământ în acelaşi timp.
Îi trecuse toată tristeţea şi hotărârea cuvintelor ce o simţisem mai înainte, trecuse în blândeţe şi bucurie. Era semn că vorbea acum de faptele ce le ştia că aduc bucurie şi în Cer şi pe Pământ. Se simţea asta şi se simţea apăsarea pe definitoriul “voastre”.
-V-au ştiut de fiecare dată cine sunteţi şi care este motivul venirii voastre în lumea lor plină de metehne şi gânduri de supunere. Într-atâtea vieţi v-au împins prin împilare să nu fiţi împreună, căci vă ştiau neînduplecaţi şi nesupuşi, şi aducători, înspre Lumea lor, a spiritelor prea înalte. Pe Pământ aţi fost de atâtea ori de câte ori trebuia, şi asta vă va fi dat să ştiţi, să vă amintiţi tot. V-am lăsat să nu vă amintiţi celelalte lumi, acolo unde tu le-ai învăţat pe cele ce nimeni nu are de unde să spună că le ştii. Iar ea acolo a învăţat să mângâie cu vindece cu vorba pe cei care erau în mare suferinţă, chiar dacă suferinţa le era lor dată din vinovăţia ce şi-o atrăseseră prin gândul lor răzbunător şi avar de cuceriri.
Mereu aţi ales drum de urcare şi chiar şi atunci când v-am dat să fiţi ceea ce erau cei ce făceau rău altora, cu nesupuşenie v-aţi întors faţa înspre lumină, şi cei care vă credeau că aţi trecut de partea lor, ştiind că aţi învăţat cum să opriţi răul ce-l puteau ei face, împotriva voastră au venit şi sunt şi acum împrejurul vostru. Tu ar trebui să-i ştii, că de atâtea ori ţi-ai căutat sabia să o ridici. Mi s-a dat de ştire că eşti pregătit să ridici sabia fără cruţare, de atâtea ori. Eu te-am oprit şi ţi-am dat mereu puterea de a te opri, căci doar oprindu-te ajungeaţi să învingeţi şi să fiţi împreună. Nu te puteam lăsa zbaterii încrâncenate şi bătăliei nesfârşite de unul singur.
Pe toate acestea le trăisem. Ceea ce sunt acum îmi lasă înţelesul că de atâtea ori mă oprisem din fapte şi din gând. Simţeam că ar trebui să-i cad la picioare pentru a-i aduce mulţumire ca spirit de om, dar nu-l puteam opri, căci vorba lui nu dădea semne să se curme.
-Cele prin care ţi-a fost dat să treci, te-au adus, clipă de clipă, să îţi aminteşti şi să-ţi reaminteşti legământul revenirii. Vremuri multe s-au tot scurs şi prin Ceruri şi prin Lumi! Ai ajuns, încet, încet, atât de aproape...
Atât de aproape... dor aceste trei cuvinte care începuseră să-mi vâjie prin trăiri... Cuvinte nu mai găseam...
-Când şi-a adus aminte cine este şi ea cu adevărat, trecea prin clipe grele, o apăsau greutăţi ale lumii şi neînţelese fapte din viaţa aceasta, în care şi-a ales drum luminos, dar în drumul ei au ieşit umbre mari, umbre din cele mai mari. În stânga ori în dreapta de privea, cale de ieşire şi scăpare nu îşi afla. Veneau spre ea mii de săgeţi ce-i vroiau străpuns trupul, fărămiţat şi împrăştiat fără de lumină.
Chiar din puţina-mi cunoaştere înţelegeam spusele şi înţelegeam că acel prag pe care ajunsese putea să fie pragul de neîntoarcere.
-I-am dat vise prin care să ştie că nimic din ceea ce a fost nu a fost altceva decât o învăţare a ceea ce este omul pe pământ, că dorinţele pot să fie neîmplinite dacă sufletul nu le vrea, şi nu pot să dureze mai mult decât o pală de vânt. Aşa cum pentru o casă, care făcută e să dureze, contează cât de bine e aşezată, aşa şi pentru viaţă, datul e fundaţia pe care se poate construi, ca să dureze, casa vieţii.
A mai încercat să creadă că ceea ce în vis îi aratăm e vis şi plăsmuire a sa, a dorului ei de gânduri bune şi oameni curaţi, şi a încercat să caute acei oameni ce doar în vis i se arătau. Şi a încercat să vadă lumea cu ochii visului, încercând să dea dreptul semenilor săi de a fi îngeri. Ea dădea, ei erau bucuroşi să primească, dar înapoi întorceau ceea ce aveau ei în suflet, şi răutăţi şi priviri hulpave şi gânduri potrivnice dăruirii ei.
Prăbuşirea când i-a fost aproape, când durerea şi suferinţa o cutremurau, despre tine, vraci alb, i-am dat să ştie, însă fără să te ştie altfel decât că îi era dat să ştie. Şi în lumina sabiei tale, pătrunzător albastră, alergătura-ţi de Lup Alb i-a fost dată să o vadă. În întunericul din jur o învăluia lumina de sabie ridicată spre tăierea legăturilor care vă ţineau în neştiinţă unul faţă de celălalt. Vă alerga timpul să vă veniţi aproape, împotriva cortinelor ce se aruncau între voi.
Un tremur mă trecea... Mi-amintesc frica ce-mi cuprindea trăirea, pe când aflam că un despre un om, neştind nimic de el, dar şi acea chemare din suflet...
-V-aţi căutat şi nu v-aţi găsit... Nimeni poate, în afară de Noi, nu ştiau când şi cum vă va aduce viaţa să vă fiţi alături ca să nu mai vreţi rătăcitoarele drumuri ce vi le putea deschide lumea năucă în care trăiţi. Pe tine te strânseseră chingile locului şi faptelor... Ne uitam şi vedeam viaţa voastră făcută franjuri... Atunci i-am pus voinţei ei aripi, i-am tăiat opreliştile şi de aici încolo aţi trăit... A ajuns încet, încet, atât de aproape...
Atât de aproape... dor trei cuvinte ce iarăşi îmi vâjiau prin trăiri...
Chiar era totul oglindit? De ce mă îndoisem că toate acestea sunt ştiute? Cu ce-mi greşisem mie de ajunsesem să mă îndoiesc?
-Te simţi în stare să recunoşti acum ceea ce atunci îţi ţinusei pentru tine? Ai curajul să te arăţi chiar şi cu slăbiciunile tale de atunci? Nu te grăbi să îmi răspunzi acum. Te-am întrebat doar ca să-ţi mai simt, încă o dată, zvâcnirea ce ai avut-o când ai simţit rafalele de vânt îngheţat ce veneau să vă risipească...
-Înainte de a ajunge la timpul ce punea amprenta începutului ultimului drum, ai început să vorbeşti de un înţeles ce l-ai dat tu unui desen mult vânturat dar puţin văzut în întregul lui. E un simbol pe care voi, în credinţa voastră l-aţi pierdut şi l-au condamnat; din necunoaştere şi din frica necunoscătorilor nu se recunosc multe. Dar are în el toată esenţa divină a existenţei ca oameni, ca femei şi ca bărbaţi. Tu ai avut curajul să-l rupi pe din două şi să priveşti cele două părţi, prin prisma vieţii pe care o trăiţi.
A desenat un cerc şi l-a luat în mână. Nu ştiam ce vrea să facă şi-i privema mâna care, ca un cuţit l-a tăiat în două părţi perfect egale. Cele două semicercuri le-a aşezat jos şi le-a rotit, până ce s-au aşezat pe tăietură fără să se mai mişte.
-Nu era nevoie să mergi atât de departe. Acum poţi să vezi acelaşi lucru pe care încercarea ta te făcea să vezi. Cercul se roteşte, cercul poate să fie mutat oriunde, oricât de repede. Cele două părţi, rupte din cerc, se mişcă uşor până nu ajung să cadă. Ca să le mişti e uşor? Vezi, poţi doar să le târăşti. Cât e de uşor să le ridici? Dacă le ridici eşti sigur că nu vor ajunge să cadă iarăşi? Dacă se mişcă nu ajung să cadă iarăşi?
De ne-ar fi văzut cineva de pe Pământ ar fi crezut că ne jucăm. De-ar fi ştiut ce discutam ar fi spus că e o discuţie la genunchiul broaştei...
-Dacă vrei să duci repede şi uşor cele două părţi ale cercului, fără să mai cadă, trebuie să faci un singur lucru: să le pui unul lângă altul în aşa fel încât să refacă întregul. Dacă una dintre părţi ar fi să cadă, cealaltă parte îi este sprijin. Dintr-o dată, amândouă, nu pot să cadă, căci şi atunci se sprijină una pe alta.
Eram năucit. Ştiam că ceva ce era aproape de ceea ce-mi spunea, mi se mai spusese. Mi se spusese, pe fugă, când am ajuns prima dată sus şi nu voiam să mă mai întorc.
-Da, ţi-am mai spus despre astea, dar nu ai ţinut seama. Sau, dacă ai ţinut, timpul abia trecut, cu întâmplările sale, te-au făcut să nu ţii seama. Te-ai trezit somnoros din toată adormirea ta, pe de-a-ntregul, atunci când a venit vremea de care ţi-am spus să recunoşti trăirile ce le-ai ţinut pentru tine...
Nu mă ierta, nu mă lăsa a-mi păstra pentru mine trăirile potrivnice gândurilor, trăiri ce m-au făcut să uit pentru totdeauna această împotrivire şi să mă las simţirilor, fără să le mai amestec, fără să le pun la un loc cu gândurile... Avea motivele lui să mă facă pe mine să spun, căci de ştiut era evident că ştia...
-Am ajuns în Cer. Mă simţeam zburând înspre Marile Înălţimi la care poate doar mă gândisem că aş vrea să ajung. Stătuse şi timpul în loc şi nimic nu îmi mai lipsea şi nimic din mine nu îmi lipsea. Nimic nu am la îndemână ca să spun că ar putea fi adus în faţa acelor trăiri ca să le compar. Ştiam ce e Raiul, ştiam şi ce e Iadul. Nici măcar Raiul nu era ceea simţeam eu. Nu, nu te vedeam, nu vedeam nimic altceva decât florile ce înfloreau împrejurul sfintei tale fiice. Pădurea în jur, florile în jurul ei, ea şi eu. Asta era lumea în care totul era altfel decât ştiam că poate exista. Lumina făcea totul viu şi fără de seamăn.
-De ce a fost greu să spui asta aşa cum spui acum? Tu, dacă vedeai de cine îţi era teamă să spui?
Mi se întipărise pe mine tristeţea de data aceasta. Avea dreptate, tăcusem...
-Atunci aţi apropiat apropierea. De atunci aţi început să vă îndreptaţi drumurile, să priviţi doar ca înspre amintiri spre meandrele ce vă dădeau târcoale. N-am să-ţi spun acum despre ceea ce a urmat. De acum încolo, doar dacă ai ceva neclar din ceea ce ştii, îţi mai spun. De atunci şi până acum ai ştiut tot ceea ce trebuia să ştii, ai înţeles ceea ce trebuia să înţelegi. Înţelesurile şi cunoşterea te-au ţinut în picioare şi când furtunile se îndreptau spre tine. Te-ai arătat a fi acel falnic stejar. Când ai încercat să acopere iarăşi izvorul, rădăcinile l-au căutat şi i-au făcut iarăşi drum spre lumină.
-De ce a fost acea vreme a depărtătii şi a împotrivirii? Şi urmările acelei vremi cum şi când nu vor mai fi?
-Stejarul fără apă, încet, încet moare. Izvorul neadăpostit de umbra stejarului nu mai poate fi limpede. Au aruncat maluri mari peste izvor ca să-l sece sau să-l acopere, că prea limpede începea să i se facă apa sa, apa nemuririi. Sub acoperişul malurilor l-au tulburat pentru că doar acoperit puteau să facă asta. Acoperit, umbra stejarului ştiind-o deasupră-i, i se lăsa să înţeleagă şi să creadă că stejarul este tulburătorul apelor sale. Şi reuşiseră malurile să-i oprească până şi curgerea, până când rădăcinile stejarului, căutându-l i-au făcut drumul spre lumină. Aceasta a fost vremea depărtării.
-Prea mari maluri au fost cele ce l-au vrut acoperit şi izvorul nu e limpezit. Adu-l mai aproape de tulpină şi limpezeşte-l. Nu vor mai fi dacă numai atunci când umbra stejarului îl va apăra de toate ce pot ajunge să-l tulbure, să-l facă să îşi ridice creştetul apei mai sus decât trebuie să fie, ca să fie şi să rămână liniştit şi netulburat. Iar când izvorul va fi curat şi liniştit stejarul se va arăta falnic. Adu-ţi mereu aminte asta!

-Puterea toată, dintotdeauna, o aveţi împreună. Ceea ce trebuie să faci stă în puterea ta şi hotărârea ei. Aşa aţi hotărât să fiţi, când v-am binecuvântat legământul şi în veacul vecilor, când pe Pământ aţi ajuns împreună, numai şi numai împreună aţi reuşit. Atunci când tu erai într-o parte iar ea în altă parte, v-a fost viaţa zbatere şi neîmplinire. Vei putea să împlineşti tot ce îţi era gând de înălţare, atât în Cer cât şi pe Pământ, doar când în spatele tău vei simţi avântul gândului ei. Nu poţi să fugi, nu poate să fugă, de legământ.
Viaţa voastră nu este un blestem, este doar consecinţa neamintirii şi neînţelegerii. Nu aveţi vină acum, căci viaţa ce o aveţi acum nu este decât o infimitate din ceea ce vă este adevărata viaţă. Voi pentru acea mare viaţă aţi făcut legământul şi de aceea trebuie să o trăiţi pe aceea şi în timpul cât sunteţi pe Pământ. Întotdeauna aţi înţeles, acum mă tot întreb când vă va fi dată înţelepciunea vechimii şi mărimii spiritelor voastre.
Nu-mi era deloc, dar deloc pe plac ceea ce îmi spunea. Mă lăsa dezarmat şi mă obliga să îmi reconsider tot ceea ce spuneam că realizasem până acum. Oricum, realizasem că din noianul de bucurii ce le spuneam ca avute, nu fuseseră decât frânturi din bucuria adevărată, ce o întâlnisem, după ani şi ani, doar atunci. Să mai conteze dacă acum şi acele realizări erau tot nişte frânturi?
-Ai venit aici, odată, să iei înapoi două suflete ce se tot chinuiau pentru că îşi doreau copii şi, fără motiv, nu au putut să aibă. Îmbătrâniseră aproape, aşteptând, încercând şi tot dorindu-şi. Când se apropiau de clipa în care niciodată nu se mai putea să aibă gândul de a avea copii lor, din mare deznădejde, au început să-şi facă rele din cele mai mare, cu vorba şi cu gândul. Cel mai mare rău îl făcea el şi a trebuit să cauţi mult după el. Ţi-au ieşit în cale şi răul cel mai mare nu şi l-au făcut. Şi, cu ultimile puteri ţi-au cerut să-i reîntregeşti cu sufletul ce şi-l goniseră.
Ai venit să-i cauţi. Cu al ei a fost mai uşor, pentru a-l convinge pe al lui să se întoarcă a fost mai greu şi atunci, cum des nu o făceai, mi-ai cerut să te ajut. Era vinovat de începutul răului dar era vinovat şi de motivul pentru care ajunsese omul să facă rău. Căci motivul pentru care ceea ce îşi doreau nu se putea împlini era una din trecutele lui vieţi pe Pământ, când, la supărare, jurase să nu mai aibă copii, trei vieţi de-ar mai trăi. Şi aşa cum şi-a jurat în acea viaţă aşa i s-a dat în vieţile ce au urmat. În prima n-a simţit căci, fiind vremuri tulburi a hoinărit fără casă şi a intrat în viaţa mănăstirească, unde, ajungând preot, a crezut că aşa era dat să fie. Dar într-a doua viaţă s-a întâmplat altceva, ceea ce trăia atunci. Însă era din Cerurile de mai jos şi nu avea cum să înţeleagă vinovăţia vieţilor trecute. Nu ea era cea care nu putea, nu ea era cea care n-ar fi vrut, aşa cum el credea şi crezând o acuza pe ea. Totul era la el şi doar el trebuia vindecat de legătura ce şi-o făcuse el prin jurământul său.
Împreună am încercat să-l dezlegăm de jurământ, dar atât de tari erau legăturile că n-am putut să facem să fie cum îşi doreau. Dar ei doi trebuiau să facă asta şi le-am făgăduit că vor ajunge degrabă să se întâlnească pe Pământ ca să împlinească voia Cerurilor. Şi când s-au întâlnit iar, nu cred că ştii, a trebuit să trimitem doi îngeri pentru ca el să uite să se mai gândească rău înspre ea. Plecaseră frumos în viaţă, dar un an întreg i-a trebuit lui să schimbe gândul. Semnele i se arătau, dar el era orbit de dorinţă şi frica de neputinţă. Când îngerii l-au convins să îşi dorească din suflet ca ea să împlinească dorinţa amândurora, fapta s-a împlinit.
N-aveam cum să uit, chiar dacă mai avusesem şi un alt suflet ce jurase, ca preot, castitate veşnică...
-Nu degeaba ţi-am amintit asta, dar neplăcerea vorbelor mele am vrut să ţi-o înlături, căci prea bine ştii că e greu sau nu se poate să se rupă legăturile unui jurământ făcut la supărare, dar cum să vă doriţi să rupeţi un legământ, care e mult mai puternic, fiind spus de amandoi, un legământ făcut fără ca cineva, chiar şi supărarea, să vă ceară să îl faceţi. Ceea ce v-aţi dorit mereu se va întâmpla, pînă ce se va împlini motivul legământului. V-aţi promis viitorul îl lumină şi urmaşi în lumină.
Toate acestea trebuia să le spun. Acum înţelegeam de ce mă întrebase de curajul de a spune adevărul, de adevărul care putea declanşa împotrivirea, despre efectele sale şi de a nu căuta explicaţii la adevărul ce trebuia să îl spun. Ocolise destul până să ajungă acolo unde veneau cele grele...
N-aş putea să mă aleg pe mine în locul vorbelor sale. Ar trebui să mă neg în faţa Lui, în faţa singurului loc în care nu mă simt privit ca un ciudat. Mi se spune aici, pe Pământ, “aş fi picat din Cer” sau “Tu pe ce lume trăieşti?” şi nu am cum să-mi doresc să ajung şi aici să fiu privit altfel decât sunt. Am hotărât instantaneu să-mi asum tot ceea ce se poate întâmpla aici. Căci aici orice s-ar întâmpla, îndreptat va fi, iar răul poate fi mai mare dacă nu aş spune.
Acum , aici, în această trecere a mea pe Pământ, la nivelul de jos al existenţei am ajuns. Nici să am unde să stau să-mi îndrept gândurile către Dumnezeu nu am unde. Şi uneori nici nu sunt lăsat să fac asta. Altădată sunt nevoit să mă adun repede la un loc, trup şi suflet, pentru că cineva se găseşte să-mi întrerupă şi această comuniune a mea cu El. Parcă s-ar vrea să-mi interzică până şi credinţa, asemănător, dar individual, cu epoca în care cei ce aveau altă credinţă erau trecuţi prin tăişul săbiei. Atunci o făceau soldaţii, mie îmi fac asta oameni pe care nu i-aş fi bănuit vreodată de necredinţă.
Pentru toate acestea am ales să vorbesc, să spun ceea ce vreau să spun. Am să spun oricare ar fi greutatea ce ar fi să o mai port pe umeri şi oricât ar fi să o mai port pe umeri. Căci va veni vremea tuturor îndreptărilor.
-Mulţi şi-au construit case pe Pământ şi au ajuns să rătăcească în Cer tremurând. Averile adunate, când au urcat aici, nu au fost decât sărăcia pe care au trebuit să o învingă. Ţi-ai pierdut ceea ce ai avut, ai început să contruieşti o nouă casă aici. Acum întoarce-te să-ţi primeşti răspalata şi pe Pământ!
Cât aş mai putea să spun că am destinul unui om ce-şi caută aici, pe Pământ omeneasca împlinire? Măreţia vieţii de apoi o plătesc acum, cu vârf şi indesat, prin tot felul de necesare, dar greu de înţeles pentru ceilalţi, cedări. Puterea poruncii de a spune mi-este dată, dar aici o plătesc cu zile şi nopţi de zbateri. Destinul omenesc îl ştiu, dar oricât l-aş spune acelora care îmi este permis să îl spun, este privit ca pe o otravă pe care eu o beau zilnic. Dacă vorbesc despre destinul altcuiva, ce în aceste zile ar trebui să-l facă să-i fie drum, căci este singura cale, mă lovesc de zidul fricii ce şi-l ridică în cale. El ştie de câte ori, către Ceruri, ridic rugămintea de a mă dezlega de acest destin, căruia îi simt cruzimea, şi de tot atâtea ori trebuie să simt urmarea cererii mele. Cere şi ţi se va da este bun pentru cei mai mulţi. Sunt însă şi câţiva care, cu poruncă mare fiind aici veniţi, orice ar cere, altceva decât le este îngăduit prin acea poruncă, le este dată o pedeapsă. Sunt prizonierii destinului pe Pământ, ei, aceia care acolo, în Ceruri, când sunt acolo, au libertatea pe care mulţi o invidiază.
Munţii de frică ne fac să ne îndoim de noi. Ne stâlcesc simţurile şi ne arată culorile altfel decât sunt în realitate. Ne fac să tot greşim şi să ne învârtim mereu în cerc. Şi asta o facem de tot atâtea ori până când ne luăm inima în dinţi şi ne confruntăm cu realitatea. Ajungem să cunoaştem realitatea, care este cu totul alta decât în închipuirea noastră şi atunci ne pedepsim noi, prin gândul nostru care se umple de regrete pentru faptele noastre, pentru timpul trecut, pentru neîmplinirile noastre, care se puteau împlini în acel timp. Căci atât timp cât ne învârtim în cercul fricii, păcate din cele mari putem face, putem să ducem oameni de lângă noi să moară, putem distruge valori ale altora, putem să ne amputăm viaţa noastră, dar, înainte de toate, ne împotrivim divinităţii.
În acea nestăvilită frică a noastră, punem mare preţ pe valori care nici nu ne înnobilează, nici nu ne fac cinste. Şi totdeauna găsim vinovaţi pe ceilalţi, sau chiar pe noi, însă nu pentru frică ci pentru orice altceva, chiar şi pentru cel mai nobil sentiment divin: iubirea. Pervertim iubirea în fel şi chip ca să ne dezvinovăţim pentru că nu o putem arăta aşa cum este dat să o arătăm în clipa în care suntem, şi cu acea formă de iubire ne căutăm scuze în faţa noastră, căci o fluturam din plic pe cealaltă, ori aruncăm toată iubirea pe o latură, fără să ţinem cont că în viaţă omului îi este dat să arate toate formele ei, în echilibrul pe care Universul întreg îl are, aici, pe Pământ şi oriunde în cuprinsul său.
-Din iubire ţi-ai irosit această unică posibilitate de a veni aici, când ceri tu, pentru ceea ce ceri tu pentru tine. Ai tot întrebat şi tot mai multe ai vrea să întrebi. Vei primi la toate răspusuri, doar să le pui. Căci, repet, e utima dată. Dar trebuie să ştii un fapt: dacă aţi fi fost orice altceva, chiar suflete pereche, chiar suflete gemene, uşor v-ar fi fost, pe Pământ, să faceţi orice, să alegeţi. Voi v-aţi legat însă atunci. Să fiţi trup şi suflet, împreună, unul lângă altul, şi cu faptă omenească să aduceţi un stegar al luminii pe Pământ. Alegerea de-atunci, rostită de voi, pecetluită de noi, vă este acum cale de neîntors! Legaţi sunteţi prin firele ce nici voi, nici alţii, nici noi, nu putem să le tăiem. Însă, ai o cale. Ţi-o spun, deşi de pe acum ştiu că eşti cel care i te opui aşa cum şi noi ne opunem, căci ştii unde ajungi: mergi tu, prin fapta ta, către moarte. Opreşte tu singur calea pe care ai plecat, pune-te tu stavilă luminii. Dacă asta îţi este cea mai plăcută formă, fă-o. Însă de acolo, nu te mai poţi întoarce să opreşti răul în nici o parte, mai ales al sufletului ce va rămâne să îndure şi tot ceea ce tu ai avea de îndurat. Vrei asta sau vrei ca soarele pe care-l vedeţi răsărind în fiecare dimineaţă a zilei pe care o irosiţi acum să lumineze, dintr-o anumită zi, de-a pururi?
-Alegeri au oamenii, multe. Nu aleg a le fi rău, niciodată. Aşa spun ei şi nimeni nu ar putea spune că nu le este asta şi intenţia. Dar necunoaştera îi ţine prizonieri şi de la vorbă la faptă se întâmplă să fie altfel. Dacă n-ar fi aşa, nu ne-ar fi dat să avem aici tot ceea ce avem. Acum aici vin, ai văzut şi tu, tot mai multe suflete de tineri. Prea multe fete de pe Pământ trec prin pragul Iadului şi parcă le spală creierul. Dintre puţinele ce nu le uită omul la venire este motivul pentru care sunt fete şi băieţi. Copii cei mici, în jocul lor, spun şi ştiu asta. Dar când dispare jocul, încep să fie făcuţi să uite!

Ar avea rost sa iau, încă odată trecutul eu la întrebări? Eram parcă dintr-odată obosit. Nu ştiam dacă mai reuşesc asta dacă mă va pune să o fac. Poate nici puterea de a o face nu o aveam, după ce îmi spusese limitele în care eu, noi, mai putem să alegem.
-După ce se va curăţa răul mare ce a cuprins pe oameni, cei ce vor veni nu vor mai uita niciodată asta. Pământul nu va mai avea reguli şi legi de morală pentru că ele vor fi în legea fiecărui nou venit. Copii de acum, pe care i-aţi numit de cristal, violeţi sau ai soarelui, aşa cum aţi găsit de cuvinţă, au legea aceasta şi când vor ajunge la vârsta la care legile voastre de acum i-ar atinge, vă veţi convinge. Copii aceştia nu sunt mai mari de cinci ani. Să vă îngrijiţi de cei mai mari ca ei, ca să rămână cumva la fel de curaţi ca acum măcar, să nu decadă de unde sunt.
Trecuse iarăşi pe planul mare, al lumii în care pe Pământ trăim. Ştiam că iarăşi va urmă să spună ceva ce va trebui să ţin bine minte.
-Atâtea spirite ale luminii sunt împrăştiate acum, prin faptele lor, între pragul de jos şi pragul de sus. Cei care nu au vrut să rămână jos, au ales să-şi întoarcă păcatele ca să se poată să fie cei care au virtuţi. Au trecut prin suferinţă ca prin focul ce trebuia să ardă gunoaiele şi s-au lăsat iarăşi în voia legilor divine. Au lăsat la o parte împotrivirea şi mândria, căutarea renumelui, laudelor şi vorbelor mieroase şi, cu arma cuvântului au retezat tentaculele ce iarăşi veneau spre ei să-i tragă înapoi. Ştiau să facă asta, pentru că o făcuseră cândva către cei care le spuneau că nu le este calea bună –şi tu să nu uiţi că ai făcut tot aşa– şi au văzut că le este şi mai frumoasă şi mai bună uitarea vechilor îndeletniciri. Au început să ştie că bucuria poate fi fericire, dacă ea are în ea Lumina ce reclădeşte lumea.
-Dar mai sunt şi spiritele ce ar pluti şi ele în voie. Însă atât de mult s-a înrădăcinat răul în ele. Banii i-au orbit şi nu doar înspre partea banilor şi averilor. I-au orbit şi înspre viaţa lor. Iubirii doar formă materială îi mai dau. Au ajuns până-ntr-acolo încât ei şi gesturile cred că trebuie să aibă o valoare în bani. Iubirea, pentru ei, nu mai există decât ca dragoste, pentru ei iubirea înseamnă doar ceea ce fac pentru câţiva oameni. Dacă vrei a le spune că de două mii le ani se ştie calea de întoarcere spre adevăr şi lumină, ei chiar o ştiu, dar niciodată nu o fac pentru ei. O vor spune altora, dar nimeni nu va face cum spun ei, pentru că ceea ce fac ei nu le dă oamenilor exemplul cel bun.
Nici noi, cei care trăim şi privim spre aici, spre oamenii Pământului, nu am înţelege aşa de bine. Până la urmă, ca şi pe Pământ, orice se vede mai bine când este privit de sus.
-Aduceţi-vă voi la acelaşi gând, la aceeaşi trăire. Aduceţi la voi, pe lângă voi pe aceia care sunt la fel ca voi, cei care cu voi pot să spună lumii ceea ce trebuie să se facă pentru îndreptarea ei. Spusele voastre trebuie să faceţi să ajungă la oamenii, dar mai ales către copii. Vă dăruim noi puterea de a găsi răspunsurile la întrebările oamenilor. Voi toţi cei care veţi lucra la schimbarea feţei lumii, nu vă mai luptaţi între voi, căci doar pierdeţi timp preţios. Mai devreme sau mai târziu tot acolo o să ajungeţi. Atât între voi, mai aproape sau mai puţin aproape, drumul îl aveţi bătut bine. Acelaşi gând, aceleaşi trăiri, înţelegeri a toate câte se întâmplă, sunt exemplele pe care le daţi oamenilor, ca să se înţeleagă pe ei. Aşa şi viaţa voastră va fi încărcată de răsplata binefacerilor pe care le aduceţi în viaţa altora.
-Repet ceea ce am tot spus: Vremurile care vin sunt grele, foarte grele! Voi aţi ales, la fel ca aceia pe care îţi spun acum să îi găsiţi, v-aţi ales venirea tocmai în aceste vremuri. Şi v-am lăsat să mergeţi în viaţă pentru că încrederea în voi ne este. Şi venim mereu în viaţa voastră, cu bune sau cu mai puţin bune, ca să vă facem să nu vă rătăciţi, să nu vă rupeţi. Greu v-am adunat, greu vă ţinem aproape, nu vrem să vă mai risipiţi. V-am dat semne, însemne şi porunci să nu vă mai duceţi pe drumuri rătăcitoare, să nu mai rătăciţi în căutări!
Amestecate vorbe, idei puse la un loc. Rostul spuselor Lui însă îmi sunt acum pe deplin înţelese.
-Mergi înapoi pe Pământ. Aveţi treabă multă! Multă treabă! Nu vă mai irosiţi timpul. Sunt lângă voi oameni în suferinţă. Ajutaţi-i ca să îşi găsească o cale de odihnă şi liniştire sau de împlinire. Timpul pe care îl pierdeţi de dragul împotrivirii poate să însemne câţiva oameni ajutaţi, iar pentru voi greutăţi mari. Faceţi aşa şi o să vedeţi că înfloresc rodnic florile copacilor rodnici.