miercuri, 31 octombrie 2012

Vina de a fi nevinovat

E mare, tot mai mare, stricarea oamenilor şi tot mai mare e prăpastia care unii vor să o facă între cei care mai au puterea de a nu se uita urât la alţii, cei care mai găsesc timp de a spune o vorbă care să aline o durere sau cei care nu îi cred pe ceilalţi vinovaţi doar pentru faptul că îşi duc traiul alături de ei.
Alături, unul de celălalt, stau cei care nici puterea de a privi omul în ochi nu îl au. Se ştiu pe sine şi în oricine pe sine se găseşte, şi vorbele, şi faptele, şi gândurile sale, în celălalt le găsesc. Se numesc, ei pe sine, cei niciodată cu păcat şi piatra o aruncă pe la spate. Niciodată nu judecă pe faţă, niciodată, când alţii s-ar putea uita la ei, nu se arată cuvântători a ceea ce spun, în taină, celor care abia aşteaptă ca alţii să grăiască asemenea lor. Că ştiindu-se, teamă le-ar fi să nu li se spună, cumva, cândva, ce fapte ei făcut-au şi vrut-au neştiute ori uitate.
Degrabă şi cu râvnă, se caută vinovaţi pentru nesocotinţa dorinţei cuiva, înspre altcineva, de a face acela fapte care îi sunt pe plac. E îndeajuns motivul de a şti că el, oricine-ar fi acela, nesocoteşte dorinţa celui certat cu propriul suflet, ca să fie împins în jocul vorbelor nerostite ale lumii. Faptele cele bune, oricât de bune ar fi fost, sunt de prisos, nu se mai ştiu, de ruşine se ştie deja făcut el, doritorul, dinainte de a-l face cineva de ruşine. Şi pentru că se poate să fie făcut de ruşine el, prin faptele celuilalt, pedeapsă prin alţii i se caută. Să fie durere, să fie suferinţă, să fie batjocură şi să fie dispreţ... asta vrea şi asta caută să aibă auzit, văzut şi făcut, nesupusului.
Mai de preţ şi mai cunoscător a ajuns oul găinii, înainte de a-l face găina ou. Se ştie că poate fi găină şi dă de veste cocoşului ce va face găina. Aşa se rostuieşte acum viaţa unora care au luat o piatră în gură şi, fără să o arate, spun că diamant de preţ îşi ţin sub limbă şi de-atunci cuvintele lor au preţul dat de diamantul care, cândva, de va fi şlefuit, va fi de mulţi dorit. Dar până va ajunge să aibă sclipiri în lumină, ţinut va fi să nu voiască hoţii să-l caute pe undeva de preţ...
Între întinare şi închinare, puţini mai ştiu cum se poate trăi omeneşte. Cei care altora se închină, uşor duc pe alţii-n tină, de lor nu li se închină. Cei ce-şi au un drum în tină, nu lui Dumnezeu se-nchină.
Se-adună-n ciorchine cei care îşi slăvesc desfrânarea şi-şi spun că e neştiută, cea din fapte sau cea încă doar din gânduri, spre a da de ştire celor ce-şi ştiu ziua trăită cu fapte care dau sensuri vieţii, că e vremea de a fi ascultători, de a nu ieşi din modelul ce le e dat de ei să le fie. Să fie azi ziditori de palate şi mâine, de-i nevoie, căci se vor găsi poate unii să nu le placă palatul ce se poate construi, să dărâme chiar şi planul care, cu migală a fost ticluit pentru ei, spre a avea trai în pace şi bucurie. E mare vinovăţia de a trăi nevinovat de faptele pe care ei, făptaşii cu nesaţ, le văd ca deja făcute deşi nici ei nu pot băga mâna în foc pentru vedenia lor. Dar tocmai în asta e ascunsă vinovăţia, că nu pot să arate cu degetul ceva prin care ea, cea pe care şi-o ştiu lor, să ajungă ştiută, ca fiind a nevinovaţilor.
Dar nu e timp de îndoială ori de aşteptare. Cei care se încăpăţânează a trăi uitând de reguli pe care alţii, cu toată puterea ţin să fie singurele bune, chiar dacă ei, clipă de clipă, nici nu-şi amintesc de ele, trebuie să se ştie cu totul şi cu totul vinovaţi. Cel ce gândeşte despre libertate, în afara tematicii impuse de cei ce-şi arogă dreptul de a împovăra limitele cu duhori de maluri, este deja bănuit că va putea comite o crimă. Cel care se doreşte a fi liber deja a comis crima, cel care-şi permite să nu stea în limitele rău mirositoare, cel care îşi permite să trăiască liber, este un autor de crimă cu premeditare. Iar cel care, pe lângă asta, arată tuturor că, în libertate, de orice se poate suferi, în afară de depersonalizare şi nepăcătuire, este autor de genocid. Nu e timpul de se îndoi cineva de regulile lumii. Oricine, acum, ştie mai bine ceea ce este bine, ceea ce bun pentru alţii este. Doar spusa acelui oricine, care ştie ce este bine, de nu se face, este legea care face nevinovaţii, fără circumstanţe, vinovaţi. Iar pedeapsa nu se lasă mult aşteptată; totdeauna este maximă, spre a fi exemplu celor care nu iau în seamă porunca.
Şi peste tot, şi oriunde, într-un gând sau în vorbele a măcar doi, judecăţile se fac, fără să treacă timpul. Vinovaţii însă lipsesc la propria judecată. Ei au dreptul să sufere, nu au dreptul de a vorbi. Ca să nu spună că li se ia acest drept, judecata e în lipsă. Doar pedeapsa se aplică vinovaţilor, şi nici pe aceasta ei n-o ştiu. Ei doar o văd, o simt, o trăiesc.
De-ntrebat nu se mai întreabă nimeni, de mirat nu se mai miră nimeni. Nu mai are cine, nu mai e nimeni să vrea să privească fără să fie cel ce învinovăţeşte ori să fie învinovăţit. Merge totul de-a valma, marii vinovaţi se spală, peste noapte, de mari păcate şi-şi pun haine albe, de călăuze pe drumuri drepte. Dar cagula neagră o ţin pe post de glugă de ploaie, ascunsă de gulerul bine strâns pe gât, ca nimeni să nu vadă semnele şi în-semnele care i-au învrednicit să se facă judecători după propria măsură. Şi cine să se mai întrebe, când atâta răzleţire e în lume, de n-are cum să se mai ştie, n-are cum să mai fie vinovatul văzut, oricât de mare şi semeţ ar fi, de puzderia firelor de iarbă după care îşi fac mendrele judecătorii. Şi asta fiindcă nimeni nu se gândeşte să-şi ridice capul din pământ spre a privi în faţă. Nimeni n-are curajul să privească pe cel învinovăţit în ochi... nevinovăţia lui le-ar fi fatală, amintindu-şi adevăratele lui vinovăţii. Cu privirea căutând fire de iarbă uscate printre pietre, e mai uşor să se facă din minciună un mare Dumnezeu.
E timp de mare stricare, şi va veni şi cel de măreţie a stricăciunii, care deja se vede... Se va cere celor fără vină să se judece singuri, după modelul celui care îi cere să facă asta. Şi de nu o va face bine, va fi şi mai vinovat, fiidncă trebuia să ştie cum să se judece... Şi vor trebui, cei ce nu vor să poarte o vină în plus, să facă faptele pe care le-au făcut cei ce-i obligă să se judece, până ce vor pieri toţi vinovaţii de nevinovăţie. Dacă poţi, Doamne, fereşte-ne, de o aşa lume!

miercuri, 24 octombrie 2012

Acasă, unde-i dat de Dumnezeu

Dumnezeu, când a creat lumile, a mărginit infinitul, pentru ca, cei care se vor întreba cât de mare e infinitul să nu-şi piardă toată viaţa în căutări şi să ajungă să nu găsească vreodată răspunsul. Iar pe oameni i-a lăsat să vadă atât cât le era dată lor putere de a cuprinde. Din fiecare lume a ales pe unii, cărora le-a lăsat puterea de a cunoaşte cât vor ei să cunoască. Nu le-a pus nici o barieră, însă le-a lăsat un Univers, Universul lor, cu toate cele ce cuprinde Universul lumilor. Şi nu i-a ascuns oamenilor, iar oamenii i-au numit înţelepţi, ştiindu-le harul ce-l aveau de a găsi oricărei probleme o soluţie.
Ştia şi el, cel ce a primit, ce har i s-a dat. Nu ştia, însă, că doar marginile Universului îi erau mărginire, dar şi de ele, de era nevoie, putea să treacă, ca să poată opri lumea să nu se răstoarne şi toate să iasă din fire. Oamenii, ştiind că nu i se pot ascunde cu nimic, că nu-l pot scoate din liniştea pe care o dăruia şi altora, şi nu-i stăteau aproape. Astfel ajunsese să trăiască retras, ascuns de ochii celorlalţi oameni şi nimeni nu ştia de fapt cât este el de cuprinzător întru toate.
În fiecare zi, îşi avea şi obiceiuri ce şi le ştia dintotdeauna şi nu-şi amintea ca cineva să-l fi învăţat. În fiecare dimineaţă privea spre depărtări fără să spună nimic... Doar privea şi îşi unea respiraţia cu a întregului Univers. Şi inima şi-o simţea pulsând într-o unitate deplină cu a stelelor ce le ştia totdeauna de veghe. Apoi îşi avea de făcut toate cele ce erau de făcut, neuitând să scrie, pentru oameni, zi de zi, ceea ce simţea că ei trebuie să afle. De multe ori oamenii veneau la el să-l întrebe cum de poate el şti ce-i cu ei? N-avea cum să le răspundă, pentru că nu căuta el să afle, dar afla fără să vrea. Şi de-aceea mulţi îl vedeau cu teamă, deşi îl admirau. Văzându-le teama el, atoate-ştiutorul cum ei îi ziceau, se întreba de ce li-i teamă şi, de multe ori se gândea că şi-ar dori măcar o zi să fie ca ei, spre a-i înţelege.
S-a trezit într-o dimineaţă, dar nu o simţea la fel ca alte dimineţi. Nici liniştea şi nici înţelepciunea nu se treziseră. Se simţea ciudat, altfel, dar nu vroia să creadă că e ceva important. Nu-i era la îndemână toată pornirea ce-o avea, aşa că ştiindu-şi faptele de zi cu zi, şi-a trimis privirea în zarea îndepărtată ca să dea bineţe primelor raze de soare. Ochii însă îi fugeau în stânga şi în dreapta, respiraţia îi era învălmăşită şi ofta, iar inima o mai lua şi la goană uneori. Iar mintea simţea că e bombardată de tot felul de gânduri de tot felul: de bucurie, de tristeţe, de mânie, de părere de rău, nepotrivite cu lumina ce ochii o vedeau şi cu liniştea din juru-i. Simţea că mintea, încărcată de atâtea gânduri, sufocă sufletul, iar trupul a început să-i tremure. Până şi respiraţia şi inima, se grăbeau să ajungă din urmă miile de gânduri, ce erau fără şir şi fără rost, care alergau fără să aibă motiv.
Undeva, la marginea Universului, un soare începuse să pâlpâie furios, iar altundeva, mai aproape, câteva stele au explodat uimite, transformându-se în praf şi pulbere.
Era furios, neînţelegând ce se întâmplă, de ce nu-şi găsea liniştea ce-i dădea putere pentru întreaga zi. Şi-a adunat privirile din depărtare şi le-a aruncat înspre aproape, unde nu i se arăta mai nimic pe plac. Era parcă altundeva, toate le vedea altfel.
Simtea fruntea înfierbântată şi zvâcnituri în ochi şi între ochi. Spre a pleca mai degrabă de acasă, şi-a spălat fruntea cu apă rece. Apoi a ieşit fără să se întrebe încotro să meargă să poată să-i fie la fel ca în alte dimineţi. Pe drumurile aşezării unde-şi trăia viaţa, ştiut dar nu cunoscut, vedea oamenii care treceau indiferenţi unul pe lângă altul, ori, pe alţii îi vedea certându-se cu ură. Îi ştia altfel, respectându-se, dându-şi bineţe, întrebându-se unii pe alţii de mersul treburilor şi vieţii, dar în acea dimineaţă nu-i mai recunoştea. Dintotdeauna îi ştia pe lângă el trecând fără să-l întrebe ceva, dar el era împăcat cu asta, fiindcă ei, nişte oameni simpli, ştiindu-i spusele şi făcutele, n-aveau ce să-l mai întrebe.
Simţea un fel de îngrijorare dar şi un soi de bucurie răutăcioasă... „Aşa le trebuie, altceva nu-şi găsesc de făcut!“... Gândul n-a avut timp să-l surprindă că un altul i-a luat locul. Brusc i-a simţit pe toţi duşmanii lui, oameni cu care nimic nu avea în comun şi altceva n-ar fi putut face decât să plece departe, cât mai departe de ei, decât să îi lase cu toate ale lor, aşa cum vroiau să le aibă...
În Universul ce-i era dat în grijă, stelele, una după alta se strângeau în ele, pâlpâind spre a se stinge, iar altele chiar se stingeau şi în jurul lor totul se distrugea... Chiar Universul se micşora.
Fără să mai stea pe gânduri, negăsindu-şi locul, liniştea şi înţelepciunea, luându-şi miile de gânduri ce se certau în mintea lui fără încetare, a întors spatele lumii, plecând spre crestele munţilor, acolo unde ştia că doar păsările văzduhului se avântă, acolo unde vântul spală ochii neîndeajuns văzători şi razele soarelui, cele dintâi văzute acolo sunt simţite, să uite de tot de simţea a fi împotrivă-i.
Ajunsese la poalele munţilor şi vedea cărările închise şi crestele ridicate mult spre Cer. Gândul îi spunea că nici munţii nu-l mai recunosc, nici lor nu le pasă de el. Miile de gânduri se înmulţeau cu altele şi altele le luau locul şi ajunsese să nu mai simtă nimc în jur. Sufletul era în mare chin. Se simţea tot mai trist şi nefericit şi dintr-o uriaşă nemulţumire ce era tot ce rămăsese din ceea ce făcuse se năştea o mare dorinţă de a distruge tot cei era în cale, tot ceea ce vedea, tot ceea ce ştia că există. Avântându-se pe cărările înălţimilor, dorinţa îi era din ce în ce mai mare. În cale însă nu-i stăteau decât munţii pe care nu-i putea distruge, chiar dacă dintr-o singură clipire putea distruge o întreagă Planetă. Munţii pe care urca ştia că erau munţii pe care coboară, spre a fi mai aproape de oameni, chiar Dumnezeu, când îşi arată simţită prezenţa chiar printre oameni.
Se micşorase Universul din ce în ce mai tare. Şi pe lângă micşorarea pe care, oricâte gânduri îi brăzdau mintea, o simţea şi el, toate stelele şi toate planetele nu-şi mai aveau drumurile ştiute, aproape că se ciocneau, erau în derivă. Doar în centrul Universului, pe planeta pe care şi el trăia, era încă linişte şi încă Soarele mai păzea viaţa de întunericul ce, hrăpăreţ, abia aştepta ca Soarele să o ia razna şi să pună stăpânire pe oameni.
Simţea doar, dar nu ştia că Universul se prăbuşeşte în sine. Simţirea nu-i mai era de folos, mintea nu se mai îndeletnicea cu tălmăcirea simţurilor, doar gândurile, hăbăuce, îi dictau să facă paşii spre a ajunge sus, ca de acolo să încerce să distrugă tot...
Universul însă, Universul ce îi era dat lui în grijă, ştia motivul pentru care Lumina era tot mai puţină şi întunericul urca până spre Ceruri, planetele se aruncau în gol şi dispăreau în nori de praf, stelele îngheţau, pierzând menirea de a fi repere... Dar cum Universul ştia şi că nu îi este timpul de a se pierde în infinitul din care fusese creat, a trimis, coborâtor de pe crestele munţilor, pe cărările ce urcau spre creste, mesager al speranţei pentru a-l îndrepta pe cel ce-l avea în grijă, spre a-i reda simţirea cea dintotdeauna, cea care era de mii de ori mai mare decât a oamenilor care-şi aveau conştiinţa agăţată de grija zilei de mâine. Trebuia să-l convingă să se întoarcă la conştiinţa lui, cea mereu căutătoare înspre azi.
-Întoarce-te, întoarce-te acasă! Un gând care era alfel decât toate celelalte i-a apărut şi o clipă liniştea părea a-i reveni. Era liniştea ce şi-o ştia şi de acel gând voia să rămână agăţat pentru a o regăsi în întregime. O simţea ca ultima lui şansă, dar celelalte gânduri îi arătau că este înconjurat de cei mai mari vrăjmaş ai lui, munţii, pe care, de-i va distruge, va arăta cât este de puternic. Erau gândurile ce-i ţineau inima în strânsoare, tăcută şi plină de durere. Altele, pline de veninul singurătăţii veneau să le întărească:
-Tu ai unde să te întorci? Acasă pentru tine nu există!, îi strigau gândurile. Tu nu eşti acasă nicăieri... Eşti al nimănui... Eşti un rătăcit... Nimeni şi nimic nu te leagă de lumea asta nebună, strigau gândurile în singurătatea unei minţi obosite şi tot mai întunecate, iar tâmpla stângă îi zvâcnea într-un ritm năucitor şi-i fura liniştea pe care şi-o avea dintotdeauna.
-Întoarce-te, munţii nu te pot ajuta. Nici de vei rămâne pe crestele lor, nici de-i vei dărâma! Întoarce-te de unde ai plecat! îi spunea acel gând de care se agăţa şi care la rândul lui se aducea pe sine tot mai în faţă şi simţea pulsându-i tâmpla dreaptă şi i se desceţoşau vederile.
-Niciodată nu te-ai întors din drum, spre ţintă ai mers totdeauna şi totdeauna ai atins-o! un alt gând, al amintirii venise să-i spună, alăturându-se celor care-i spuneau să distrugă tot, pentru a-şi arăta puterea...
-Întoarce-te acasă! venise să spună un alt gând, strecurat din amintire. Şi l-a simţit ca un mugure de lumină ce-i amintea pridvorul casei din care, în fiecare seară, petrecea soarele până dincolo de orizont, a ferestrei de deasupra mesei la care se scrisese de atâtea ori pe sine pentru oameni, prin care soarele îi trimitea soli de viaţă, grădina plină de culori şi miresme în care îşi plimba zi de zi visele ce aşa îşi păstrau frăgezimea de petală.
Se simţise pe o balanţă până atunci... când într-o parte, când în alta. Acum balanţa o simţea în cruce, din patru părţi trăgeau gândurile de ea. Şi se simţea ca unul alergând bezmetic neştiind ce să aleagă: să meargă înainte spre a distruge, să se întoarcă ştiind că acasă îşi avea liniştea, să meargă înainte spre a-şi găsi liniştea aşa cum o găsise totdeauna, pe creste, sau să se întoarcă şi să-şi ducă războiul cu el şi cu cei din jurul lui? Încotro, era un cuvânt ce-l rostea ca întrebare, des, ca niciodată de des, el cel are altora le spunea încotro îşi duc viaţa, prin faptele lor...
Vocea gândurilor ce-l chemau spre linişte, spre cunoscuta-i înţelepciune şi spre trăirea vieţii se apropiau tot mai mult de sufletul ce trăia chinurile zbaterilor, dându-i clipe de alinare. Trebuia să se împace cu el însuşi şi să accepte ceea ce era de acceptat. Întoarcerea din drum nu era motiv de linişte, ci dimpotrivă, dar se piardă într-o luptă de de disturgere a munţilor ce-i dădeau, în pântecele lor de piatră ţinându-l, puterea de a fi ceea ce era, ar fi fost tot una cu a se distruge pe sine. Şi-ar fi distrus chiar propria măsură, căci puţini erau cei care puteau urca pe creste şi întoarce teferi. Fără împăcare nu ar fi fost acceptarea pe deplin şi fără acceptare nici împăcarea nu era cu totul adevărată.
Spre a se dumiri, simţea, ca niciodată, că trebuie să stea o clipă locului. Nu avea pentru sine răspunsuri aşa cum avea totdeauna pentru alţii... Gândurile se transformaseră parcă în voci care ori îi şopteau, ori îi vorbeau calm, liniştit, ori poruncitor, sau, altele, ţipau de-a dreptul. Nu mai ştia care dintre ele avea dreptate. Se întreba de nu cumva şi cele care îi poruncesc, ţipă, nu au dreptate, nemaiavând răbdare să-i aştepte nehotărârea. A privit în stânga, în dreapta, dar nu a văzut de unde veneau vocile... asa ca s-a aşezat obosit pe o piatră, prinzându-şi capul în mâini.
Privind spre crestele munţilor, pierdut în amintirea paşilor care-l duceau totdeauna spre cele mai înalte culmi, ţipetele, încet, încet, se alungau spre nicăieri, tăceau, chiar dispăreau. Când nu s-au mai auzit deloc, a văzut că razele soarelui tre-ceau peste creştetul munţilor şi-i încălzeau fruntea. Abia atunci şi-a dat seama că doar câţiva zeci de paşi îl despărţea de vârfurile semeţe. S-a ridicat şi, fără să stea pe gânduri, cu paşi de voinic, s-a avântat pe poteca pieptişă. Şi dintr-odată s-a văzut luminat şi curat. Se împăcase deja pe sine... Căci nu plecase să distrugă munţii ci să-şi găsească liniştea. Gândurile îi schimbaseră tinţa, ele îl făceau să vrea să vadă munţii distruşi, ele îl făceau să vrea să se arate că era puternic şi că nimic nu-i stă în cale ori împotrivă.
În jurul său era lumină... dar nici ţipenie de om... Putea să rămână să aibă pentru el toată lumina. Dar pentru ce i-ar fi fost bună de era doar pentru el? Putea să vină de oricâte ori vroia şi să se întoarcă, să o ducă şi spre ceilalţi, cei care pe el îl vedeau, în noaptea vieţii, cum vedeau ziua lumina soarelui. Era timpul să accepte ceea ce era şi să se întoarcă Acasă, unde-i dat de Dumnezeu, să trăiască aproape de oameni şi, de vor vrea oamenii, împreună cu ei. Privind orizontul în care îşi construise casa, în care oricând putea construi o altă casă, a pornit, la început şovăielnic, apoi tot mai încredinţat că acum face ceea ce trebuie să făcă, fiindu-i dată lui viaţa aşa cum este ea. Ştia că în curând nu va mai fi singur... Fiecare pas îi era tot mai bine aşezat pe cale, gândurile, cele care-l alungaseră de acasă, se răzleţiseră printre silabele tot mai luminoase si mai calde pe care le auzea, în taina tâmplei drepte, zâmbindu-i cald: A-ca-să... A-ca-să! A-ca-să!
Cobora iute şi, simţindu-se puternic, şi-a ridicat privirea şi auzul spre ceea ce-i era primprejur... şi, încet, încet s-a lăsat cucerit şi uimit de cântecul păsărilor şi de frumuseţea câmpurilor, a munţilor ce acum se lăsau uşor în culcuşul zării! Pentru prima data se bucura că nu îşi atinsese o ţintă, ţinta gândurilor, dar atinsese ţinta pornirii dintâi... că se întorcea din drum doar pentru că ascultase de zvâcnetul tâmplelor, scornit, ca semn dumnezeiesc, de acele gânduri, potrivnice!
Universul s-a întoars în rosturile şi marginile sale fireşti, mărginite doar pentru cei care îl mărginesc, începând să respire iarăşi liniştit. Planetele s-au aşezat şi ele pe acolo unde le era locul, iar timpul, prinzând-şi coada-n gură, s-a întors pentru a dărui, lui şi lumii, o aceeaşi dimineaţă pe care s-o înceapă firesc, în locul celei pe care o pierduse, mutând-o într-un vis pe care nu avea de ce să şi-l amintească.
S-a trezit iarăşi, cu vechiul obicei... Era tot el, acelaşi, înţelept, dar mai înţelept cu o înţelegere. Şi în treaba lui de la început de zi a mulţumit Cerurilor pentru darul ce i l-au dat, nepreţuit, de a sluji cu bucurie unei lumi în care oriunde, pretutindeni, se putea simţi Acasă. Acum ştia tot Universul la locul lui, în fireasca-i forfotă dată să fie aşa... Soarele îi poposea pe piept strălucindu-l dinăuntru cu lumină neîncepută!
Ştia acum tot ce mai era de ştiut. Ştia că poate trăi ca orice om fără a renunţa la ceea ce este. Ştia că singurătatea i-a fost dată ca să înţeleagă rostul nesingurătăţii. Ştia, întru totul, ceea ce va urma...

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Timpul, timpurile...

Aşa cum au modul de a gândi oamenii, azi, nimic nu e clar: nici direcţie, nici sens, nici motiv. Viaţa pe Pământ se duce sub auspiciile Cerului şi gerului. Unora li s-a dat un drum căruia nu i s-au putut opune: la ceea ce încă nu au avut puterea să renunţe, le-a fost adus, prin întâmplări şi coincidenţe, pentru cei care încă nu se gândeau că Dumnezeu, ca realitate. Şi chiar de au fugit cândva, acum nu mai au unde. Li s-a dat, pentru că aşa trebuia să fie, un singur drum.
Nebunie! Asta vor spune mulţi. Norocul meu e că cei mai mulţi din cei care s-ar putea să spună asta, acum, vor afla când nu vor avea ce să mai spună. Dar în această nebunie, durere şi înfricoşătoare disperare, de doar câteva zile, se vor face cunoscute atâtea persoane ce sunt ziditori de temple. Vor fi atâţia câţi vor trebui să fie. După acele zile va veni veni vremea rescrierii destinelor, în concepţia celor ce cred că destinul noi ni-l facem. Am uitat poate doar terminologia prin care noi nu este definit pentru acum. Dar aşa cum nu realizăm că spunem „în viaţa asta...” deşi contrazicem ideea transcenderii dintr-o viaţă-n altă viaţă, aşa suntem atât de siguri în materialitatea concepţiilor noastre.
Se va spune, după aceste zile, că e o nebunie fără margini... Perceptual, în varianta azi-ului, aşa e. Recunosc şi eu, nu mă ascund. Dar eu nu tremur de frică, refugiindu-mă în aici, în acum. Mi-este dat ce trebuie să mi se dea, mi-este luat ce trebuie să mi se ia. Eu nu mai sunt omul modern, nici măcar tehnicistul ce-am fost nu mai sunt, căci am trecut prin serii de furci caudine, după ce m-am întors din drum să caut şi să adaug stratul de încărcătură metafizică necesar explicării mecanismelor superioare care guvernează rodul activităţii umane, înainte de toate chiar prin mine, prin cobaiul ce-mi eram.
N-am cum, nu pot, nu e necesar să mă refugiez. N-am unde să mă refugiez, n-am unde să mă întorc. Noaptea în care vor îngheţa toate, înaintea zilei cele mari, va lăsa deschis drumul adevărului. Am fost suspendat pe puntea suspinelor, dar atunci voi pune piciorul pe mal. În acea zi se va şti ce trebuie să vina. Ceea ce azi îmi este frică să spun, va spune cine trebuie să spună. În acea zi se va şti cine trebuie să vină. Spusele vor defini. Spusele sunt adevărul ce se va materializa în începutul toamnei rodului bogat.
Sunt vremuri în care multe se întâmplă aşa cum se întâmplă, doar pentru a nu se arăta celor ce stau la pândă. Nu este vorba de psihoza victimei. Nu doar de mine este vorba. Toată această lume e un roi. Acest roi s-a ierarhizat şi s-a divizat după criteriul tupeului, mai mult decât cel al utilităţii, divinul criteriu ce a rânduit lumea. În acest roi Irod este mai peste tot. Mereu cel de lângă este văzut ca cel ce-ţi poate lua locul chiar şi acolo unde nu ţi-l poate lua. Adevărul când este spus este văzut ca o mare împotrivire, nicidecum ca o constatare menită a da înţelesuri vieţii. Tiparele sunt criterii imbatabile. Odată intrat în tipar trebuie să joci jocurile tiparului, care are o singură condiţie: laşi sufletul la intrare. Aşa e uşor să ajungi mincinos, imoral, hapsân, avar, ucigaş... Cei ce nu rezistă jocului trec la măsuri împotriva lor, cel mai adesea îmbălsămarea cu alcool. Iraţionalitatea câştigată îi scoate din tipar dar nu-şi recâştigă niciodată ceea ce au pierdut, sufletul. Puţini sunt cei ce reuşesc să iasă din tipar şi să facă pasul spre regăsirea sufletului, prin credinţă, nu însă obligatoriu prin biserică. Vor trece peste prag şi vor încerca de atâtea ori urechile acului. Vor lăsa la o parte tot ceea ce au acumulat în viaţă în tipar, ultima fiind avuţia. Mulţi vor, puţini reuşesc, cei mai mulţi îşi epuizează resursele şi îşi aduc lângă ei finalul: sinuciderea, chiar dacă ea se manifestă prin accident, îmbolnăvire gravă... Acei puţini ce renunţă la ataşamente, dorinţe nemotivate, mândrie, prejudecăţi, după o perioadă în care le este dat să experimenteze treceri prin stări ce nu le concepeau posibil a se întâmpla lor, se repoziţionează pe o stabilitate asemenea cu cea avută dar cu alte repere. Ei sunt unii din cei care spun, în primă instanţă, că şi-au rescris destinul.
Cei rămaşi în tipar îşi continuă viaţa robotind haotic. Ceea ce fac ei o numesc muncă necesară existenţei cât mai prospere, o numesc, de multe ori, carieră. Prosperitatea lor nu se opreşte la necesitate, ci se vrea altceva. Nici nu realizează când pragul necesităţii ce ei o văd este deja opulenţă. Ca să ajungă în acel punct fac destule compromisuri. Au ceva dar vor mai mult, dincolo de posibilităţi. Pentru a avea renunţă şi la ultimul drept divin, al morţii, drept pe care îl cedează contra unei sume de bani necesară realizării acelor proiecte ce i-ar propulsa într-o lume a elitelor materialiste. Reuşita le este garantată de tot felul de sloganuri, bine gândite de ierarhia superioară dar, de fapt, cei mai mulţi nu reuşesc, neavând cum să reuşeacă o idee de împrumut, sfârşind sub securea nemiloaselor boli fără cauze externe (cancer, diabet, boli endocrine, ale ficatului şi ale intestinelor, boli circulatorii, boli ale creierului), nu înainte de a plăti cu vârf şi îndesat ceea ce li s-a dat, însă fără a duce la final maiestuosul proiect. Imoralitatea lor îmbracă toate formele posibile, de la „cuceriri” senzaţionale, ca număr sau ca însemnătate, pe plan sexual, până la distrugerea psihică a unor alte persoane, persoană fără vină în relaţionarea cu ei şi până la înşelătorie, cămătarie sau trafic de persoane.
O categorie aparte sunt acele persoane care se încadrează în aşa-numiţii, popular, spirit liber, când încearcă să se armonizeze cu tiparele societăţii. Aceste spirite se manifestă distinct încă din copilarie şi e uşor să se observe că, pe lângă grupurile de copii apare câte unul pe margine, care timid încearcă să intre în mijlocul grupului, dar, şi de ajunge, simpla mişcare a grupului îl aduce tot pe margine. La această vârsta ei sunt excluşi printr-un mod inconştient. De fapt, în viaţa de zi cu zi, aceşti copii au ceva diferit de ceilalţi: unii au o creativitate, sau îndemânare, sau inteligenţă, imposibilă vârstei, visători, talentaţi, intuitivi, maturi în gândire, visători, dar toţi sunt greu de supus fără măsuri coercitive. Chiar şi atunci când se supun o fac pentru momentul respectiv, recidivând în nesupunere. Sunt consideraţi ciudaţi iar ei realizează că sunt nişte neînţeleşi. Naivitatea vârstei îi fac să cedeze de prea multe ori mult prea mult în relaţia cu ceilalţi, din dorinţa firească, de a evita singurătatea. Cei cărora li se cedează profită de această dorinţă, instaurând un mod de control şantajist, asupra lor.
Spiritului liber căruia i s-a impus cedarea libertăţii, prin teroarea de ordin fizic, psihic, ori alteori subtil poate avea manifestări din cele mai diferite, pozitive sau negative, spectaculoase, extreme.
Omul-spirit liber, neconstrâns, se manifestă, în evoluţie prin accentuarea calităţilor native, croindu-şi drumul, pe care, şi-l defineşte pas cu pas, singur, prin excluderea continuă a viselor fără consistenţă, vise la care însă nu renunţă ca şi cărări paralele drumului, în limbaj social, pasiuni. Oricum drumul ales este o împletire a pasiunii şi a opţiunii, a ceea ce este raţiune cu ceea ce este imbold.
Cel constrâns, oprimat, ori merge pe o cale a detaşării, a acumulării la cote maxime, selective, a ceea ce este bun (ajutat fiind, în selecţie, de forţe, repere şi modele pe care le are ca har), ori rămâne prizonierul viselor nerealizabile, forţând orice notă pentru a le împlini. Cum însă în visul lor cuprind ceea ce cred ei că trebuie să cuprindă, pot face absurde presiuni asupra altor spirite, ca şi ei, libere, favorizând, nemeritat tocmai pe acei care le sunt opresori. Folosesc din plin creativitatea tipică a spiritului liber dar, de acestă dată, o parte este consumată pe această luptă, dezvoltând negativităţi care, în afara faptului că se răsfrâng asupra celorlalţi, se răsfrâng, mai devreme sau mai târziu asupra lor. Posesivitatea le accentuează spiritul de dominare, dominarea la rândul ei accentuează posesivitatea. La fel de bine se deschide poarta frustrărilor (încă din momentul excluderii de către ceilalţi copii) fapt ce-i poate determina să încerce supunerea unui grup din ce în ce mai mare. Totodată planul emoţional-sentimental le este afectat de confuzii, ajungându-se la gelozii pătimaşe, ucigaşe chiar. În plan social sunt neintegrabili, graţie nesupunerii, dar, în acest caz exacerbată, extremă. Pot deveni uşor impunători de tipare, tocmai ei, cei care nu le acceptă şi nu se pot încadra în ele. Amplificarea acestor comportamente este mult mărită dacă victimele acceptă, pas cu pas, faptele lor.
Din fericire viaţa îi pune, la un moment dat, în faţa alegerii, dur, şi renunţă la o parte din aceste principialităţi extreme, dar, până atunci, multe fapte şi-au produs efectul, efect ireparabil.
Pentru ei tiparele altora, cele pe care nu le acceptă, nu există, ei nu pot fi prinşi în nici un tipar, dar, aşa cum e menţionat mai sus, la nivel micro sau macro, determină tipare, creează tipare în care chiar îi forţează pe alţii să se încadreze.
Drama cea mai mare o trăiesc cei care, liberi fiind, încearcă să se înscrie în tipare. Încearcă să intre într-o lume cu principii materialiste, având un bagaj de principii care se suprapun cu celelalte doar pe segmente, căci sunt încărcate de trăiri pe planul care lipseşte celorlalţi: planul sufletului. Să nu fie văzută moartea ca pe ceva foarte grav, ci ca o necesitate chiar evolutivă, este o blasfemie în concepţia celorlalţi; să fie văzut individul ca unicat fără încrengături de neam, diferenţiindu-se tocmai prin individualitate şi nu prin grad de instruire şcolar, este un non-sens; să se considere că elementul de legătură între oameni este iubirea iar în cuplu să primeze dragostea, prietenia, respectul, consideraţia non-materială devine un atac frontal la adresa valorilor impuse de tipar... Încercând a se lăsa inclus în aceasta mulţime, nu poate fi mai mut decât o mulţime rezultantă a intersecţiei cu cea din care vine. Ori mulţimea tiparului este una exclusivistă, care totdeauna va rejecta ceea ce nu are toate caracteristicile comune. Diferenţierea, pe oricare dintre planuri induce declasarea, împingerea către margine, desconsiderarea, categorisirea ca paria, nebun. Nimic nou faţă de anii copilăriei, doar că motivaţiile sunt diferite. Dar, tot ca şi atunci, persoanele în sine sunt excluse, ideile care convin însă „tiparului” sunt preluate fără nici un fel de jenă şi de cele mai multe ori ştergându-se urma provenienţei acestora (celebru, ca şi caz, este de amintit Nikola Tesla căruia i refuzat dreptul de părinte al radioului timp de aproape 100 de ani). Este, de asemenea foarte binevenită munca „în folosul comunităţii” tiparului, nerecompensată, până la epuizarea celui ce o face, apoi debarasarea de acesta.
Ridicarea în rang social a unui spirit liber este imposibilă dacă stă atârnat pe cele două maluri, dacă se vrea recunoscut de ambele tabere. Rămâne totuşi oricând un mare pericol pentru „tipar” pentru că polarizează, penetrează şi induce idei contrare tiparului, contribuind la revolta împotriva stagnării şi restrângerii libertăţilor individuale şi colective, pentru promovarea unei societăţi non-dictatoriale, a acelei dictaturi disimulate, dictatura a celor mulţi, dar fără personalitate, prin conducători cu aceleaşi principii.
Aceste spirite libere reprezintă categoria cu spiritualitate incontestabilă, fără excese, constantă şi definitorie permanent, în comparaţie cu cei care sunt sclavii tiparului, ce devin spirituali de faţadă, în momentul în care se confruntă cu probleme pe orice plan; îşi induc sugestii spirituale culese sau preluate fără discernământ devenind habotnici, fanatici, sperând într-o minune, asemeni primirii de foloase materiale. Totul durează până la rezolvarea problemelor, după care se reîntorc la vechile năravuri, la vechile principii, la vechile obiceiuri. Din această categorie se ridică, precum ciupercile după ploaie, o sumedenie de spiritualişti ce denaturează ideea de spiritualitate, creând un terci indigerabil, dar, bazat pe dorinţele maselor, prinde mult mai bine, mai ales că este recompensabil, aşa cum place categoriei căreia i se adreseză, prin mijloace materiale, prin bani aproape totdeauna, şi nu prin fapte proprii. Un exemplu ar fi moda mai nouă în care un călugăr este plătit pentru a ţine post în locul cuiva, ca şi cum Divinităţii i se prezintă un raport statistic, numeric şi nu unul al personalizat, al cazurilor. Acest exemplu este suficient pentru a stabili şi locul actual al multor bisericilor în interiorul tiparului, renunţând la multe dintre valorile spirituale ce le-au dat motiv spre a exista. Biserica este mai nou o elită care luptă împotriva adevăraţilor oameni de spirit dar duce şi o luptă cu cei care încearcă să acceadă la acest segment de putere, a spiritualiştilor. Lupta este dusă pe două planuri. Biserica nu mai este decât o instituţie cu reguli stricte. Ajutor din partea ei e greu, de multe ori, să se spună dacă mai există pe plan spiritual, dar pe plan social, este prea evident, acesta este ca şi inexistent.
O anumită categorie de spirite libere evadează din contextul social şi, chiar dacă ajung în interiorul bisericii, ca şi călugări, de obicei sunt cei care se retrag în sihăstrie sau duc o viaţă asemenea sihaştrilor.
Alegerea drumului pentru aceste spirite este într-o oarecare măsură opţiune personală la vârste mici cu precădere, dar, în general este vorba de un „prizonierat al propriului destin” libertatea de acţiune fiind limitată, o mică diferenţiere fiind între bărbaţi şi femei. Poate că singura libertate ce este permisă în limite mai mari este cea de a întârzia evenimentele, însă plata pentru aceasta este mult prea mare, fiind de preferat evitarea folosirii exagerate a „liberului arbitru”, a acelei posibilităţi care face ca judecata să ia loc încrederii în propria persoană.
Poate sunt prea filosofice gândurile acestea, sub ploaia de fapte şi evenimente care ar trebui să mă facă să fiu mai axat pe materialism decât pe spiritualitate sau filozofie. Nu exclud această direcţie, însă nu pot decât, cel mult, să caut un compromis, pentru că n-am cum, structural, să-mi schimb structura internă psihică şi mentală, sufletească. Stiu la fel de bine că un minim compromis îl voi face, dar la fel de bine ştiu că totul se va încadra şi în această stare de fapt: ceea ce sunt acum. O nişă, o portiţă pe care nu am văzut-o, nu reuşesc să o văd, abia când îmi va fi scoasă în cale prin, aşa cum am spus în alt context, cineva, ceva, trimis către mine, am s-o văd într-un întreg absolut al ei. Aici l-am numit ziditor de temple, pornind de la ideea că orice construcţie umană, în acord cu ceea ce este divinitatea, este un templu.
Faptele nu se mai încadrează în nici o normalitate. Orice dezastru în care mor oameni nevinovaţi este doar o ştire de presă, însă nu una de primă importanţă, ci una aruncată în completare, nicicum luată în seamă. Cei care vor construirea unei lumi întipărite, conducătorii acestei lumii „întipărite” au trecut la vânătoarea de suflete dar cu precădere a spiritelor libere, a marilor spirite libere. Din cei evoluaţi, dar prizonieri tiparelor, oameni până mai ieri, chiar şi azi, buni, de necrezut a se dovedi posibil criminali, au coborât în catacombe, vânzându-se pentru bani şi putere, s-a format armata de vânătoare, comnandourile ce vor să stinge opaiţurile de la ferestrele luminate. Alţii, cu feţe mai blânde, aleargă să întoarcă din drum pe cei care nu îşi încetinesc paşii spre mai sus, iar alţii pun capcane „pe la colţ de stradă”. Deşi, aparent, fiecare îşi duce viaţa cum poate, în realitate este o luptă de guerilă urbană în cel mai bun sens al cuvântului, peste tot, în orice clipă.
Cea mai infestată, în afara lumii politice, este lumea presei video şi apoi a presei scrise. Aici se filtrează informaţia ce poate să ajungă la robotitori, aici se minte. Chiar şi dacă transpare câte un adevăr acesta este repede modelat după necesitate. Cu greu se poate şti adevărul despre acest an. Elementele ştiinţifice chiar sunt ascunse sub plapuma lui „să nu panicăm populaţia” deşi doar 2% din populaţie ar înţelege cu adevărat explicaţiile ştiinţifice. Cât despre efecte nimeni nu încearcă explicaţii principiale, toată lumea copiază ce se spune pe aiurea, nicicum ce spune vreun român cu scaun la cap, se minimalizează cu totul sau se exagerează totul. Chiar şi conceptul de salt dimensional nu este deloc explicat, pentru că puţini îl înţeleg. 3D, 4D, 5D e pe buzele tuturor dar marea confuzie determinată de D (dimension) ce nu are legătura cu fizica, vorbind despre cea clasică, face pe mulţi să se întrebe ce mai e asta? Fizic 3D (x,y,z) înseamnă spaţiul static, 4D (x,y,z,t) spaţiul dinamic, iar 5D trece în domeniul cuantic, unde se adaugă o altă dimensiune caracteristică, de exemplu m. Conştiinţa însă nu e statică, e dinamică, totdeauna dinamică, are dinamicitate spaţială virtual dar şi dinamicitate de alt tip. Şi atunci cum să se înţeleagă, cum să se perceapă fenomenul? Pot oare toţi vorbitorii despre asta să dezbată problema, au toată cunoaşterea care să le dea startul într-o cursă fără lungime prestabilită, au curajul de a se lansa într-un univers pe care închipuirea nu-l poate defini? Chiar este cineva naiv să se creadă că cineva care nu are cunoştinţe, solide, de fizică, biologie, psihologie etc. să abordeze acea temă? Chanelling-ul este suficient să se explice super-realiştilor o idee atât de complexă? Eu unul mă îndoiesc şi nu mă îndoiesc de îndoiala mea...
Mai mult, lumea spirituală calcă strâmb. Sunt multe subiecte care se pun în discuţie pe baza a ceea ce se cunoaşte din închipuire, din poveşti inventate şi răstălmăcite. Urmele civilizaţiilor vechi sunt explorate cu buldozerele mândriei, nedesluşite idei sunt folosite pentru a da importanţă ideii. Se citeşte în stele de o armată de şcoliţi care mai de care mai plini de inspiraţie. Unii încearcă să dea explicaţii comportamentului uman după “energia zilei conform calendarului maya", ori calendarul respectiv este atât de controversat prin înţelesurile date de atâţia şi atâţia cercetători, încât a discuta ceva atât de amănunţit nu este chiar foarte sigur.
Subiectele româneşti şi ele suferă de aceeaşi boală. Este o moda în a vorbi despre daci, este o modă căutarea, ori chiar inventarea dovezilor despre daci, chiar şi în domenii care sunt, pentru vremurile lor, faşse, de parcă ar fi o civilizaţie de mult apusă, pierdută în negura vremurilor. Toată lumea caută secrete dar câţi se luptă în primul rând pentru a dovedi secretul limbii? Sarmizecetusa este asaltată de tot felul de „iniţiaţi” însă cine ştie totul, sau măcar jumătate din tot, despre religia iniţiatică a acestor meleaguri? Vrem adevărul să-l dovedim cu adevăruri inventate de dragul unui renume de durată infimă, de dragul popularităţii sau de dragului unui salariu plătit celor care pun preţ, fiindu-le lor de folos, pe subiecte incendiare?
Lupta cu întunericul, în vremea de azi, a rămas pe locul „n”, unii spiritualişti, chiar şi biserica, negând la un momentat existenţa „soldaţilor întunericului” prin celebra idee „cine nu crede în aşa ceva nu poate fi atacat” ori prin exagerarea principiului, înspre unanim, a toate cuprinzător, de karmă.
Anii din urmă au dus la apogeu activităţile oculte ale întunericului, dar şi şarlatanilor, încurajaţi mereu de atitudinea, intenţionat dualistă, a celor ce asta îşi doresc să apară publicului, sau în public. Reacţia taberei celelate? Public, prin latura dominată de spiritualişti, nulă! Cei care cu adevărat luptă pentru eliberarea din chingile subtilului sunt neluaţi în seamă, eventual ironizaţi, minimalizază lupta, arătaţi cu degetul ca şi călători prin alte lumi, fictive. Ba mai mult, în faţă sunt scoşi, sunt aduşi, de-ai lor, mascaţi şi fardaţi, care vorbesc mult şi nu spun nimic.
Căderile şi decăderile, nicidecum, cu nici un argument, ex-plicabile, vor sta mereu alături de oameni. Mulţi dintre cei bogaţi se vor prăbuşi copleşiti de neliniştea pierderilor datorate capriciior cosmice. Mulţi vor sufla în lampa afacerilor lor. Agricultura, ca afacere nu va mai exista, iar forma actuală de proprietate va dispare, trecându-se la proprietatea şi munca în comun, un comun însă desprins din tiparul “tiparului”. Doar cele ce se numesc sistemul de sănătate şi sistemul de învăţământ, pe alte reguli şi forme, pe alte baze, vor continua să existe. Dreptatea nu va mai fi, un timp, făcută de oameni...
Sinuciderile neadaptabililor se ţin lanţ. Dar se va întâmpla să se sinucidă cei care, având de toate, nu vor mai putea să le aibă, după epuizarea rezervelor, care vor deveni scumpe, foarte scumpe, motiv pentru care vor avea loc numeroase conflicte şi, mai apoi, revolte.
Au început să iasă la rampă falşii prooroci, care încercă să ridice în slăvi dreptul divin al celor avuţi pentru a-i salva de furia mulţumilor. Oamenii se vor diviza, rupându-se încrengăturile de neam, atât de specifice tiparului. Spusele lui Iisus, prin întrebarea „cine-i mama mea şi cine-s fraţii mei?” atunci se va adeveri cel mai bine căci puţine „familii” nu vor avea sciziuni definitive.
Se nasc şi se vor naşte copii ai luminii. Aceşti copii vor avea reprogramat ADN-ul şi vor fi aceia care vor duce viaţa în forma humanoidă mai departe. Vor trăi, iarăşi, va şi cândva, cei 120 de ani, indiferent care va fi mărimea de măsurare a timpului, care va fi măsura duratei, când timpul actual nu va mai avea importanţa de azi. Reprogramarea ADN-ului, modificarea a ceva ce este la fel de neînţeles pentru foarte mulţi, ca şi dimensiunile, s-a făcut deja acum în această perioadă. Tot ceea ce se întâmplă acum cu oamenii face parte din planul divin în care fiecare dintre noi este inclus.
S-ar vrea poate să spun mai multe despre mine. Unii doar din curiozitate. Alţii ca să mă prindă cu ceva şi să poată face un atac direct. S-ar vrea să fiu, cu amănunte cât mai suculente, ca om, personaj principal, în poveşti din care să se poată extrage probe pentru un probatoriu al vinovăţiilor indirecte... 
Fiind trăitor în această lume, nici pe mine nu mă vor ocoli cele care vor veni. Marea diferenţă este cum va fi să înţeleg eu această cădere pe toate planurile. Eu spun că-mi va fi uşor să nu fac parte din disperaţi, pentru că am experimentat, fără voie, multe din „lipsurile” care ne vor veni şi ne vor stăpâni. Nu le iau ca lipsuri, pentru că ştiu că fără ele se poate trăi, existenţa nu este pusă în pericol. Ceea ce ni se va lua, Dumnezeu ne va da! (un plural necesar!). Ceea ce azi nu s-ar concepe inexistenţa a ceva pentru viaţa, atunci va fi posibil căci gândirea altfel va fi. Cei ce azi au un copil mic ar spune că ceea ce va veni va fi un chin! Nu, nu va fi deloc, copiii aceea vor creşte frumoşi şi sănătoşi pentru că ei vor avea alte necesităţi, alte condiţii de îndeplinit. Cei ce vor fi copii luminii vor avea acele mame pe care „Dumnezeu le-a luat în braţe”! Ei se vor naşte direct „sus”, nu vor mai începe prin a lupta pentru a doborî bariere şi a cuceri baricade.
Se va percepe oare, ca moarte, nemoartea, trecerea în acele diferite dimensiuni, pe care acum oamenii nu le percep în nici un fel, judecând cu noţiunile spaţiului real? Se va întâmpla invizibilitatea unora pentru alţii? Eu spun Da, la un moment dat unii vor pieri din orizontul vizual al mulţimii, fără însă a se putea spune că au murit. Nu va fi moarte în sensul actual, totdeauna. Se vor petrece chiar minuni. Toate într-un vârtej ameţitor, o ştire va urma imediat alteia... Primii vor fi invizibili cei care sunt pregătiţi să sară „mai sus”, cei care acceptă că pot “sări”, apoi şi cei mai puţini săritori, dar totuşi săritori, nu vor mai fi văzuţi de cei rămaşi în acest „acum”, „aici”. Puţini vor merge foarte sus, ceva mai mulţi sus. Pentru cei ce vor urca, schimbările se vor simţi. Tehnologiile lor se va baza pe actualele cuceriri ştiinţifice transpuse în alte concretităţi materiale, specifice nivelelor lor. Vechile principii fizice se vor reajusta la noile condiţii şi particularităţi. Viteza luminii va fi o viteză depăşită, cu înţeles dictat doar de existenţa ca atare a luminii. Detaliile sunt prea consistente ca să poată fi sintetizată în câteva idei...

E chiar aşa cum crezi?

Aşa se vede... că râzi. Aşa se vede... că îţi este viaţa împlinire. Chiar tu, cuprinsă de impresia celorlalţi, de vorbele celorlalţi, te întrebi de nu-i chiar aşa. Te laşi vreme de o clipă sedusă de acest gând, şi râzi. Şi o faci de mai multe ori până ce vine clipa viselor.
Amintirile-ţi râd, amintirile-ţi plâng. Visele se iau la trântă cu visurile. Te poţi osteni oare să le împlineşti dacă visele ţi le dărâmă şi ar trebui să o iei de la capăt în fiecare zi? Crezi că dacă primul pas a fost aşa cum ai dorit, poţi câştiga o cursă cu obstacole pe care le ridică tocmai cei care te încurajează şi tocmai când te-ai aştepta să fii încurajată, la vedere, sau, prin spate, când nu poţi să vezi?
Ai renunţa de mult să vezi, ţi-i de-ajuns ceea ce ochii-ţi privesc. Chiar şi ceea ce auzi acum este totuna cu ceea ce ţi se spune. Te-ai depărtat de mine ca să nu mai aibă cine să îţi spu-nă că nu totdeauna când dormi o faci fiindcă ţi-e somn, că atunci când taci nu o faci pentru că nu ai avea ceva de spus. Dar mai ales te-ai depărtat fiindcă aveau unii ce aveau cu ceea ce vedeam şi ei credeau că nu se vede, că auzeam ceea ce ei credeau că nu se aude, că rostind cuvintele ce le rosteau, în sens invers, desluşeam ceea ce voiau să-ţi rămână îndemn şi poruncă şi ordin. Dezluşeam, îţi spuneam, şi puterea lor nu te mai putea atinge, nu mai erai cea care ar fi făcut ceea ce ziceau eo. Da, te-ai depărtat, ai uitat însă a-mi cere să mă depărtez şi eu. Oare chiar ai uitat?
Depărtare, s-ar crede, e tot ce m-ar împiedica să te văd. Tu ştii că asta s-a vrut? Tu crezi că asta s-a vrut? Nu răspunde, nu face asta pentru că orice ai spune, nu dai un răspuns ci repeţi acelaşi pasaj din ceea ce de atâtea ori ţi-am descifrat şi spuneai că nu se va întâmpla aşa niciodată. Acum e deja întâmplat.
Te văd şi, de multe ori te-aş întreba: de ce te ruşinezi de tine, de tine mai ales. Ce motiv ai să nu-ţi ai bucurie, când vorbele se vor bucurie, ce motiv ai să nu te simţi în siguranţă când vorbele vor să spună oricui că eşti în siguranţă? Cât de rece este vântul ce te face să-ţi ascunzi faţa ca să laşi lacrimile să curgă atunci când nu mai pot fi domolite?
Te-ai întrebat vreodată cum ţi-ar fi fost drumul de nu-ţi aplecai urechea la cei care de ajutor şi de sfătuitori i-ai ţinut şi nu-ţi fugea privirea către plinuri ori goluri? Te-ai gândit dacă e atât de important să dai bine în faţa oamenilor sau în faţa lui Dumnezeu? De ce oare când spuneam eu de Dumnezeii din Ceruri şi dumnezeii de pe Pământ, îmi căutai pricină de hulă şi cârcotă? Ştii şi acum că pe Pământ eu merg cu fruntea sus, oricare ar fi vorbele ce se spun în spate. Tu, care te arătai atât de încrezătoare în singurul şi al tuturor Dumnezeu, de ce-ţi întorci privirea către cei care vorbesc în spate? Şi de ce adevăr făcut spre nevinovăţie a ta, către ei totdeauna rosteşti? De ce ai, în tine, motivele de teamă?
Nu te întrista... ceea ce va urma este ceea ce ai ales. Ridică-ţi fruntea, dacă până acum ţi-ai ţinut-o ridicată doar pentru aparenţe, de acum încolo va trebui să o ţii ridicată spre a înfrunta valul nimicitor. Te obligă vorbele, ce le-ai aruncat unde ai putut, să stai dreaptă până când va fi să ajung ceea ce este de scos dintre valuri, ceea ce tu nici nu poţi nici nu ai cum să scoţi din acel nemaiîntâlnit, de tine, uragan stârnit din joaca de-a viaţa a celor ce-ţi spuneau că de tine le pasă şi că lor de le vei da ascultare, pe tărâm de rai îţi va fi dat să-ţi aşezi pasul, când vei vrea să mergi.
Nu vezi valul, dar nici malul. Pluteşti... dar eu ştiu că orice barcă pluteşte chiar şi când apa o umple. Şi doar când se umple de tot. Atunci însă nimeni nu se mai poate salva, în coborârea ei spre adâncuri, trage după ea tot, chiar şi pe cei care s-ar avânta să fie salvatori. Vei mai putea să vezi, în întunericul valului ce se apropie năucitor de repede de tine, apa care deja ţi-a udat gleznele?
Bucură-te azi! Ai răgaz, această vreme, să poţi şti cum altfel ar fi fost viaţa de n-o lăsai zăgăzuită între necunoaştere, neştiinţă şi necredinţă. Când puteai să fii pârâu, şi râu nestăvilit, n-ai vrut să te laşi purtată de valul ce te ridicase înspre Ceruri şi te putea purta dincolo de jugul care acum îţi întemniţează şi îţi drămuieşte, şi îţi rânduieşte curgerea. Încă mai ai timp să crezi că este firesc, în zilele din urmă, de dinaintea timpului în care n-ai să poţi ocoli nici pragul de sus, nici pragul de jos. Valului te vei îndatora pe totdeauna. Voi veni aşa cum am promis, să salvez ceea ce trebuie salvat, ceea ce dat este să fie scos din apele înfierbântate de uragan. Ce mult aş vrea să spun că şi tu te-ai putea salva...

vineri, 19 octombrie 2012

Valoare ca povară

Oriunde, oricând, peste tot este la fel. Oriunde s-ar întoarce privirea se văd: păduri şi copaci falnici, haite şi trofee, turme bine strunite şi pur-sânge. Oare să fi reuşit oamenii să fie altfel? Animalele merg în viaţă pe mâna unei raţiuni instinctuale, greu s-ar putea identifica ceva cu gândirea raţională. Oamenii au ceva în plus, ceva ce se numeşte gândire şi raţiune, cele două caracteristici, folosite, putând defini, într-un alt fel, superior, omul. Separat luându-le, ele formează o entitate bazată pe o energie de tip informaţional, informaţii provenite din planul orizontal. Faţă de animal, omul are capacitatea de a le prelucra la nivel superior. Dar oare, această entitate s-a putut lipsi, întru totul şi pentru totdeauna, de năravuri?
Şi oamenii, ca şi animalele, se regăsesc în turme sau singuratice. Singuratice sunt valorile, turma adună la un loc mediocritatea...
Cei care stau la un loc au instituit reguli. Majoritari fiind, au impus regulile astfel că singurătatea valorii este ceva anormal. Pentru ei nesingurătatea este o distincţie de personalitate, fiind evaluată prin numărul de indivizi ce sar într-un picior la o idee puerilă, forma de manifestare şi aplauzele spontane însoţite de râsete şi chiuituri, ingredientele ce iau faţa, eventual schimbă faţa şi mintea, de comportamentul prin care se renunţă, încet-încet, la tot, de la decenţă până la intimitate. Aşa definesc ei nesingurătatea.
Majoritarii văd valoarea doar din rândurile lor, definită fiind de criterii ce se pot etala: ori banii, pentru cei mai mulţi, ori diplomele ce au nume cât mai pompose. Este valoare şi cel care iese la rampă, o rampă a majorităţii, şi face furori, este valoare cel care este mai bine reprezentat acolo unde ori se vede, ori se aude şi tot valoare este cel care este văzut peste tot, în cât mai multe distracţii cu senzaţii de bine şi distracţii la botul calului, în afişe sau fotografii, în dedicaţii răsunătoare arătate tuturor. Valoare reprezintă omul citit, cel ce ştie, cel ce cunoaşte, cu obligatoria condiţie de a face o bibliografie de trimiteri la autori şi cărţi, altfel este văzut ca o nulitate, deşi spusele-i sunt la fel ca ale acelora sau chiar revoluţionare. Valorile lor sunt doar cele care sunt în rândurile lor.
Cel ce e văzut în anormalitate, având coeficientul de nesingurătate nul, valoarea niciodată recunoscută la timpul prezent, nu-şi are temeri de singurătatea dictată de aceste criterii. Adevărata valoare nu-şi caută slăvirea şi recunoaşterea, ea îşi crează eternitatea şi, după ce o creează, conştient fiind de ea, nu mai caută lumini strălucitoare şi covoare roşii. Nu este, nu are cum să fie „fan”, dar apreciază şi recunoaşte valoarea altcuiva, nu fuge de la manifestaţie la manifestaţie, de la întrunire la întrunire, de la un „party” la alt „party”. Nici nu se apucă să îşi promoveze rezultatele cu surle şi trâmbiţe ci, mai degrabă, cu simplitate şi modestie, şi doar atunci când majoritarii i-o cer. Şi i-o cer atunci când sunt încolţiţi de dezastrul provocat, în rândurile ei, de valorile ei.
Totdeauna, şi nu există exemplu contrar, înspre valoare, mediocritatea, în haită, se repede să muşte. Muşcă de peste tot, muşcă de unde poate, muşcă aşa cum poate. Şi loveşte în tot, fără a cruţa măcar un amănunt. Este dramatică suferinţa valorii care a avut curajul, din rândurile lor, sau trecătoare prin rândurile mediocrităţii, să se ridice la rangul ce-l are hărăzit. Nu ea, valoarea, îi neglijează, ci tocmai ei, mediocrii, îi întorc spatele, o lasă singură tocmai atunci când ea se aştepta mai puţin. E ultima zvâcnire a mediocrităţii, pe faţă, de a bara calea valorii. E şi ultimul şoc direct pe care valoarea îl trăieşte în relaţionarea cu mediocritatea, cu membrii ei.
Ca pentru orice om, şi oamenilor de valoare le este greu, se simt şi sunt încolţiţi, forţaţi, hăituiţi, criticaţi. Mediocritatea sare la bătaie “unul pentru altul” doar din ideea de a apăra, chiar dacă nu are ce apăra. Cel mai ades, mediocritatea sare la gâtul valorilor, căci doar valorile au curajul şi argumentele să le arate în faţă adevărul. Că epigonii nu se pot împăca niciodată cu ideea că nu ei au drepturile de autor asupra originalului, îi face să fie turbaţi în reacţii. Preferă să demoleze zgârâie-nori decât să vadă cât de neînsemnată este cocioaba lor. Dar valorilor, oricât de greu le-ar fi, chiar şi în ultimul moment, au puterea de a se arăta tuturor ca o stea strălucitoare, văzută de toţi. Ceilalţi se văd între ei, se aplaudă între ei, sunt mereu împreună. Dar în urma lor nu rămâne lumina, ci praful şi pulberea. Şi rămâne terfelirea, în fel şi chip, a valorii. Dar nu-i poate fi anulată eternitatea!
* * * * * * *
Am deschis o Cutie a Pandorei, am ieşit în faţă cu o idee pentru care îmi voi primi toate “laudele”, îmi voi atrage destule epitete, începând, bineînţeles cu “rău”. Se vor arunca iarăşi hienele să mă sfâşie. În spatele meu iarăşi vor bate tobe şi vor suna trâmbiţe. Catalogat ca lipsit de modestie ştiu că am să fiu, de lângă mine ştiu că vor mai pleca unii, ştiu că prin spate se vor forţa notele pentru însingurarea mea.
În artă, în literatură, în spiritualitate, în ştiinţă, este la fel. Câţi pictori, muzicieni, pictori, actori, regizori, poeţi, scriitori, ce au lăsat valori perene în urma lor, au fost înconjuraţi de turme? Câţi dintre cei care au revoluţiont ştiinţa nu au purtat eticheta de nebuni, de aerieni? Câţi mari duhovnici şi filozofi autentici nu au luat calea sihăstriei pentru că erau marginalizaţi până la refuzul existenţial de către mediocritatea ce prefera să se complacă în plăcerile lumeşti şi carnale?
Valorile atrag lângă ele valori şi nu sunt, şi nu se erijează în făcători sau deschizători de drumuri. Valorile sunt catalizatoare pentru alte valori. Când mai şi merg umăr lângă umăr, e mare fierbere în mediocritate... Eu, din lumea pe care o ştiu mai bine, a ştiinţei îmi permit să dau un exemplu: Pierre şi Marie Curie. Prin ei şi prin alţii ca ei, Dumnezeu a arătat ceva oamenilor, şi arată ceva oamenilor: că valorile nu sunt dominate de ego şi egoism iar oamenii trebuie să-şi lase ego-ul şi egoismul de turmă.
Când valorile stau cu braţele deschise către toţi cei care cer sprijin sau ajutor în anumite situaţii, este motiv de laudă din partea mediocrităţii când aceasta cere. Când nu este nevoie sau când le-au fost celorlalţi îndeplinite cerinţele, valorile sunt catalogate ca “de o mare prostie”. Nu mai este bună valoarea, nu mai este de o nobleţe fără seamă, ci este urâtă, este ponegrită, este blamată...
* * * * * * *
Aş putea să mă apăr, să apăr cele spuse, exemplificând. Există destule exemple în viaţa reală, cu atât mai multe în mai noua şi primejdioasa viaţă virtuală. Aici toţi vorbesc de prietenie, de socializare, dar de fapt mult prea mulţi au îngroşat rândurile aplaudacilor. Şi dacă este să pun degetul pe rană, recunosc, public, faptul că înspre ei mi-ndrept gândurile şi de la ei aştept şi represaliile, aceia care mă vor citi, căci greu le este multora să ducă o citire până la capăt. De fapt ei ştiu, aceia care scriu, că şi ceea ce scriu ei, tot superficial şi la început este citit, dar se mulţumesc să aibă aprecieri şi eventual cuvinte de laudă, chiar dacă între subiectul lor şi al cuvintelor de laudă este o diferenţă ca de la Cer la Pământ. Lumea aceasta vrea să fie lăudată şi în lumea aceasta toţi îşi etalează fapte cu aură de mari realizări apreciate... Dar de eternitate oare nu se mai ştie? Efemerul este atât de important?
* * * * * * *
Spre cei de valoare ce se mulţumesc cu această lume de aplaudaci îmi îndrept mereu gândul... De ce au nevoie de această lume a doua? Chiar nu realizează că mărgăritarul, ce sunt şi ei, se ofileşte în mirosul pătrunzător al turmei? N-ar fi mai frumoasă o lume în care mărgăritarul să tot înflorească şi suavul lui miros să fie dominant?
* * * * * * *
Şi spre cei din mulţimea adunată în turmă, care se cred valori, mă îndrept cu gândul. Acum, în cumpănă de vremuri şi timp de alegeri pentru totdeauna. E libertatea omului mare valoare şi sufletul lui singura comoară. Oricâte ştiţi, oricâte aţi citit şi citaţi, oricât vă citaţi între voi, lăsaţi-vă treziţi de bruma de conştiinţă ce mai este prezentă în voi. Loviţi mereu în dreptul celor ce încă nu au pretenţii de valori dar care caută să se ştie pe drumul lor, alături de cine vor voi. Le baraţi calea de urcare ori de apropiere spre valori autentice, numin valorile după bunul vostru plac şi debusolând oamenii, amestecându-le credinţele cu găselniţele voastre.
Autentic nou nu aduceţi nimic. Nou este doar amestecul de informaţii pe care aţi încercat să le aveţi, dar şi pe acelea le-aţi răstălmăcit după interes. Valoarea v-o daţi prin preţuri şi pe cele ce le arătaţi spre dovadă de reuşită, materiale, nicicum pe planul pe care vă bateţi cu pumnul în piept că sunteţi valori. Valorile nu-şi calculează timpul în bani. Şi nici cunoaşterea ce o dau altora!
Despre toate acestea am mai scris: Copacii şi pădurea

duminică, 14 octombrie 2012

De unde să-l aduc la tine?

Te-ai gândit oare vreodată că ceea ce vezi în faţa ta este doar o miime din câte puteai să le vezi? Te-ai gândit vreodată că dincolo de poarta casei pe care o treceai, copilăreşte şi cu gânduri ascunse, găseşti cu mult mai multe frumuseţi decât pe cele care tu le creai, contra timpurilor, contra vremurilor, contra vieţii dar, mai ales, contra ta?
Te-ai gândit cândva cât de departe merge drumul prin ascunzişuri şi pe sub umbrele tainelor de care chiar ţie îţi era frică şi pentru a te şti trecătoare a pârleazului, ai lăsat în urmă orice gând copilăresc, voindu-te cea care se poate privi în ochi chiar şi cu umbrele întunericului?...
Ce te-ai fi gândit tu, femeie, atunci când priveai pe ferestre frigul iernilor şi-ţi ardeau tălpile, desculţe, pietrele încinse de căldurile verilor? Cum credeai că poţi schimba ceea ce nu-ţi era dat să schimbi decât trecând prin focuri şi prin ape ca să te poţi curăţi, ca să-ţi poţi desprinde paşii, nemeritat puşi să se pună în acelaşi loc? De ce ai crezut, înainte de toate, că lumii îi ştii rosturile mai bine decât le ştiau alţii, de ce ai crezut că tu, dacă poţi face să se mişte, prin suflarea ta, două-trei frunze, uraganele de se vor porni, pe degeaba, le-ai putea convinge să te lase să poţi să nu te apleci iar alţii să cadă seceraţi?
S-au despovărat anii de aşteptări şi ţi-ai lăsat amprenta trecerii, fără să vrei o clipă să-ţi priveşti chipul în oglinzile aşteptărilor tale sau a celor pe care ţi-i punea viaţa alături. O infinitate de clipe ţi-au fost date spre a te arătata mergătoare pe drum şi mereu, de tot atâtea ori, ţi-ai ales iarba cărărilor pe care picioarele nu erau nici arse de pământul uscat de seceta trecutului din care veneai şi nici nu se vedeau toate hopurile ce ţi-ar fi fost date să le treci. Când ai vrut nu ai putut, când ai putut nu ai vrut. Şi caruselul în care jocul, de tine inventat, s-a tot învârtit şi tot învârtit, până ce, hăţişurile dinspre luminişuri te-au înnobilat pervers, lăsându-te crezătoare a împlinirii dorinţei tale de a şti tot ce se putea spune că există în mişcare sau doar în rânduiri de fapte.
Aşa a fost înţelesul pe care l-ai dat şi pe care l-ai impus vieţii tale. Limpezimii cerului i-ai făcut paravan şi nu i-ai dat voie sufletului să se ridice până la el, ochii gândurilor tale nu lăsau să treacă spre tine decât mărginiri şi crâmpeie de adevăr, acele petice din care să croieşti zăgaze în spatele cărora să tulburi toate apele.
Ca să-ţi fie mersul cum ţi-l doreai, neştiind, dar şi de multe ori ştiind, te-ai făgăduit umbrei tale şi i-ai dat chip şi ai scos-o în faţa lumii ca pe tine însuţi, iar tu umbră să fii în spatele ei, ca să dai gândurilor tale împlinire, ştiind că în lumina zilei împlinirea lor te-ar fi aruncat la marginea lumilor. De pe-atunci ai plecat de pe aici şi dusă ai fost şi dusă ai rămas.
Şi te-ai dus, fără de păsare, fără de crâcnire, fără de şovăire şi fără de întrebare. Şi de fiecare dată, oriunde ai fi poposit, oricum te-ai fi aşezat, ţi-ai căutat de bine clipei şi nu vieţii, de-mbucurare a trupului şi nu a sufletului, de impunere şi nu de recunoaştere a unui nume. Te-arătai înfăşurată în mantii spre lume, dar goliciunea putea fi văzută de hăt-departe.
Mână de la mână ai pus să poţi învârti pe degete firul vieţii, să poţi să înnozi capete ce le credeai ca fiind firească prelungire a ceea ce-ţi rămânea, după fiecare ruptură, pe degete. Căutând mereu, mereu aruncai fire neîmperecheate, fire de netrebuinţă sau fire încâlcitoare, aşa cum îţi era dat să le spui în clipa în care te lipseai de ele. Şi făceai alteori ghem încurcat şi nu mai puteai să te dumireşti care e capătul de sfârşit ori capătul de început.
Când aşteptarea trebuia să-ţi fie de sfârşit, împietrite ţi-ai regăsit privirile, necunoscute trăirile şi neîndestulătoare, nici în fapt, nici în simţiri, amintirile. Unele se ascunseseră în capetele firelor înnodate pe care, spre a încerca să ascunzi neîndemânarea, le-ai tăiat şi le-ai aruncat. Altele rămase au fost dintr-un început la cei care şi le-au dorit şi tu n-ai fost decât cea care te-ai grăbit să le împlineşti, crezânduţi-le împliniri.
Mulţumire ţi-a fost nemulţumirea. Neavându-ţi decât pe tine model, nici o rază de lumină nu s-a mai putut apropia spre a-ţi descreţi fruntea sau a-ţi despovăra minţile gânditoare mereu la soluţii deja găsite sau în sensuri de vrie. E realitate acum firească împărţirea între adevărul pe care îl crezi tu şi adevărul celor din preajma ta...

* * * * *

Pe mine, cel căruia i te-ndatorezi crezând că-ţi sunt dator, mă îndemni să caut ceea ce este de cuviinţă pentru a-ţi fi fost şi a-ţi fi viaţa cu însemnele trăite şi nu trecute. Şi, mai mult decât mi-aş mai vrea, îmi ceri răspunsuri la întrebări pe care niciodată nu ţi le-ai pus atunci când datoria faţă de tine trebuia să-ţi fie mai mare decât dorinţa de a încerca să fii altfel decât era rostul timpului tău, să trăieşti întru totul ceea ce alţii credeai că trăiesc, neştiind că faptele atunci făcute, dau glas dorinţelor umbrelor ce îţi promit dar nu-ţi dau, nu-ţi cer, dar îţi iau.
21.09.12

Trecând de atunci în acum, printre maluri şi pe sub dealuri, pe unde luminile ajung rar şi târziu, cum niciodată nu credeai, ploile reci ale toamnei ce prea repede a venit, asupră-ţi au căzut. Te credeai cândva mereu privitoare la raze de poleieli ce le numeai, când oricine ar fi văzut altceva, soarele ce niciodată nu-ţi poate apune. Azi cauţi să găseşti căldura celor adevărate raze, dar în tine porţi îngheţul poleielilor şi oricât ţi-ai zbate şi bate gândurile, greu ar putea ajunge să te încălzească miezul soarelui. Soarele nu se lasă purtat de gând, căldura ajunge, întâi de toate, în minte, iar lumina doar în suflet...
Te văd cum mereu, pentru orice, cauţi să nu stai sub acoperişuri, să ştii că nici în stânga, nici în dreapta piedici nu sunt. Gândurile-ţi fierb, dar fierb singure, căldura nu are de ce să se prindă. Nici lumina n-are unde să se oprească, trece aproape fără să lase nimic. Când nimeni nu-ţi este împrejur cauţi să ai, căci cine, acum ştii bine, ţi-a fost, şi-ţi stă mereu să-i simţi suflarea în ceafă, mereu îţi cere, n-ai ce să-i dai şi neamaiavând, cauţi peste tot ceva ce-l poate împăca. Dar te chinuie şi ziua, şi noaptea şi te face să arăţi ca el când ţi se arată o cale de a-ţi uşura din chinul de fiecare clipă. Şi nu te lasă a-ţi mai arăta faptele omeniei.
Când nu mai poţi, şi nu mai poţi prea multa apăsare, când nici suflarea rece ce în ceafă o simţi ameninţătoare, nu-ţi dă mai multă frică de durerea mare sau de moartea omenească, reuşeşti să de desprinzi din încătuşarea mândriei ce mână-n mână stă cu minciuna, şi-atunci, chiar de nu-mi arăţi, deşi îmi e prea uşor să ştiu, te gândeşti că sunt dator şi mi te-ndatorezi, cerându-mi să mă pun paravan între tine şi umbrele cu care noaptea mai vorbeşti, nedormind, sau o geană de lumină să fac să vină şi spre tine... De fapt tu ştii totdeauna că nu m-aş da, nici pentru tine, nici pentru altcineva înapoi, aşa cum bine ştii de ce, nu doar o dată, m-ai vrut împins sau tras în lumea ta...
Şi-atunci încep să caut...
Nu-mi e deloc uşor, nu e deloc uşor... De-ai şti prin ce cotloane trebuie să caut fărâme risipite, ţi s-ar face părul măciucă. Şi poate-ar fi mai uşor dacă doar despre tine aş afla. Dacă doar de ceea ce-ai fost aş afla, n-ar fi greu să nu mă mir, să nu mă minunez, să nu mă întristez. Doar că nu-mi vine să cred prin ce mlaştini ai putut să te târăşti şi să afunzi, pe-aceleaşi drumuri, nevinovaţi de care ar fi trebuit să te ştii răspunzătoare. Nici judecată de aş vrea să fac, n-am cum să fac, sunt prea întortocheate înţelegerile, şi nicidecum înţeles pentru mine nu au. Încurcate vor fi ştiute căile Domnului, dar mult mai încurcate sunt ale altuia...
Chiar, să ţi le spun pe toate? De-ar fi să pot, ţi le-aş spune, poate te-ar reuşi aduce pe o cale... Dar nici cu putinţă nu-mi e, şi nici toate nu sunt de spus de către mine. Să ştii doar atât: toate, chiar toate se văd, oricâte maluri de pământ vei fi vrut aşezate peste toate. Faptele au lăsat umbre, vorbele se aud şoptite iar gândurile sunt asemenea limbilor de foc ce se arată oamenilor deasupra aurului îngropat sub blestem.
Te ştiu cine eşti, şi ştii cine sunt. Dar mă ştii cine sunt şi orişice mi-ai zice, oricât mi-ai spune să uit, să tac, nu pot. Nu am cum căci nu-ţi spun ceva ce omul putea să uite. Puţine ştiu de prin trecuturi, dar cunosc multe. Nu din auzitele spuse de alţii, şi de aceea ţi le spun ca şi cum tu le-ai spune. Mă ştii ce sunt şi nu-mi mai poţi ascunde pornirile-ţi mereu împotrivă-mi... Dar asta e, viaţa aceasta aşa a fost dată, aşa a fost dat, să fii nu temelie, ci prag...
Flăcări mari prin care mai nimeni nu s-ar avânta să treacă printre ele sau printre ele, se văd. E un şir atât de lung de nu-l pot cuprinde cu privirea între două clipiri. Sunt de pe vremea începuturilor tale de a gândi, de a vorbi şi de a face. Unele erau spusele, altele făcutele. Când îmi aplec urechea să înţeleg ce se şopteşte, simt ceva ce aici s-ar numi greaţă, lehamite şi orice altceva asemănător. Nici semnul crucii pus deasupra prea multă linişte nu aduce. În flăcări găsesc ceea ce ţie acum îţi lipseşte. E aproape scrum, abia de s-ar mai aduna cât pentru a trăi o săptămână în linişte. Dar nu pot nici cât o gămălie să adun ceva de acolo de unde arde tare şi e mare vacarm. Acelea sunt prea multele vorbe spuse şi nicicând înfăptuite. Te arde focul suferinţei acelora care au crezut şi s-au încrezut în ameţitoare cuvinte de alinare şi apoi au fost cuprinşi de dureri fără mărginiri. Ştii oare că oricât te-ai întoarce, vorbele de-acum nu le mai schimbă pe cele de atunci. Ţi-aud, aievea, întrebarea... De ţi-ar mai fi vremea prielnică, oricât mi-ar sări lumea în cap, ţi-aş spune să faci ceea ce ai spus că faci. Dar nu mai ai nici tu, nici unii din cei cărora le-ai lăsat vorba gaj, cum să mai fiţi făptuitori de fapte, nimic nu mai puteţi, fiindcă unii deja sunt, ca făpturi, un nimic.
Nu ne vom mai întâlni... Eu voi merge unde am de mers, tu te vei întoarce. Să nu-ţi laşi atunci mânia să te ducă la ceea ce ai mai făcut sau la ceva mai rău. Căci acum spusele atunci le vei face. Şi sunt unii pe care, tocmai prin spatele întors pe când ei altceva se aşteptau să faci, vor ajunge iar prin preajma ta sau tu prin preajma lor. Ceea ce acum era puţin, va fi mult. Poate chiar un sfert de viaţă. Să-ţi aduci aminte, de va fi cu putinţă... N-ai să poţi să ieşi din vorba lor şi faptele ce le vor voi ei le vei face. Şi-s multe, aşa că vei pleca şi vei veni de câteva ori pe aici...
02.10.12

Şi tot caut...
Mi-ai cerut, când nu mai reuşeai deloc să ţii piept, când, cerânduţi-se tot, chiar ultima fărâmă de înţeles, temându-se de a nu fi acceptată de nimeni, însemând tot ceea ce este mai rău, ţi-a pus ideea de a făptui la zid şi ţi-a cerut să te priveşti, de făptuieşti, în clipa zilei de mână. Nimic din tine nu e legat de Dumnezeu, iar de era să ai teamă de Dumnezeu, făceai orice. Dar teama de oameni şi de singurătatea în care ai fi la dispoziţia celor pe care i-ai înstăpânit peste tine, te-a făcut să te laşi chinuită de ei.
De atâtea ori viaţă de om ţi s-a cerut să năpăstuieşti, să urgiseşti, să chinuieşti, chiar să omori... Am găsit fărâme de suflet agăţate de durerile unor alte suflete. Mă credeam înşelat de erau doar suflete ale celor ce-i întâlnisem, dar erau câteva de care eu, omul, nu aveam nimic ştiut. Şi nici de omor nu ai stat deoparte, doar că omorurile tale n-au fost ştiute de mulţi şi erau omorurile pe care oamenii nici acum nu le văd ca omoruri. Şi acolo mult, mult ai risipit. După mine, cam jumătate din suflet în jocul de-a viaţa altora l-ai pierdut... Şi e pierdut pentru totdeuana. Nici un drept nu am să-i cer să vină înapoi, nici un drept nu am să cer să-ţi fie dat înapoi. Şi nimeni, de pe Pământ sau din Ceruri, nu ţi-l poate reda. Pedeapsa îţi e în Ceruri, pe Pământ o vei avea-o, şapte vieţi bătute pe muchie. Nu e judecata la care te aşteptai, cea pe care ţi-o spuneau stăpânii că e doar o poveste... Te vei zbate mult de tot când ea va fi...
Poate că doar eu mai stau să mă întreb de ce nu îţi este drag adevărul, de ce oricând, cu sau fără motiv, îi dai culoare şi-l schimbi, doar pentru că nu vrei să fie adevăr. Pe partea aceasta, în care sufletul nu se dă dus de la om, chiar dacă se trage cu dinţii de el, fără ca cineva să ţi-o ceară, ai destrămat legătura ta cu această viaţă. Puţini se luptă cu sufletul lor din dorinţa de a se arăta mai presus decât dumnezeirea din ei. Dar tu ai făcut-o! Ai făcut-o cu o putere ce până la urmă se vor înfricoşa chiar înstăpâniţii în tine. N-am eu cum să ştiu de nu cumva chiar au ajuns şi ei la a se teme de puterea-ţi de a fi contra oricărui bine. Şi ca om faci la fel. O faci împotriva propriului trup, să-ţi fie bine nu vrei, dacă-ţi e bine minţi şi te minţi că îţi este rău, şi nu te opreşti până nu îţi este rău. Şi o faci chiar dacă ştii că făcând asta, ceea ce mi-ai cerut nu se poate împlini. Şi nici ceea ce ai pierdut în tot hăţişul de minciuni nu pot să îţi readuc la tine. O fărâmă dacă se întoarce acum, peste o clipă iarăşi o izgoneşti!
Să mă opresc nu se mai poate! Aşa e legea, veche şi de neschimbat: Odată plecat spre a căuta ceea ce s-a luat, ceea ce s-a dat, ceea ce s-a furat ori ceea ce s-a pierdut, cu voie sau fără voie, întoarcerea nu se poate până nu se află pe unde este risipit, pe unde este ascuns, cum s-a dat, de ce s-a pierdut, când s-a luat, de cine a fost furat. Se dau toate în vileag, urme şi umbre de fapte, dâre de rost şi gâlme de adevăruri pitite sub maldăre de minciuni. Toate vorbesc şi au înţeles, iar dacă nu le răstălmăcesc nu este decât opreliştea de om ce mi-o pun şi o pun, pentru ca unii, acum mai semeţi decât niciodată, să nu îmi spună că nu-i tâlc, ci judecată grea.
Multe, foarte multe ar trebui spuse, ar trebui făcute. Un munte spart, oricâţi ar munci să adune toate pietrele risipite, nu l-ar mai putea face nici la fel de înalt, nici la fel de frumos. Dacă muntele e spart din afară spre înăuntru, multe pietre se pot aduna, căci aşchiile nu sar departe de trunchi. Dar când muntele se sparge dinăuntrul lui, departe fug pietrele şi puţine sunt cele ce pot fi găsite. Celelalte se împreună cu alte pietre şi se adăpostesc de cauza care a spart muntele. Aşa mi-e căutarea… după pietre risipite şi bine dosite, după pietre ce în ape s-au ascuns spre a nu mai ajunge să cadă pradă urgiei ce le-a împrăştiat.
Ţi-au ieşit, cândva, în cale schimbări de vremuri, de căi, de orizonturi. Au fost unele ştiute şi altele neştiute. Pe cele neştiute le-ai alungat pentru că nu îţi era uşor să le priveşti conţinutul; priveai doar înspre ceea ce era simplu şi fad, de complex, de mai sus, de înainte nu îţi era vrerea să te apropii, erau deja împotriva drumului luat cu multă râvnă, chiar dacă nu o singură dată ţi-a pus piedică încă prezentu-ţi înger de pază ce nu se voia şi el alungat. Tu însă chiar şi pe el te înfuriai când nu-ţi spunea că bune îţi sunt faptele ori drepte căile.
Dinspre nicăieri spre nicăieri mergeau paşii doar că le lustruiai urmele, rostogolind poveşti care să se facă singure înţelese, fără să fie căutate de începuturi ori de continuări. Alungai păzitorul şi cu parte din tine, cu parte din el, ţi-ai plătit ceea ce luai, nefiind al tău, pentru tine. Se întâmplau toate de-a valma şi s-au surpat pe tine malurile drumului, ascunzându-te de lume, prin hotărârea lumii, spre a avea răgazul de a te regăsi pe tine, de a te privi în oglinda căreia îi reproşai că intenţionat zimţuieşte marginile spre a-ţi arăta că timpul când trece lasă cute şi şanţuri în privirile tuturor.
Pe cele ştiute, alungate le-ai vrut ca să nu schimbe nimic din hotărârile tale, ştiute fiindu-ţi ca venite să schimbe. De schimbări îţi era frică, deşi ştiai că venită va fi vremea în care se vor schimba multe. Doar că înstăpâniţii pe tine îţi cereau mereu să nu te abaţi de la vorba lor, aşa cum oricine se lasă stăpânit trebuie să accepte şi să îndure.
E tot, tot ce înseamnă tot, pierdut, rătăcit, alungat, rupt de tine şi de la tine. Ceea ce nu vrea să se întoarcă nu poate să se întoarcă. Acea parte o vei regăsi-o la poarta judecăţii şi va fi martorul cel mai greu de contrazis. Acolo, de ştii sau nu ştii, nu te poţi înfrupta din victoria nedreaptă ce aici ţi-o cauţi prin vorbe încondeiate şi ţi-o ceri prin lipicioase moduri de rostire. Acolo vei fi cu martorul faţă în faţă, martor care eşti tot tu, partea îmbolnăvită de tine, cu motivaţie de tine aleasă.
Din căutări mă întorc mereu îngândurat şi întristat. Întotdeauna, ca niciodată altă dată, mă întorc singur şi cu mâna goală. Orice întrebare mi-ai pune, răspunsul meu e doar o întrebare: De unde să-l aduc la tine? Nu îmi e uşor să ştiu că plec totdeauna să caut fără să ştiu unde, plec şi pe drumuri greşite pe care tu mă îndrumi şi mă îndemni, drumuri care există doar în regretele că pe altele ai mers, deşi puteai să nu mergi. Aşa îngândurat şi abătut, întorcându-mă, de întrebări, mie, nu pot să scap. Nici nu ştiu dacă spunându-ţi numele de om ceva pot să schimb. Nu ştiu dacă spunând fapte care chiar şi acum aruncă pietre, pe la spate, în capul meu, ceva se poate schimba. Eu plec în căutare fără să aştept plată de la tine, plec aşa cum îmi este datul pentru orice rătăcit sau rătăcitor. Pentru tine însă nimic nu pot să mai fac. Doar, poate, să îţi luminez calea spre judecata firească, judecata Cerurilor.