marți, 31 ianuarie 2012

În paza îngerilor

Orice ai face, oriunde te-ai duce, singură nu eşti. Când te bucuri, o ploaie de stele se revarsă primprejurul tău... Când ochii ţi-s trişti, lacrimile stelelor curg pe lângă tine. Când te copleşeşte durerea, în jurul tău stelele se strâng, strângând în ele toată durerea. Lumini sunt în jurul tău, stele se aprind pe drumul tău, şi, de nu ţi-ai întoarce privirile peste umăr, de te-ai lăsa purtată pe aripile lor, limanul ţi-ar fi ţărmul înalt pe care ai păşi să nu te mai poată prinde din urmă valurile...
Pe malul apei care curge, la ceas de nimeni văzuţi, am să te duc. Am să te duc să-ţi poţi privi, în oglinda tremurătoare a apelor, chipul ce nici o oglindă nu ţi-l poate arăta. Doar sub razele de lună nimic nu poate schimba ceea ce văd privindu-te. Văzându-te, vei şti că nimic nu are înţelesurile vorbelor aruncate în viscol sau al ploilor de vară. Atunci te vei convinge că oglinzile privirilor prea dornice te-au minţit, fugărindu-ţi stelele ce le orbea strălucirea rece.
Când cocoşii se vor auzi cântând, când porţile cerului se vor deschide, apelor te voi cere şi mâna ţi-o voi prinde, spre a ne urni privirea-n drumul către Rai. Nisipului auriu te voi dărui să pot să privesc scânteierea-i de lumini ce-mprăştia-va chemarea-ţi, lăsându-te să priveşti cerul ce simţi-vei că peste tine se va revărsa, în contopirea-ţi cu el.
În ape vei avea să vezi deschiderea celor o mie de petale ale florii ce rădăcinile-şi are la poale de munte. Se vor lumina apele, se vor lumina înalţimile, stelele vor dansa în privirea ta. Flacăra albastră a împlinirii se va ridica spre a fi fireasca punte către eternitate.
În somnul nopţii de acum te simt plângând. Îngerii ţi i-ai simţit plângând. Ai adormit crezând că norii furtunii s-au coborât atât de aproape de le simţeai răceala în creştet. Te-au ţinut în braţe îngerii şi nu te-au lăsat să simţi îngheţul ce-l aduceau spre tine. Acoperind lumina, furtuna arunca fulgerele asupra ta. Îngerii te ţineau în pază şi ţi-au adus în dar un gând renăscător, ca ochii să nu se ardă în lumina rece a fulgerelor. Au liniştit furtuna, stelele s-au adunat în preajma ta...
Acasă fiind, au venit să-mi povestească. Obosiseră şi ei în lupta cu furtuna. Mi-au spus de zbaterea ce-ţi cuprinde în serile zilelor agâţate-n calendar în fiecare săptămână, sufletul. Cu ei stând de vorbă, am înţeles, mai mult decât aici înţelesesem, că-i timpul de-a sări pârleazul timpurilor trecute, că-i vremea înnoirii vieţii. Mi te-au lăsat în pază, în zorii dimineţii, să poată iar, în amiezi să vină lângă tine... Şi multe am vorbit, şi multe am aflat...

luni, 30 ianuarie 2012

Viitor în lumina soarelui

Ceea nu înţelegeam era dacă visam sau ceea ce vedeam era acea realitate ce are deja conturul trasat aşteptând să se arate... Priveam valurile mării cum se topeau la picioarele voastre, mângâindu-vă tălpile goale pe nisipul auriu. Era fascinantă lumina apusului, dar, prea învăţat cu ceea ce azi ştiu, mă frapa orizontul de care îşi atârnase soarele ultimile raze ale zilei. Mă tot gandeam că dacă ar fi să bată vântul, m-aş fi dumirit, dar era doar o briză catifelată... Nu înţelegeam de ce înspre apus lucea Tempul de pe Insula Albă...
Chiar şi pe voi mi-era greu să vă recunosc. Nu eram deloc mirat că eraţi mai mulţi decât ar fi să fie acum, mirarea mea era că de ar fi fost să văd doar siluetele conturate de strălucirea apelor, cred ca era greu să spun care este cea mai tânără, care se arăta mai tânără. Te-am privit jucându-vă, ţi-am văzut zâmbetul strălucind, ţi-am văzut ochii căutând, protectiv, spre jocul ei şi al lui, şi aşa am ştiut că într-adevăr eşti tu. Ţi-ai întors spre mine chipul şi mi-ai văzut ochii ce-ţi îmbrăţişaseră trupul... m-ai întrebat de ce stau privind pironit, şi vocea m-a convins pentru totdeauna că adevărul nu avea nuanţe.
Arătai aşa cum te ai în vis şi-n gând. De fapt te ştii bine... Eşti tu, cea revenită în întregirea-ţi firească a anilor pe care îţi vei pune amprenta de neşters peste timpurile care astăzi se preschimbă în vremuri noi. Briza mării îţi mai flutura, din când în când pletele ce, acoperind razele soarelui, lăsa să se vadă, lumina strălucitoare a chipului ce-l ţineai la pieptul tău, şi-l ridicau spre cer să-ţi oglindească privirea în forma soarelui ce ţinea cu tot dinadinsul să-l mângâie pe frunte. De-atâtea ori îţi mângâiasem pântecele ce se modelau precum îţi era vrerea, dar abia acum vedeam, în clar obscurul apusului, ceea ce se întâmplase, chiar dacă avusesei temeri. Chipul păstrase toată blândeţea ce ţi-era blazon şi nu mă puteam abţine să nu te compar cu icoanele ce au făcut minuni...
În valurile liniştii mării, un înger îşi legăna picioarele spre a simţi pulsul inimii pământului. N-aş fi putut spune de îţi era soră sau altceva era, dar ştiam şi nu mă presa această întrebare. Era un alt semn ce nu m-ar mai fi lăsat să greşesc în privinţa chipului ce-l aveam, la câţiva paşi în faţa mea. M-am trezit privind depărtarea, albul Templului, Apusul soarelui, un Înger, o Mare Lumină şi pe Tine...
M-am căutat să văd de-mi era privirea în vis, însă îmbrăţişarea ta, plină de eternitatea universului m-a făcut să înţeleg că nu eram în vis, eram Acolo unde vulturii nu ajung, căci e mai sus decât omul a putut pătrunde. Eram acolo unde îngerii poposesc, acolo unde nimeni nu ştie ce este ura şi nu ştie altceva decât că lumina zilei, ca şi întunericul nopţii, sunt pline de Lumină.
Mi-am mutat privirea înspre stânga, puţin, atât cât doar ochiul în mişcarea sa normală o poate face şi am regăsit drumul spre a mă întoarce... Trecuse atât de puţin timp şi, auzindu-ţi vocea, am îngăimat câteva vorbe, însă, fascinat de ceea ce acum ştiam, nu am mai apucat să-ţi povestesc. Acum o dau eternităţii scrisului, şi mă aşez în furca timpului, aşteptând momentul în care literele se vor preface în sunetele realităţii...

duminică, 29 ianuarie 2012

Lumina îndumnezeirii tale

N-am timp să scriu. N-am timp să vorbesc. N-am unde să vorbesc. Am porţi închise şi nu am cum să intru pe drumul către ele, acum când multe ar fi de spus. N-am ce să spun din cele ce aş fi citit eu, căci nu-s citit cum sunt unii, eu nu-s erudit şi nici nu vreau să fiu. De-ar fi să vorbesc spre a reproduce, i-aş cere lui Dumnezeu să mă transforme în papagal. Ca papagal aş putea să ajung uşor în faţa oamenilor pe la emisiuni cu iz spiritual. Sau, la fel de bine, revistele m-ar cita mereu... Dar eu n-am timp... nici să scriu, nici să vorbesc, tot timpul...
Şi dacă totuşi aş avea timp, şi aş avea unde să vorbesc, ar fi lucruri de care, dacă aş vorbi, aş face lumea, învăţată de papagali cu minunile şi oamenii speciali, să atea în aşteptare, să aştepte să te arăţi şi ei să vadă că eşti aşa cum înţelesuri se pot da doar de cei care pot privi dincolo de chipul de acum, de aici. Le-aş vorbi de Lumina ce o porţi în palme şi ei ar vrea să te vadă trecând pe stradă, noaptea şi luminând totul în jurul tău... Le-aş vorbi de Lumina ce o are privirea ta, iar ei cred că ar vrea să vadă ochii scânteind... Le-aş vorbi despre lumina paşilor tăi şi s-ar putea să caute stelele de pe o alee a unor, mai mult, sau mai puţin vedete...
Puţini cred, puţini ştiu, puţini cunosc. Puţini te cred, puţini te ştiu, puţini te cunosc. Puţini mă cred, puţini mă ştiu, puţini mă cunosc. Chiar şi tu te îndoieşti, uneori eu nu mă cred. Chiar şi cei ce ştiu greu pot să accepte adevărul şi să vrea să îl ştie ca real. Doar cei ce cunosc, te cunosc şi mă cunosc, nu se tem, nu se îndoiesc să afirme...
Faţă de cât vorbeam până într-o zi, acum vorbesc mult. Asta ştiu că face pe mulţi să creadă în invenţii logoreice, în consultaţii şi consilieri strict necesare unei mari schimbări. Ideea îmi surâde, căci înţelesuri pot da doar cei ce pot trece bariera a ceea ce sunt, a ceea ce sunt văzut, a ceea ce s-a văzut. Spun tuturor din ceea ce îmi amintesc din viitor, spre a se întâlni şi ceilalţi cu accentele ce date ni-s să le punem acolo unde trebuie să le punem.
N-am timp să mai stau să conving pe nimeni, n-am de gând să stau să conving pe cineva. Nici n-am misiunea de a fi cel ce convinge. Nu pot să transform sabia în pană ce lunecă pe hârtie. Acum ceva timp mai este agonisit de cei ce-mpotrivă-mi cândva s-au pornit, dar agoniseala se cheltuieşte repede. Mai sunt doar câteva idei pe care eu le am de spus, pe care eu trebuie să le spun, căci vremea împlinirii venind, timpul meu va fi împărţit doar ţie şi de cele pe care, multe, le am de făcut. Atunci va coborî spre tine raza ce sclipire va da îndumnezirii tale, şi cuvintele prin tine, scrise ori vorbite, se vor scurge, repede, către lume...

***

Acum eşti aici, aici unde ancorele sunt înfipte adânc în Pământ. Acum te ridici cât te ridici, dar greutatea ancorei nu o poţi învinge. Şi urci munţii doar până la jumătate. Poţi privi în sus, poţi privi în jos, dar orizontul este doar pe jumătate. Din spate, din peretele stâncii, auzi chemarea, însă o mai compari cu chemările din vale, unde doar în sus ţi-ai putut lărgi orizontul. Încă te mai îndoieşti şi te întrebi de nu cumva vuietul munţilor este vuietul valurilor ce te loveau în furtunile de cândva.
Când îţi tai parâmele ce te leagă de ancoră, îţi simţi libertatea, dar toate cele ce se întâmplă, le reînnoadă, le înădesc şi iarăşi îţi frâng zvâgnirea înspre zbor. Şi ajungi mereu, totdeauna, să o iei de la început.
Atâtea pot să pară complicate deşi realitatea le-ar face foarte simple. Dar valurile mării încă vuiesc prin peşterile de sub maluri. Sunt peşterile ce s-au săpat prin fisurile ce erau acolo şi, apoi, s-au lărgit încet-încet prin trecerea timpului. Se mai clatină malurile când adierile de vânt, cercetând intrările peşterilor, se stârnesc şi se mişcă pereţii peşterii, pentru a ţine piept la ceea ce altădată erau valuri nimicitoare. Amintirea valurilor face ca munţii să pară nisipuri mişcătoare, şi paşii se vor a se întoarce acolo unde s-ar părea că mai există o fărâmă de pământ sigur. Şi totuşi muntele nu se lasă căzut la rang de nisip mişcător.
Munţii sunt creaţi de Dumnezeu pentru a sta în calea oricărei furtuni, pentru a se înţelege, de către oricine, că, dacă nu se vrea lăsat de marile adâncimi, poate găsi un loc sigur în urcarea spre înalţimi. Şi tot Dumnezeu a creat munţii pentru ca lumea să ştie, că dacă potopuri s-ar întâmpla pe câmpurile întinse şi liniştite, salvarea nu se poate găsi decât luând în piept urcuşurile înspre înaltul unde apele nu pot ajunge. Îi este greu omului să urce, se şi teme de cele ce sus le poate găsi, dar se teme şi de a avea imaginea întreagă a ce îi era locul în care crezuse ani întregi că trăieşte liniştit şi bine, că dată-i este viaţa să se mulţumească cu cele adunate din învăţătura scrisă, sau nescrisă, a lumii. Abia când reuşeşte să înţeleagă mersul şerpuitor al lumii, când rânduiala este stricată de oameni sau chiar de Dumnezeu, care aruncă greul spre oameni ca să înţeleagă greşelile ce le fac, chiar dacă ei cred că sunt fapte bune, aşa cum spune învăţătura lumii, când cele ce le vor şi gândesc nu ies decât altfel, oamenii se dumiresc şi caută calea proprie, cale dată şi dorită de ei înainte de venire, înainte de a se găsi, în lume, printre oameni.
Calea îţi este dată şi ţi-o ştii. Calea-ţi este arătată şi o cunoşti. Acum ştii care sunt vânturile ce te îngheaţă, nu-ţi mai este teamă de îngheţ. Acum ştii culoarea cerului privită din abis şi culoarea cerului privită de pe drumul pieptiş înspre vârfurile muntelui, locul în care te va mângâia soarele pe creştet şi-ţi va mângâia luna obrajii îmbujoraţi.

***

În tine se zămisleşte mugur de lumină. L-ai ţinut în mâinile tale de atâtea ori. I-ai simţit razele ce ţi-au luminat nopţile drumului către adevăr, ca să poţi înţelege motivul albului ce te-a înconjurat în iarna în care ceva s-a schimbat, căci era dat să se schimbe. De când ochii s-au ţintit către timpul ce va veni, arsura ochilor o simţi şi vrea să îţi intre în privire. Prin privire ţi-au intrat în gânduri întrebările despre mine, despre timpul meu, despre credinţa mea, despre necunoscutul pe care trebuie să-l străbat de mai multe ori pentru a tot ajunge acolo unde trebuie să ajungem, în iarna ce fi-va întâia cu sărbători ale bucuriei.
De ce tu? De ce tocmai tu? Ştiam că voi fi întrebat aşa de dinainte de a ţi-o pune, de dinainte de-a mi-o pune. Nu-i găsesc nimic absurd ori ieşit din comun în ea. Până în momentul în care mă privesc pe mine şi te privesc pe tine, şi mie îmi vine să pun aceleaşi întrebări, căci n-ar putea să spună nimeni ce motive pot exista să fiu eu, să fii tu. Răspunsul nu aici se regăseşte. Dar şi Acolo nu eu sunt cel care păstrez răspunsul, însă ştiu că trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce, dacă îţi aminteşti, mi s-a spus: Tu! Voi!
Nu ştiu dacă este îndeajuns câte discuţii am avut referitoare la actualitatea ce mi-a fost dată să o accept, să o trăiesc, să răzbat, să rezist şi să redevin eu, cel care nu poate să aibă piedici. Ştiu, în afara răspunsului la aceste întrebări, multe, chiar şi cheia porţii ştiu cum trebuie să fie rotită pentru a se deschide, însă aştept clipa în care şi tu vei şti asta şi fără să îmi spui, o vei face. Ştiu pragurile ce le am de trecut, ştiu pragurile ce le treci şi când le treci, ştiu pragul ce-l avem de trecut, cel din urmă şi cel mai uşpr dar care acum ţi se pare prea greu de a fi trecut. Chiar nu ştiu cum să pun întrebarea prin care să primesc răspunsul ce ar fi şi răspuns la întrebarea ta. Nu teama e care mă face să nu găsesc modalitatea de a formula întrebarea, ci tocmai faptul că mi se arată mereu Lumina privirilor tale, Lumina cuvintelor tale, Lumina pântecelor tale.
Eu ştiu doar că aşa e să fie! Căci de când m-ai recunoscut, şi eu ştiam de ce albul zăpezilor era decorul ce trebuia să ne înconjoare. Mă ştiai, te ştiam, ne ştiam şi nu ne fusese teamă să ne recunoştem. De ce oare e nevoie, acum, când timpul e trecut, să ne mai întrebăm?

***

În prima noapte a noii noastre vieţi, când ochii îţi erau închişi, nici nu ştii cât te-am privit. Trecusem împreună pragul ce ne aducea mai aproape de noi şi de Ceruri, noi pământenii de azi, vremelnic împământeniţi, prin modul în care ne era dat s-o facem ca pământeni, împreunând faptele. Ştiam doar noi asta, şi nu aveam ne-oie să ştie şi alţii, mai ales cei care nu aveau cum să înţeleagă ceea ce însemna acel timp în care noi, oamenii, ne regăsisem în lumina ce ne unise iarăşi. N-ar fi putut să înţeleagă, nici să creadă, cuvinte multe, din cele grele, ne-ar fi spus...
Era numai Lumină pe chipul tău. În acea Lumină m-am aşezat şi eu, lângă tine, şi am adormit, după ani şi ani în care somnul l-am ştiut a fi drum căutător, fără să uite că visul nu este decât fărâma de adevăr a trecutului ori viitorului.
Când treceam cumpăna anilor mei, s-au adunat toţi cei trimişi spre noi să ne arate ce încă noi avem teamă să recunoaştem. Treceam pragul infinitului iar tu mi-ai deschis poarta către cer. Prin tine mă reîntâlnisem cu cerul şi, când focul trecutului miez de noapte s-a aprins a arde barierele dintre noi, chipul ţi s-a luminat într-un splendid albastru. Te-am văzut, pe tine, cea care în Ceruri ai fost păstrată, revenind în tine. Floare de lotus îţi înflorise pe creştet şi reîntregindu-te, am privit cum Lumina ce te îndumnezeia s-a aşezat, aşteptând, acolo unde aşteptarea ca da roade.
Priveam învăţând să aştept clipa în care îţi voi da de veste, aşteptând clipa când îmi vei da de veste, clipa în care vom da veste. Lumina aceea îţi este chip ce uimeşte pe cei care înţelesuri caută şi tot caută...

Casa cu lumini

Ţi-aminteşti de poiana în care somnului i-am promis odihnă?
Îţi aminteşti de casa pe care ne-am clădit-o şi-am dăruit-o timpului pentru a ne fi adusă în vremurile ce ni le va da, în cumpăna de lumi?
Îţi aminteşti câte visuri le-am trimis de atunci înspre acum, ştiind că va veni, cândva o iarnă... iarna care răzbuna toate iernile ce nu ne-au fost lăsate să fie ale noastre?
Soarele se va revărsa peste zăpada ce-şi va arunca reflexiile multicolore spre ochii ce vor căuta seninul depărtărilor. Copii se vor bucura de albul imaculat, focul vetrei va lumina până şi colţurile camerei în care povesti-vei cu Cel ce va veni despre Cei ce sunt.
Pe munte, acolo sus, în poiana străjuită de vârful muntelui, pragul anilor ni-l vom petrece, îmbrăţişaţi, şi îmbrăţişând pe cei ce lângă sufletele noastre vor fi pentru totdeauna. Ne vom fi nouă şi vom fi lor, şi vremurilor Lumii vom fi, însemn de biruinţă şi de izbândă. Cu gândul împlinirii datoriei ce ne-am lăsat-o să aibă înţelesul cuvenit vremurilor de atunci, aceleaşi de acum, vom fi iarăşi ce-am fost, şi cu mult mai mult decât atât. Am alergat, singur, pădurile pline de alburile zăpezii spre a nu fi văzut de marii vânători, ferindu-mi paşii de cotloanele întunericului, ca să găsesc muntele împădurit pănă spre vârf, acolo unde timpul trebuia să aşeze Casa cu Lumini, casa în care să îţi reaminteşti, în fapte, în trăiri, în vorbe, în gânduri, că eşti una, Fiică a Luminii!
Acolo, în Casa cu Lumini se va renaşte totul.
Copii îşi vor primeni sufletul, aruncându-şi puţinele gânduri potrivnice. Acolo, când vor fi îmbrăţişaţi de Cel ce ţi-a fost Tată plin de iubire, vor şti că lumea pe care au vrut să o cucerească armatele celor neiubitori, atunci când ei, cei de acum, erau ştiuţi că or să fie, e Lumea din care ei îşi au sorocit destinul pe ca-re au şi început să şi-l împlinească în lumea de aici, în care mai toţi se vor muritori.
Tu te vei renaşte, arătând că poveştile în care oamenii au crezut, a Păsării renăscute din cenuşă, a fost doar amintirea poveştii vieţii ce o şi trăieşti. Venită cu Lumina în mâini, şi nelăsată să faci Lumina să strălucească, ţi-ai ars gândurile şi le-ai lăsat să fie cenuşa care acolo, în Casa cu Lumini, ţi-am adus-o spre a-ţi renaşte în întregime, ţie şi destinului, nesupusa-ţi făptură.
Acolo mi-e dat să mă renasc, pentru a-mi continua motivul pentru care mi-ai fost dăruită în grijă, să-mi îndrept greşelile de a uita, de a nu lupta în orice clipă, pentru a şti că eşti ocrotită de soarele zilei şi de stelele nopţilor. Şi-mi va fi renaştere, ca să păstrez căldura casei în care copii să-şi viseze jocurile şi să-şi caute împlinirea viselor, în care tu să scrii, în deplinătatea liniştii visate, povestea Lumii în care azi trăim, povestea Lumii în care vom trăi. Şi tot în Casa cu Lumini să vină timpul în care să dai lumii vestea venirii Celui ce acum se ştie că va veni, trăind bucuria regăsirii, prin El, a eternităţii.
Pe vârful mutelui domol, unde dintotdeauna, noaptea, coboară Dumnezeu, veni-vor cei ce bucuria vor şti să o găsească, să-ţi privească blândeţea privirilor şi să-ţi asculte cântecul vocii mângâietoare. Acolo, în Casa cu Lumini, vei şti că ceea ce azi nu ne vrem să credem că e dat trăirii de om, va fi chiar viaţa ce o vom trăi-o.

vineri, 27 ianuarie 2012

Încoronarea Pământului

Trecuse de miezul presupus al nopţii când au început să se coboare scările de lumină. O lumină albastră, un susur de ape, liniştitoare, se lăsase peste mijlocul pădurii, peste grupul de oameni ce aşteptau, dormind un somn al aşteptării şi acceptării urmării. Aşteptaseră mult să ajungă ceea ce erau, înduraseră de la vorbe la lovituri date de cei ce-şi aveau oarecare putere, învinseseră boli şi dureri ce alţii credeau că-i fac să dispară, încât orice ar fi să vină nu putea fi rău. Ei ştiau că boala nu există, că boala e doar efectul celor ce se întâmplă în fiecare. Trecând de boli ce la alţii nu treceau, învăţaseră să gândească alfel despre ei şi despre ceilalţi. Şi învăţaseră că acceptând ce li se dă, fără a cere, altele, de folos, le puteau veni, îi înnobila. Tot ceea ce era realizare a lor, ştiau acum că e realizarea celor acceptate de ei şi răsplata pentru dăruirea lor.
Scările coborau şi totul se lumina, ca într-o zi neobişnuit de senină. O căldură îmbietoare îi îmbrăţişa pe cei care îşi purtau de grijă spre a nu-i mai împiedica nimeni în trăiri şi în trai. Cei puţini bărbaţi au fost primii care au văzut coborârea scărilor, cât încă nu altceva se vedeau decât punct luminoase ce coborau încet, căci ceva i-a trezit să poată să-i trezească şi pe ceilalţi fără să îi sperie. Vedeau luminile albe venind, dar vedeau şi cum creştea lumina albastră împrejur.
Când femeile s-au trezit, scările deja se vedeau şi începeau să se desluşească treptele şi, la fiecare cap de scară câte doi străjeri, îmbrăcaţi într-un alb opal strălucitor. Încă nu-şi reveniseră cele care acum abia înţelegeau de ce sunt singure şi că cei tot spuneau în stânga şi în dreapta ori cuvinte de laudă ori cuvinte de ocară despre ele, erau acum altundeva decât erau ele, mulţi în hăurile ce îi închisese în adâncurile pământului. Fuseseră făcute să creadă că sufletele lor se pierduseră pe drumul faptelor pe care fuseseră mânate, ori fuseseră chiar duse, uitaseră chiar să mai creadă că li-i sfinţenia încă înscrisă pe chip, că trecuseră prin suferinţele neputinţei tocmai pentru a se curăţa de cele acceptate. Şi pentru că fuseseră atrase de lumeşti amăgiri ori alungate de împilări, şi ani de adevăr îşi pierduseră încercând să arate că la faptele trecutului sunt făptaşe fără vină, chiar dacă mai făcuseră şi greşeala de a spune despre toate faptele ce erau bune de după faptele ce le întunecaseră, şi pentru că rămăseseră cele care se dăruiseră în suflet Luminii ce o ţinuseră şi o păstraseră în taină mare, găsite au fost şi împuternicite în hotărârea lor de a nu se cufunda, de a nu se afunda.
Copii ce crescuseră pe drumurile durerii stăteau cu ochii ţinţiti spre lumina străcitoare ce-şi lăsa razele să le învăpăieze privirile. Învăţaseră pe “nu se poate”, pe “nu avem”, ştiau să-şi facă ceea ce nu aveau din vise şi nimicuri. Vedeau acea multiplă colorare a luminii albe, ce tot cobora spre ei şi le spăla gândurile trecutului. Sub acea lumină se recunoscuseră în cei ce vor fi şi că vor fi aşa cum ştiau că vor fi. Nu le mai tremura nici privirea, nici vocea, atunci când îşi înfrângeau muţenia minunii la care asistau. Uitaseră că cei ce le erau părinţi erau prin apropiere ori prin depărtare. Unii erau singuri, alţii erau cu toţi cei ce le fuseseră alături ani buni. Ei ştiau că ceea ce a fost nu va mai fi, erau primii care nu mai simţeau că ceva îi mai putea întoarce.
S-au coborât de tot scările. Spre cer, ochii priveau coroana Pământului. Pământul se încorona când străjerii au îmbrăţişat pe cele câteva femei dinspre care, spre Cer, porniseră raze de lumină. Erau ele, cele dintâi mame ale Copiilor Luminii, cei ce au venit să vină pentru a face să fie Lumină peste cei ce vor rămâne să meargă, nu doar să păşească. Erau cele dăruite şi întâiele chemate să urce dincolo de pragurile lumii în care tot fuseseră şi învăţaseră totul. Erau cele ce în vechime fuseseră ceea ce doar poveştile din vechime mai ştiau să spună. Alese fuseseră şi îndrumate chiar şi când împotrivirea lor s-ar fi vrut întoarse spre faptele ce, un timp, nu le arătase lumii ca altfel decât oricare altele.
Erau ştiuţi pe nume toţi cei care puneau pasul pe scările ce-i ridica atât de repede încât greu îşi închipuia cinevă că se poate rezista. Dar nimeni nu cădea, nimeni nu avea altceva pe chip decât bucuria. Semne nu se făceau căci nu era decât o simplă urcare în Lumea nouă. Se despărţeau doar pentru că fiecare scară era făcută să păşească doar câte un singur om. Mamele copiilor luminii, copii şi apoi femeile au urcat, după care au urcat bărbaţii. Douăsprezece bărbaţi, la capătul celor douăsprezece scări, rămăseseră să vorbească cu străjerii. Erau cei doisprezece mari preoţi ai neamului, cu datoria sacră de a nu lăsa pe cineva care să aibă locul în lumea nouă prin lumea veche. Şi tot de datoria lor fusese ca cei care nu îşi aveau locul decât în Lumea ce aici rămânea, poate pieirii, să se ascundă printre cei de sus.
A rămas o singură scară coborâtă, celelalte au urcat, pierzându-se vederii. Preoţii s-au afundat spre marginea pădurii să-i caute pe cei ce mai zăboveau pe acolo. Ştiau că sunt copii ce rătăceau în căutarea celor de care rămăseseră legaţi prin gânduri, copii ce încă nu puteau să aleagă singuri drumul. Căutându-i, strigându-i, i-au găsit uşor, căci şi ei erau plini de lumină pe sub hainele de întuneric ce le fuseseră puse în spate de cei ce-i credeau că pentru totdeauna sunt ai lor, aşa cum erau şi toate cele adunate spre fală şi mândrire. I-au găsit, le-au dat hainele nepotrivite jos, şi în lumina lor s-au văzut toţi cei ce erau prin împrejur. Erau toţi cei care trebuiau să rămână şi preoţii, luându-i de mână pe acei copii, au plecat spre scara ce îi aştepta. Şi s-au urcat cu toţii. Era dimineaţa ce-ar fi trebuit să vină. Când ultima scară s-a ridicat, pădurea era plină de lumină. Era Lumina Coroanei ce încoronase Pământul, pe care se clădise un nou tărâm, tărâmul pe care urmau să-şi trăiască noua viaţă, cei ce se îşi făcuseră viaţa un drum spre scările Lumii Noi.

Lumina ce va fi-n pădure...

Salvaţi pădurea... Spus e şi se spune, de-atâţia ani... Înţeles a fost de fiecare fără a se ţine cont de înţelesuri. Salvaţi pădurea... Peste tot se strigă, şi strigătul răsună în zadar...
***
Peste toate a fost o noapte ce nu s-a mai pomenit. Nu se mai auzea nimic în afară de foşnetul pădurilor şi paşii vieţuitoarelor de noapte ce-şi căutau şi ele înţeles vuietului care venea dinspre marginea pădurii. Atât de lungă a fost că, de nemaipomenit, chiar şi albinele au ieşit pe marginea scorburii, încercând să zboare fără a se rătăci. La miezul nopţii, care începuse ca orice noapte, frigul devenise pătrunzător şi întunericul, de nepătruns, era brăzdat de fulgere albastre care treceau deasupra coroanelor copacilor, ca nişte maşini bine controlate de cineva ce mai bine în întuneric, decât în lumină vedea. Câteva grupuri de oameni, din cei ce veniseră în fugă, mânaţi de la spate de vuiete înspăimântătoare, apucaseră să-şi facă adăpost şi îşi încercau somnul care putea să-i facă să înţeleagă ce li s-a întâmplat, îmbrăţişaţi, de frica întunericului nopţii şi a frigului prea devreme iernatic...
Erau cu totul neştiuţi de vieţuitoarele pădurii. Ei veniseră peste ele şi se aşezaseră acolo unde se împleteau drumurile lor, ori unde îşi dădeau întâlnire pentru a-şi face toate ce le erau de făcut spre traiul vieţii. Veniseră să scape de furia neluminii dezlănţuite peste casele lor şi fugăriţi de cei care, deşi asemeni lor, părăsind drumul pentru care se voiseră venirii în lume, au apucat pe calea ce spre promise dar necunoscute culmi ducea. Cei care fuseseră primi hăituiţi pătrunseseră adânc în pădurea pe care, n-o ştiau, dar o cunoşteau. Cunoscând-o, deşi veniseră din toate părţile, ajunseseră toţi în acelaşi loc. Erau multe fe-mei, mulţi copii şi puţini bărbaţi. Şi femeile şi copii crezuseră că bărbaţii rămăseseră să lupte cu hăituitorii, dar când şi cei dintr-al doilea val ajunseseră la marginea pădurii, s-a aflat că aceştia au rămas să convingă sau să hăituiască şi pe cei ce erau între alegeri. Cei din mijlocul pădurii erau îndureraţi şi dezamăgiţi... Gânduri împreună, fapte împreună, se vedeau acum că erau doar paravanul minciunii, că sângele se făcuse apă de ploaie. După ce a venit al doilea val, îşi găsiseră printre ei copii rătăciţi, şi asta mai îndulcea din amărăciunea ce îi făcuse pe mulţi prizonieri.
În mijlocul pădurii nu ardea focul. Era frig, cei mai mulţi dormeau şi dormeau îmbrăţişati, priviţi şi vegheaţi de vieţuitoarele pădurii. Dar ei ştiau că nimeni nu va muri, nimeni nu se va îmbolnăvi. Ştiau că, după toate frigurile vieţii de până atunci, frig nu mai exista. Copii cei mici îşi dormeau un somn al liniştii ce ştiau că le va fi viaţa. Copii rătăciţi erau singurii ce se strângeau la pieptul celorlalţi, căci ei înca mai aveau temerea morţii, a bolii, a foamei...
Spre marginea pădurii se auzeau paşii vieţuitoarelor care, neliniştite, căutau să înţeleagă de ce atât de mult forfoteau cei care aprinseseră focuri, dar şi de ce, la marginea pădurii, se adunaseră atâţia ochi ce căutai spre înlăuntrul ei. Neliniştite şi temătoare, ele călcau pe drumurile lor mărginaşe, despărţind ochii hulpavi de cei ce-şi aprindeau şi alte focuri. Mişcau lăstărişurile ca să nu vadă cei de pe margine chipurile celor din lumina focurilor, căci aceştia nu învăţaseră că uşor pot fi vânaţi, că fiind văzuţi, pot fi chemaţi într-un fel de ajutor, ce-i va face să se piardă cu firea.
Aşa s-a ajuns la miezul nopţii, care credeau toţi că va fi la fel de obişnuită, ca toate celelalte. Când veniseră acele fulgere s-au văzut cât de mulţi stăteau la pândă, căci neştiind despre ce era vorba fugiseră să se ascundă care pe unde apucaseră.
După miezul nopţii a început să se mişte pădurea. Un sunet ascuţit începea să se audă. Părea că vine din înalturi, dar se auzea peste tot de parcă fiecare fir de iarbă era o coardă ce vibra. Frigul devenise pătrunzător pe marginea pădurii. În pădure însă începea să fie cald. Sunetul era din ce in ce mai puternic şi mai ascuţit. Cei de pe margine cădeau seceraţi, cu ochii şi urechile însângerate. Cădeau cu ochii în pământul care nu vroia să-i acopere. Unii fugeau înapoi înspre oraşele din care veniseră pe urmele hăituţilor. Cei ce au ajuns primii au văzut cum casele, ale lor şi ale altora, se prăbuşeau. Iar sunetul îi urmărea. Şi tot mai mulţi dintre ei muşcau pamântul...
Deasupra pădurii se aşternea liniştea când, tot ce construise omul, cădea sub securea unui cutremur nimicitor. Se rupea pământul şi şanturi lungi separau locurile în care cei ce din ascunzători au ieşit încărcaţi de bogăţiile pe care încercau să le salveze. Când treceau fulgerele printre ei, focuri albastre se aprindeau pe degetele lor, transformându-le în torţe pe care ardeau podoabele pe care focul le făcea fără nici un preţ, îndurerându-i pe cei ce le ţineau ca fiind de mare preţ.
Pământul oraşelor se transforma, pe măsură ce fulgerele se îndeseau, într-un câmp asemănător cu cel al unei bălţi uscate de soare, dar cu rupturi largi şi adânci, peste care nimeni nu putea să treacă, fiind prizonierii insulei pe care rămăseseră. Când se mai ivea câte o mică rămăşită de legătură spre o altă insulă, încercând să se salveze, să treacă, se iscau lupte pe viaţă şi pe moarte. Mulţi erau împinşi înspre hăul şanţurilor şi piereau înghiţiţi de adâncimea necuprinsă. Toţi vroiau să scape, dar puţini credeau că mai scapă. Încercau să se cumpere unii pe alţii, să-şi evalueze viaţa în valori ale bogăţiilor, cumpărându-şi locul în faţă la treceri, dar, de multe ori aceştia piereau primii, împinşi din spate de cei îngroziţi de ideea morţii.
Până la marginea pădurii ajunsese să se rupă pământul. Se deschideau alte şanturi închizându-se cele în care căzuseră mulţi hăituitori. Pamântul se curăţa singur de hoiturile ce puteau să îl umple de duhoare, îngropându-i. Îşi plătiseră, când trăiau, altor oameni, viaţa, sănătatea, plăcerea, dar pământului nu avuseseră cu ce să plătească. Sufletul pământului, ce ieşise la suprafaţă, nu mai putea să ţină lângă el vietăţi fără suflet. Sufletul lor era de mult în pământ şi pământul le dădea locul ce li se cuvenea.
Copacii, ierburile, zborul păsărilor şi mersul vieţuitoarelor din pădure, oamenii ce-şi găsiseră locul în lume îndurând de toate cele făcute de ceilalţi, neîntunecându-se sau, prin renunţarea la cele întunecânde, luminându-se, oprise pământul să se mai rupă. Pământul era îndurerat de atâtea nedreptăţi, dar ştia că el nu trebuia să facă încă o nedreptate. Pădurea cu oamenii ce deveniseră ai ei devenise copilul cel tânăr al Pământului.
Cerul şi-a trimis lumina în ajutorul sufletului mare al Pământului. Când Lumina s-a coborât, a căutat locul unde să întâlnească speranţa Pământului. Din pădure doar semn de Lumină se ridica, şi acolo s-a coborât. Veneau pe drumul ei cei din Ceruri, cei care hotărâseră să despartă lumea după cele două trepte pe care se aşezaseră, trăind. Prima treaptă trebuia lăsată Pământului pe care-l îngreunaseră cu lucruri şi fapte. Ceilalţi, cei ce ajunseseră în pădure, deja erau separaţi de timpul fugii, trebuiau doar curăţaţi de cei ce încă mai jinduiau la cele pe care le avuseseră. Lumina oprise ziua să mai vină ca săşi poată desăvârşi împărţeala. Aproape toţi aceşti oameni, mai puţin de un sfert din cei care erau înainte, se aleseseră să trăiască. Lumina avea poruncă să scoată din mijlocul pădurii, spre margine, pe apostolii care făcuseră ceea ce facuseră doar pentru că aveau cunoaştere, dar sufletul nu le era dăruit în întregime Luminii şi care căutau să facă Lumea nouă asemenea Lumii vechi, să o conducă ei. Pe ei îi cautau Cerurile să-i trimită la margine, ca să înveţe că totdeauna minciuna lasă pete ce nu se şterg.
Era Lumină în pădure. Pe câmpuri unii mai fugeau să caute o cale. În pădure se vedeau scări de lumină pe care urcau femei, copii, bărbaţi... pe drumurile spre marginea pădurii încă mergeau mulţi bărbaţi, femei plângând după copii ce urcau scările şi câţiva copii ce se vedeau supăraţi şi mânioşi. În pădure mai nimeni nu mai intra, nimeni nu ieşea... Era încă noapte din noaptea cea lungă a primei zile...

marți, 24 ianuarie 2012

Somnul nopţilor tale

Acum dau ştire fără să mă tem: destinul se va împlini, ce-i scris e scris!
Mi-a fost drumul nopţii mai uşor decât credeam, decât oricine şi-ar fi imaginat. Am mers peste urmele zăpezii topite şi lustruită de soarele zile şi frigul nopţii, fără să simtă lunecarea pe care unii o încercaseră în faţa mea. Un drum fără oprire, un drum pe care nu credeam că aşa va fi să îl merg...

***

Am ajuns... şi am ajuns Acasă. Nu era nimic schimbat, nu arăta nimic a fi altfel. Aceleaşi stări de veghe, aceeaşi aşteptare... Eram, bineînţeles aşteptat, ştiau că vin, erau pregătiţi să-mi spună ceea ce aveau de spus şi de răspuns la ceea ce cerusem...
Să schimbi destine?... Cum credeai? Şi câte mai voiai? Destin, Misiune, Karmă? A ta, a ei, a mea... Tu chiar credeai că totul ţi se poate? Când ştiţi ce v-aţi făcut, cum să-ndreptaţi, de vreme ce îndreptarea vă sunt Eu?
Nu am vrut să dau crezare celor ce-mi erau cunoscute şi nici celor ce-mi erau ştiute. Am făcut şi eu precum mi-au spus oamenii, am vrut să fac şi eu pe placul celor ce, neîmpăcându-se cu destinul dat la plecarea înspre aici, cu legâmântul de a împlini ceea ce au cerut să împlinească, a celor ce aici trăind, s-au răzgândit sau au fost împinşi spre răzgândire, şi pentru ceea ce am făcut, prin El, blânda făptură a timpului ce va veni, Cerurile m-au certat. M-au certat pentru că prin ceea ce şi eu arătam altora îi îndemnam la împotrivirea către ei înşişi, Creaţie Dumnezeiască şi nu amăgire diavolească. El mi-a cerut să las neşterse cuvintele, ca să vadă toţi cât de slab poate fi omul, mânat de alte porniri decât cele fireşti faptei ce se face spre împlinire şi desăvârşire: împătimire, dragoste lumească, iubire milostivă.
Nu mi-a vrut mândria de a nu arăta acelora care vor să cunoască, nu m-a lăsat să iau cuvintele din faţa celor ce şi-au ţintit privirea pe slovele aşternute de mine pe hârtie. Mi-a cerut să rămân în faţa omului aşa cum sunt chiar de-mi vor spune cuvinte frumoase, chiar de-mi vor spune cuvinte urâte, să îl las pe om să vadă că nicicui nu-i este dat să nu cârtească, să nu facă greşeală. Că omul, din fiece greşeală, de-şi caută îndreptare, se învaţă să fie mai bun, mai binevoitor, mai plin de Lumina Cerurilor Înalte. Că uitând de deşarta mândrie a arătării la faţă cu ascunderea celor gândite, spuse sau făcute, răsplata îşi va primi. Că doar când ajunge să nu se vadă, în altul pe sine, va ajunge să se vadă, cu adevătat, pe el.
Şi, îndurerat de gândurile mele, ce le cunoştea chiar mai bine decât mine, după ce mi-a arătat ce mâini ne strâng de gât când să rostim adevărul, ce furci ne împing să rostim vorbele ce ni le pun în seamă, făpturi de pe aici şi făpturi ce nu ni se lasă acum vederii, că-s de departe sau de prin alte părţi, nechemate sau chemate de cei necuraţi în gânduri şi trecut, mi-a mai zis: De te uitai la tine, de-ţi căutai dreapta privire şi căutai să te rupi de vorbele ce plecau la tine, căutând mai departe de supărare şi de neîndestularea şi puţinătatea de acum, a nevoilor date de viaţa din lumea în care trăiţi şi căutai mai degrabă a-ţi afla calea de a nu mai trăi datori unora ce s-au nevolnicit a se vinde pentru desfătare lumească, pentru desfrâu trupesc şi răscumpărare târzie a celor nefăcute din ambiţie, sau a celor ce s-au depărtat de Noi, încercând să ne gonească, nu v-ar mai fi bântuit gânduri negre ale pierzaniei, şi te-ai fi apropiat mai repede, cu o zi, de trecerea pragului îndurărilor. Ţie îţi este vina că o zi în plus va dura această îndurare. Te du şi te lasă judecat de cei ca tine, căci voi, cei care aveţi cunoscute virtuţile, aveţi şi putinţa de a vă judeca şi a vă da pedeapsa ce vi se cuvine, trăind-o până la cele mai mici amănunte. Te du, căci au venit toţi, din toate locurile prin care acum vieţuiesc.
Mi-am plecat capul Lui, aşa cum nu mi-e dat să o fac de multe ori, aşa cum am făcut-o doar în faţa Celui care-mi dăduse de ştire că trebuie să îndeplinesc ce mi-am luat asupră-mi la venirea în trupul celui gonit de slujitorii adâncurilor, ştiind cele ce urmează să le pătimesc pentru a putea, tot aici, să le împlinesc, după trecerea celei de-a doua porţi. Pe drumul către locul în care trebuia să mă duc fără de durerea greşelii, le-am revăzut pe toate câte nu le-am făcut la timpul în care trebuia să le fac, şi le-am uitat...
Pe-atunci m-au chemat să-mi dea de ştire. Dar nu făcusem decât să mă împotrivesc, să spun că în simţire nu-mi este de bine decât viaţa pe care o aveam, împreună, aşa cum fuseseră anii trecuţi. Mi-era prea dragă simţirea ce pleca din tăcutele gânduri ale drumurilor de unul singur, şi simţire îi spuneam, fără să mă uit la cuvintele de mine spuse, când gândul nu mai putea să mi se opună. Şi pentru că nici alungării nu i-am dat nici rost, nici înţeles, mi s-a dat încercarea care să mă arunce dincolo de prima poartă, întâmplarea în care mie, neînţelegătorul, să mi se arate chemarea în faţa lor. Când prima şi a doua oară am urcat, n-am văzut decât drumul şi tărâmurile, abia a treia oară am ajuns în faţa lor. Am sost primit cu drag, dar judecata mi s-a făcut, vinovăţiile mi s-au spus, plata şi pedeapsa mi s-au dat, n-am fost, în nici un fel, de ceva, mai mare sau mai mic, cruţat.
Şi atunci am avut vina, ca şi acum, de a încerca să schimb destinul. Chiar dacă atunci era într-un fel iar acum în alt fel, vinovăţia nu-mi este mai mică, cu atât mai mult cu cât ştiam că doar cei care nu cred, după ce ştiu, încearcă marea cu degetul. Acum îmi era ruşine mare că făcusem cererea prin care mă arătam că sunt cel care pun condiţii. Să arăt cui? Să arăt ce? Să arăt cum? Vieţii ştiu că nu-i pui condiţii despre Ceruri, despre ceea ce e scris, despre ceea ce îi e dat. Vieţii ştiu că trebuie să te dai pe tine, fiindcă pentru că ai promis asta, ţi s-a dat.
Aveam multe de numărat din faptele ce le făcusem, trebuia să le ştiu pe toate. Trebuia să aleg doar faptele mele, doar de ele să ţin cont, să mă despart de cele ce eu credeam aici că sunt vinovăţii ale altora, şi n-a fost vreme să ajung decât până la intrare, să ştie că vreau să vin la ei şi am coborât degrabă. Şi nu a fost uşor să stau cu toate pe mine, dar a fost cu rost încă o zi pe Pământ.
S-au mai spus şi vorbe, s-au mai făcut şi fapte, mi-am mai uşurat şi eu din greutate prin cele către alţii făcute, dar mi s-au dat şi două călăuze ce contur îmi puteau da înţelegerii a ceea ce acum sunt. Lor le-aş spune, acum fără să fac greşeli: Slavă lor, căci din firea lor au izvorât cuvintele către mine, cu vorbă înţeleaptă au venit să vadă şi să-mi îndrepte faptele ce eu nu le consideram, orbit de trufia înaltului, că bine nu fac mai mult decât pot să facă rău.
De cum s-au dus treburile lumeşti să se culce, nu mi-a mai fost dat să ştiu ce mai sunt aici, nici de cele ce ziua întreagă îmi lipsise. M-am adâncit aici în somn şi am plecat. Priveam nesomnul greu al celor dragi, umbrele mai multe sau mai puţine din jurul lor. Le-am văzut să le ştiu, căci de vorbit mie ştiu că de nesomul acesta nu-mi vor vorbi. Am cercetat şi spre acolo unde fusesem rugat să văd şi m-am cam cutremurat de sclipirile de oţel ale cuştilor în care erau închişi muguri ce dădeau să pălească. Erau cuşti făcute de fapte de oameni. Se vor sparge, dar plata e pe măsură. Şi-am văzut, în altă parte şi gheaţa pe care mă tot lupt să o topesc şi trebuie să o topesc, pentru a nu mai împiedica venirea Lui. Am văzut, cutremurându-mă, cât de mult sunt oamenii în stare să omoare...
Am intrat direct, pe poarta mică, pentru că nu se deschiseseră încă porţile cele mari. Am trecut pe Acasă şi le-am spus că merg degrabă să mă înfăţişez judecăţii-mi, aşa cum El mi-a spus! I-am văzut mulţumirea ascultării când m-a îmbrăţişat rostind cuvântul ce-mi tot spune că mi-l va rosti. Şi mi-a mai zis că după ce termin treaba să vorbesc cu el, ceva avea să-mi spună.
În toată zarva ce ştiu că este pe acolo, unde se judecă mereu despre soarta Pământului, unde se cercetează toate pretenţiile unora sau altora, oamenii nu sunt lăsaţi să aştepte mult. Doar de cumva ei, oamenii se grăbesc, mai au de aşteptat omeneşti minute sau ore. Am aşteptat şi eu, pentru că sosisem mai devreme, dar toţi erau acolo. Şi am intrat şi-am spus ce aveam de spus. Am spus eu de ceea ce mă fac vinovat, au mai spus şi ei de altele ce eu nu le văzusem. Mi-au dat pedeasă îndreptarea şi pierderea trufiei ce o mai ţineam ca podoabă, dar mi-au spus cuvintele ce trebuia să-mi amintesc că le ştiu. Mi-au arătat traiul Lupului Alb şi drumurile lui peste câmpuri, înfruntarea vitregiilor vremii şi îndurarea lipsurilor pe care trebuie să le facă. Şi mi-au citit iarăşi, din Carte, destinul cu toate cele bune, cu toate cele rele. Mi-au arătat locul în care ajunsesem, că înscris era de atât de mult în carte. Au deschis şi a doua şi mi-au citit şi de acolo. Şi au deschis şi a treia carte, ce se simţea că nu prea fusese deschisă, şi când primele cuvinte s-au auzit, am înţeles că era vorba de cartea ce va urma să se deschidă, mai devreme, ori mai tîrziu, după cum faptele vor fi.
Marele Preot mi-a vorbit înainte de a pleca. Era singurul care putea vorbi despre motivele pentru care se aleg oamenii ce dau altor oameni drum în această lume. A început cu două întrebări ce nu aveau răspuns căci evidenţele erau directe: “Ştii pe cine ai lângă tine?”, “Ştii cine eşti?”. Trebuia să ştii să dai răspunsuri, de ce tu poţi da, prin tine, ceea ce trebuie să primească El, iar ceea ce trebuie să fie a fost aleasă pentru că doar ea poate să dea. Altfel El nu va putea fi El, iar jumătăţile nu ar putea purta nimic din ceea ce ar purta întregul. El, ca şi oricine care vine, este dat să vină doar în trupul în care îi este dat să vină. Că oamenii altele mai vor, e semnul de stricare a lumii, dar câte le este dat să pătimească după venirea celui nehotărât, îi fac să-şi îndrepte gândul şi faptele, căci datul acesta nu este plătit nici cu arginţi, nici cu plăcerile vederii, nici cu îndemnul altora, nici cu mulţumirea împotrivirii. Mi-a spus să ştiu şi să nu mai am îndemnul de a fugi, căci de cred că va fi greu mă înşel, căci de cred că va fi rău mă înşel. Trebuie să aştept să fie aşa cum trebuie să fie. Şi să stim că bucuria traiului lângă el, multă vreme, în carte ne e scrisă. Te du în lume, şi te du duhovnicului să îi spui. Şi nu te mai duce să întrebi de tine, sau de cei de lângă tine, ţine-te departe de a mai pune în cumpănă ce ţi se dă a face!
Am trecut pe acasă. L-am găsit gânditor. Părea descumpănit cum niciodată nu l-am simţit niciodată. M-a întrebat despre judecata-mi, despre cele ce mi s-au spus, despre ceea ce vreau să fac, despre ceea ce am de făcut. Când mi-a deschis uşa mi-a arătat ce zori frumoşi se vor arăta. Din prag mi-a mai spus: “Aşa de temători sunt oamenii, de ne împiedică venirea? Noi tot vom veni!"

***

Am revenit să fac tot ceea ce este de făcut! Am revenit ştiind că somnul nopţilor tale trebuie să se umple de liniştea ce-ţi este menită. Că somnul nopţilor tale trebuie să fie mângâiate de privirile Lui, ce urmează să-ţi stea în preajmă şi să ţi se arate în plina-i măreţie!

duminică, 22 ianuarie 2012

E timpul să aştepţi venirea-ţi?

Te rog mă iartă, ţi-am greşit. Mă iartă că am vorbit despre tine înainte de vreme, că multe am povestit de ceea ce mi-ai spus. Am cedat dar am avut credinţa că aşa va fi mai uşor acceptată venirea-ţi. Şi mă iartă pe mine pentru că nu am făcut altceva prin vieţile de demult, ca tu să ne alegi pe noi. Tu, cel care vii pentru că trimis eşti să vii, nu vreau să plăteşti şi pentru mine.
De când arătatu-mi-ai că ţi-ai ales semnul de foc şi m-ai arătat pe mine, arătându-mi şi prin cine vei veni, am făcut tot ceea ce trebuia ca să curăţ drumul tău. N-am făcut pe toate, am făcut ce dat mi-a fost să pot să fac în lumeasca-mi actuală stare. Mi-am spălat sufletul în rugăciune, mi-am lăsat trupul să trăiască aşa cum îi era dat. N-am dat înapoi de la ceea ce trebuia să se înfăptuiască, chiar dacă ştiam că aşa mă pot lăsa prin în viesparul celor neîmpăcaţi cu vrerea lui Dumnezeu. Apoi, cu frică, am spus primul cuvânt al drumului tău ce îl ai înspre noi.
Mi-ai vorbit când încă nu ştiam decât o voce şi desluşeam cuvintele ce erau sortite hârtiei. Când mă trezeam din somn mi-erai aproape şi mă îndrumai să dau înţeles şi rost la ceea ce, îmi spuneai, că este povestea a ceea ce va fi, a ceea ce urmează. Îmi ridicai privirea precum tatăl o face copilului său şi te simţeam îmbrăţişindu-mă, când îmi spuneai: nu e nimic întâmplător, aşa poţi să redevii tu, cel venit din nouă ceruri. Nu-ţi fie ruşine! Iata-mă, pentru voi vin...
Erai prevestit în ceea ce citeam, te prevestea scrisu-mi ce era departe de ceea ce eram şi trăiam eu. E drept, m-am mai şi îndoit că voi trăi clipa pe care mi-o făceai cunoscută, căci mă sfârtecau neputinţe şi oprelişti. Priveam în jurul meu şi mă temeam să cred că va veni o altă lume în care tu să nu fii lovit de ceea ce eu eram lovit. Zăpezi au nins şi-au curăţit drumurile pe care am mers apoi spre clipa aşteptatei revederi. Atunci mi-a fost ciudă pe mine pentru că mă gândeam că de ce nu a fost cândva acel moment. Eram eu, omul, care se gândea cu un picior în ceea ce a fost şi cu unul în ceea ce va fi. Eram eu, omul, ce se voia liber de destin spre a fi aşa cum este oricine. Gândeam prostii, asta-mi spuneai, şi azi ca tine spun şi eu. Eram pe atunci doar ştiutor şi înţelegător a ceea ce mi se arăta, cunoşteam prea puţine. Ştiam că vii de mai de Sus, căci dedesubt nu erai, ştiam că Sus e multă lumină şi-ţi vedeam strălucirea, dar ştii de câte ori mă frecam la ochi pentru că nu-mi venea să cred. Ştiam că trebuie să-ţi dau ascultare, dar m-am şi ascuns de tine şi pentru că n-am făcut ceea ce trebuia să fac, mi-ai scos în cale oameni care au făcut asupră-mi ceea ce mi se arătase. Ştiai că sunt un răzvrătit, mi-ai spus să nu mă răzvrătesc împotriva destinului, căci n-am prea mult timp de aşteptat şi îmi primesc răsplata. M-am împotrivit seara, mi s-a arătat noaptea iar în cealaltă seară s-a şi întâmplat. Fusesem sfătuit bine – şi tu ştii de către cine – dar eu am vrut să fie altfel, împotriva a ceea ce era destinul. Mi-era-n destin să fiu umilit, şi nu mi-era dat încă să înţeleg că umilinţa ce urma era prag al desăvârşirii mele. M-am folosit de tot ceea ce era omenesc să nu fie aşa, dar aşa a fost. Era mare sărbătoare, iar eu plângeam noaptea pe câmpuri pustii, că nu dădusem ascultare făpturii pământeşti ce-mi era al sufletului sfetnic, ţie ce-mi spusesei să îmi accept pragul şi destinului ce-mi pusese pragul în drum, ca să nu mă înşel şi, cumva, să mă rătăcesc.
Când cale de ieşire nu am mai avut, mi-am predat ultimile zvâcniri ale ego-ului şi-am plecat în pribegie. Erau adunate praguri multe ce încă nu le trecusem. Chiar prea multe am zis şi eu când am ştiut câte vor fi. De prea multe ce erau n-am făcut nici bine socoteala când se vor termina. Răsuflam uşurat câţiva paşi şi altele veneau. Mă scuturai bine când deznădăjduiam, mă chemai să vorbim când mă simţeai că sunt gata să mă prăbuşesc. În începuturile pribegiei mele mi-ai fost aproape, căci atunci când priveam crestele munţilor pe care se agăţau şi stăteau atârnate stelele până dimineaţa, căutând să înţeleg de ce oamenii îmi promit dar îmi aruncă doar o fărâmă de pâine, de ce să ajung să pun în sân două felii de pâine ca să-mi fie desfătare nopţii, când cuvintele-mi erau bune pentru a fi folosite de alţii, dar erau tăiş de cuţit dacă erau de alţii auzite şi către mine se îndreptau privirile, te-am simţit, ţi-am simţit căldura palmei tale puse pe creştet. Când pleca luna să se culce şi freamătul brazilor se auzea, luminai pe deasupra pădurii să ştiu că eşti acolo. Atunci ţi-am spus tată şi tu m-ai oprit spunându-mi tată!
Nu mă certa că îmi amintesc trecutul. Te-ai coborât iarăşi aproape de mine, că-mi simţi iarăşi privirea în pământ lăsată. E zarvă mare în lume, şi frig coboară peste suflet. Mi-am amintit din trecut, dar n-am spus decât despre mine. Ştiu că trebuie să-l las să doarmă, să îşi aibă drum spre tărâmul fără de întoarcere, dar încerc să mai învăţ câte ceva dacă n-am reuşit să învăţ totul. Dau drumul butoiului în care am închis ceea ce a fost şi-l pitrocesc să pot să-l curăţ de tot ce a mai rămas rău. Căci doar mie îmi păstrez vinovăţia către tine, fie ea a oricui ar fi, fie ea oricare ar fi.
Am spus aproape tot ce am vorbit cu tine. Îmi asum această vină. Am spus pentru că mi s-a spus să spun, şi n-am vrut să mint. Am dat libertate cuvintelor şi acum îmi simt sufletul sărac, şi mă simt ruşinat să te întreb: Va trebui acum să îţi aştepţi venirea-ţi? Te ştiu că eşti bun, dar ştiu că nici nu vrei să laşi alte şi alte răutăţi să se întâmple. Te ştiu blând, dar ştiindu-ţi şi timpul şi motivele venirii, mă întreb ce se va face cu cei care îţi caută a sta în cale? E drept în ceruri, însă pe pământ, omul priveşte doar prin ceea ce ştie, şi cel ce are dat să cunoască tot cârteşte, dar te rog să vezi de cumva, ceea ce faci, aici să nu se vadă că e rău. Eu legea ce poţi s-o spui, o ştiu, am spus-o de atâtea ori celor ce pun piedică, celor ce mulţumire cred că au cu ceea ce au. Dar Ţie îţi cer să-ţi arăţi zâmbetul ce-l vei dărui şi când va fi să vii, căci ştiu că ai să vii şi nu legea Cerului, dacă poate fi rugămintea mea cu putinţă de a fi luată în seamă.
Ştiu cele ce sunt împotrivă-ţi şi cele ce sunt împotrivă-mi, nu este motiv de întristare, nici de mânie. Că ştiu ce s-ar putea fi real ca nimic să nu mai fie ca piedică, nu este motiv de încrâncenare. Ştiu şi ştii ce pârleaz ar trebui trecut ca toate să se izbăvească firesc, nu-şi are rost să spunem acum...
Poate acum, îţi cer Ţie şi îi cer Lui, ceva ce fie-va văzut ca încălcând ceea ce nu se poate încălca: să schimbaţi ce hotărâre scrisă-n cărţi este: schimbaţi destinul. Arătaţi-ne nouă, cei care ştim despre asta de se poate ori nu se poate. Dar aşa cum mi-ai spus, timp e prea puţin. Şi dacă este aşa de puţin nu-l mai lăsaţi să treacă, daţi degrabă semnul. Opriţi-mi, fără de scăpare şi definitiv, drumul la care tocmai am să plec. De nu-i cel bun, de spusele nu mi-ai fost adevărate, să se oprească încă înainte de jumătate. De schimbaţi ceva, opriţi-l până la trei sferturi, iar de acesta-i cel bun, de nu se poate nicicum destinul schimba, lăsaţi-l să fie. Iar de va fi să fie, voi da veste că destinul e destin, şi de schimbat nu poate fi. Au spus unii că se poate. Acum eu vă cer mie să-mi daţi toate ce pot să fie ca urmare. Şi dă-mi şi răspunsul la-ntrebare: E timpul să aştepţi venirea-ţi?
Acum ce-i spus, e spus. În noaptea asta ne vedem Acasă sau în Ceruri pentru totdeauna!

vineri, 20 ianuarie 2012

Redute ale morţii?

În orice război, armatele ştiu de ce luptă. Şi îşi fac planul primei lupte, îşi găsesc aliaţi, îşi stabilesca aliniamentele. În mai toate luptele, atacatorii erau cei care vroiau să domine pe cei atacaţi, şi fără să dea semne erau cei care prima lovitură o dădeau.
Cei atacaţi se făceau vinovaţi de faptul că îşi doreau libertatea, că îşi doreau să aibă necesara siguranţă de a-şi duce traiul neatârnaţi. Atacatorii plănuiau în secret strategii de a-i face vulnerabili şi slabi. Şi până la momentul confruntării, tot lucrau, pe ascuns, la această vulnerabilizare. Încercau, în primul rând să separe în bucăţi pe cei care îi viza, promiţând, celor ce aveau naivitatea de a-i crede prieteni, chiar şi marea cu sarea. O făceau, şi chiar dăruiau cu picătura, bucăţele din cele promise, dar niciodată ceea ce promiteau. Apoi, învrăjbeau, cu vorbe, sau cu fapte pe ascuns, bucăţele, pentru a se porni o luptă între ele, pentru a li se împuţina încrederea, pentru a se strica unitatea şi idealurile. Porneau, din umbră lupte, ce la vedere se vedeau a fi pornite de cei care, găseau, în cei ce erau de neclintit în dorinţa de a fi liberi, nişte împilatori şi răpitori de drepturi. Şi chiar dacă aceştia mereu le propuneau discuţia pentru a dovedi adevărul, cei care se răzvrătiseră erau încurajaţi să impună mereu şi mereu alte condiţii.
Pe cei drept stătărori îi puneau la zid, îi izolau, îi arătau cu degetul ca duşmani ai celorlalţi. Îi înfometau, îi sărăceau, le luau toate resursele ca să nu se mai mişte, ca să nu se mai arate nicicui, ca nimeni să nu îi mai vadă, nimeni, asemeni lor, să nu îi vadă, să nu îi ajute.
Din ceea ce oamenii au trăit, istorie cum o numesc ei, se ştie ce s-a întâmplat, câţi au fost astfel înfrânţi, câţi au fost apoi direct atacaţi şi doar aşa au fost înfrânţi, câţi n-au putut fi înfrânţi...
Cei înfrânţi, oricum s-ar fi obţinut înfrângerea lor, n-au fost doar aceia care rezistaseră. Au fost înfrânţi şi duşi în sclavie şi cei înfrânţi, şi cei care cedaseră atacatorilor. Ba chiar mai mult, luptătorii şi-au avut nume de glorie chiar în tabăra celor care-şi proclamaseră victoria, iar cei care îl slăbiseră pe cel înfrânt au fost puşi în margine cu nume şi titluri ruşinoase. Nimeni nu-i mai considera aliaţi căci încredere nu mai putea avea în ei. Doar aceia, ce ultimii fuseseră înfrânţi, se mai uitau către ei, către silnica şi inutila lor existenţă. Fiindu-le ştiute motivele ce le avuseseră înainte de a apare otrava ademenirii, le era din nou mâna întinsă spre unitate şi recâştigarea a ceea ce şi ei, înfrânţi, şi ceilalţi, cei care, ademeniţi, se lăsaseră înfrânţi, tot vroiau: libertatea şi liniştea e-xistenţei spre a arăta că sunt ceea ce sunt.
***
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ. Ceea ce se leagă pe Pământ, se leagă şi în Cer...
***
Când se tot întâmplă una sau alta, întrebările se pun şi se tot pun. Răspunsurile se găsesc greu, căci dacă nimic nu se vede în realitate, omul, adept al materialului cum este, nu găseşte nici cauzele, nici motivele, şi mai totul explică prin el şi absurdităţi pe post de argument...
Aşa a fost să se întâmple nouă, aşa ni-i dat să ni se-ntâmple şi nouă. Trăiesc întâmplările şi le pun pe listă. Soluţiile, acum, le văd căci, El, veghetorul destinului m-a lăsat să pot să ştiu. Când trebuie să şi cunosc, plec acasă... Plec Acolo, acasă, căci Acolo se poate să mi se spună de ce, de la cine, cum vin aceste răutăţi. Căci Acolo, stă de veghe şi Cel ce va veni...
Mi-a spus poveste pe care am scris-o mai sus cu cuvintele mele. Şi mi-a arătat cancelaria în care totul se planifică acest război. Să vezi două făpturi ce întorc pe toate părţile o cărticică ce o scriu şi o rescriu pentru a putea să fie pusă în biblioteca vieţii, de-a dreptul te uimeşte. Să mai şi ştii că folosesc o armată de împrumut, cumpărată pe suflet, doar pentru a avea victorii efemere împotriva altora, dar şi alor lor, te face să te cutremuri de câtă decădere este acum în om!
A trebuit să mă arăt iarăşi Lor, celor doi care aşteaptă coborârea. Am discutat cu amândoi, căci prea greu îmi era. De data asta chiar m-au certat, aşa cum nu o mai făcuseră vreodată. Şi m-au certat spunându-mi mie că nu le dăm ascultare. Mi-arăta o sabie, mă întreba de ce am lăsat-o jos. Mi-arăta iarăşi câmpul pe care ne-au împresurat cândva şi ne-au lăsat să ne tot căutăm. Celălalt era pus să aducă implacabilul aici: lovituri care să nu lase loc de împotrivire, vroia chiar să taie podul dintre gânduri şi suflet. M-am cutremurat doar la gândul a ceea ce putea urma. La haoticul drum al celor ce nu ar mai fi putut şti ce fac clipă de clipă. Erau de-a valma, cei ce atacau cu cei atacaţi, cu cei din jurul lor. S-ar fi numit asta, aici, nebunie. Iar faptele nemaiîntâlnite, neacceptate, condamnate prin vorbe sau prin fapte. Adormirea minţii nu era ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în zilele de azi. Războinicul ce va fi îşi arăta deja neînduplecarea...
M-au certat şi mi-au arătat câtă supărare le pricinuim noi. El, primul coborâtor, m-a tot întrebat de-mi sunt atât de dragi escaladele pe pereţi abrupţi sau cărările? Înţelegeam ce vrea să îmi spună, dar cum să-i spun eu că pentru a fi aşa e cum e să fie, eu aş înconjura de câteva ori muntele urcuşului, doar ca să fac în aşa fel încât să urcăm fără să se simtă oboseala, ca atunci când va fi să fie, El să nu se teamă de a veni? Cum să-l fac să înţeleagă faptul că eu n-am oprelişti, dar că nu ştiu cum să fac acum, aici, să spun ceea ce El spune să spun şi să fie înţeles aşa cum e spus, fără să se creadă că altceva este spus? Cum să ridic perdelele ce simt şi eu că se pun, zi de zi, pe ochii altora? L-am rugat să nu mă mai lase singur, l-am rugat să se arate, să arate şi să spună ceea ce îmi spune şi mie, fără să certe... L-am rugat să-l liniştească pe celălalt pentru că nu este acum bine să facă ceea ce ştie el că e bine, că e grea, mai grea lupta după aceea, că nu vreau să văd omul suferind sau plin de vorbele altora. L-am rugat să ceară şi el Căpitanului să trimită câţiva ostaşi să stea de pază...
S-au mai domolit, s-au arătat şi înţelegători. Însă la ceea ce le ceream să facă, alături de mine, răspunsul a fost scurt: Poţi singur să ceri, ştii că pentru asta totdeauna ţi s-a dat, mergi acolo unde eşti aşteptat şi cere...
A trebuit să mă duc şi acolo. Acolo era îmbulzeală mare, veneau şi plecau în şi din toate părţile. Se pregătea planul primei zdruncinări a lumii, o zdruncinare cum nu s-a mai văzut. Se ajunsese la înţelegere privind primul pas, primul semn dat oamenilor ca să aleagă mai uşor. De alegerea asta depinde pasul următor, depinde câţi paşi vor fi... Va fi un pas cu mulţi morţi, cu mulţi decăzuţi...
N-aveam timp să aflu mai multe, trebuia să cobor în scurt timp, dar am reuşit să îi spun Marelui Preot despre cererea mea. I-am spus ce trăiam noi, aici, i-am spus ceea ce deja ştiam... Azi voi aştepta să vină cei pe care i-am cerut alături.
Când să plec, m-a răsucit cu faţa spre el şi mi-a spus: Arătaţi-vă! Cel ce te înfruntă nu are putinţa de a şti ce luptă a pornit, căci nu poate să vadă. El doar crede! Şi nu va dezbinaţi înainte de a vă arăta. E timpul să îi faci şi pe ei să vrea să stea în lumină. Nu va fi greu, greu e doar să vreţi...

joi, 19 ianuarie 2012

Discuţii de dinainte de a deveni prezent

Eu sunt ceea ce sunt. Şi aici, acum, nu mai am nici un motiv să cred că greşesc. Mi-am uitat năravul de a nu accepta ceea ce sunt, de a-mi spune mie că nu sunt ceea ce sunt. Mi-am uitat până şi uitarea a ceea ce am de spus, chiar şi atunci când sunt întrebat de ce spun sau ce vreau să spun. Nu spun însă tuturor, căci şi asta am uitat: să spun celor ce oricât ar auzi ceva, ar înţelege altceva...
Eu sunt cel de aici, eu sunt cel de acolo... acolo unde toate cele ce-au fost şi cele ce vor fi se ştiu, se cunosc. Acolo este până la urmă tot ce am ca zestre, din cele învăţate şi acumulate, din cele trăite, din cele întîmplate. Acolo îmi este păstrat sensul nemuririi.
Că aici sunt mai puţin văzut, mai greu acceptat, mai mereu privit cu uimire, în sens pozitiv sau negativ, nu are acum prea mare importanţă. Sunt destui ani, cam 35, de când această idee, de a marca, prin recunoaştere aici, ceea ce sunt acolo... Acum atat îmi mai este clar: Eu sunt cel ce sunt, eu sunt ceea ce sunt.
Tăcerilor le-am dat prea mare importanţă, le-am considerat a fi mai aproape de normalitate decât însumi realitatea. Acum nu mai tac, chiar dacă, aşa cum spuneam, nu spun tuturor.

* * *

Stau pe aici cât este nevoie să stau, stau aici ca să pot să fac tot ceea ce am de făcut. Viaţa de aici, vieţuirea pe Pământ, este doar o infimă parte, şi-mi este imposibil de a da o valoare acestei infimităţi, căci, matematic, infinitul este un cumul de infinite infimităţi. Nemurirea, prin analogie reprezintă infinitul, iar viaţa este infimitatea constituentă. Acum, aici, a venit vremea să fie precum în cer, căci după atâtea treceri pe aici, mi s-a dat un drept, dreptul de a nu fi uitat. Ca să vin aici am coborât multe trepte, trepte pe care le urc şi le cobor chiar de mai multe ori într-o zi ce o măsor cu timpul de aici, de fapt cu timpul ca măsură a dinamicităţii vieţii pământene. Acolo măsura este alta, o măsură ce ne va fi, şi nouă, multora de aici, măsura cu care vom putea aprecia cât şi cum au crescut copii noştri.
Copii noştri... Da, pentru cei care nu vor încă să se accepte, din varii motive, în general legate de accentele materiale ale prezentului, sunt idei ce le neagă din primul moment... Însă dat li-i lor să se arate acum cu Nu şi să apară atunci cu Da. Nimic nu-i va feri de ceea ce ei au acceptat înainte de plecarea în timpul desăvârşirii. Şi nici frica, nici opreşistea, oricât le-ar fi de frică, oricât ar fi de opriţi să-şi împlinească menirea, nu va putea opri întâmplarea de a-şi avea copii ce vor trebui să-i aibă. Vremurile ce vor face ca minuni să se numească acum cele ce vor fi. Opriri nu mai pot prea mult timp face, doar, cel ce se teme sau este neîncrezător, mai poate sădi suferinţă şi tristeţe în cei ce nu se tem să se accepte, nu se tem să se arate.

* * *

Mai tot timpul, noapte de noapte, plec de aici acolo. Noapte de noapte mă întorc de acolo, aici. Nu-i greu, e necesar. Trăiesc la limită aici dar ştiu că sunt consonant cu ceea ce acolo se ştie. Aici îmi este chiar foarte greu uneori, acolo simt şi trăiesc armonia. De acolo vin şi spun ceea ce am de spus. De acolo mă întorc şi am puterea de a continua drumul pe care mulţi mi-ar spune şi chiar îmi spun să îl abandonez.
De-acolo ştiu că trebuie să caut şi să-i găsesc pe acei ce trebuie să-i găsesc. E timpul de a ne şti că suntem şi unde suntem... Am reuşit să ştiu azi cinci, ieri ştiam de trei... Mai sunt încă patru... De ce atâţia doar? Cei ce înteleg să înţeleagă...

* * *

Pe-aici mă ştiu cam aprig în reacţii atunci când nu ies treburile aşa cum se cade. Şi sunt la fel şi acolo. Ca să mă apăr, pe aici nu o fac, însă acolo trebuie să-l apăr pe cel de aici, trebuie să apăr faptele de aici.
Şi dacă, atunci când e vorba de cei pe care nu i-am întâlnit vreodată, argumentele sunt convingătoare, nu-i greu să obţin clemenţă pentru ei şi pentru mine. Dacă este vorba de cei ce-mi sunt cunoscuţi, treburile nu mai merg aşa uşor. Însă când e vorba de cei de lângă mine, trebuie să fac faţă unor argumente ce-mi sfredelesc existenţa, trebuie să-mi fac faţă mie.
Pentru ei mă zbat în a apăra şi a mă apăra de toţi cei care vor să găsească drum drept, fără poticniri. Ei ştiu, chiar ştiu ceea ce suntem aici, fiecare dintre noi, ei ştiu ce sunt şi ce fac toţi cei de lângă noi. Ei spun tot ceea ce au de spus, nu neglijează şi nu menajează nimic şi pe nimeni. De multe ori mi se impută că las de la mine mult prea mult, că am vinovăţia de a vorbi mult pentru a spune ceea ce am de spus. Alteori mi se cere să fac aşa cum trebuie să fac şi pentru că nu fac, mi se arată, fără de idee de înţelegere că iarăşi mă las sedus de decadentele idei ale celor care se lasă a fi ceea ce şi ei ştiu că nu ar trebui să fie. Mai întotdeauna trebuie să apăr ideea că nu necredinţa ne lasă coborâţi, că îndoiala este doar o stare dată de răutatea ce musteşte pe langă noi, dar de tot atâtea ori mi se arată realitatea ce ar trebui să mă lase mut.
Poate că nu aş sta prea mult pe gânduri dacă într-unele din cele ce sunt prezentul viitorului, eu cel de aici, de acum, nu aş fi parte de faptă, parte de înţeles, parte de actualitate a realităţii. Venit-am aici cunoscând totul, faptele identificându-se cu anii ce-i aveam în fiecare moment, au rostuit ceea ce era, atunci de rostuit.
Întâia oară am primit vestea când întâmplate erau începuturile, ştiind cine vine, ştiind ce rost şi-ar avea şi ce se vor întâmpla. Şi azi, când puterea de a accepta îmi este deplină, nici durere pentru toate nu mai am. Mi-aş fi dorit -fiindu-mi dorinţă drum senin copiilor- să fie altele întâmplările, faptele, plăţile şi răsplăţile. Dar azi e totul aşa cum el şi-a ales să fie, aşa cum mie, neştiutorul de aici, într-o seară a unei ierni, mi s-au lăsat reamintite!
Când trebuia să fie al doilea pas, atât de necesar încât în juru-mi zburau margini de drum să se poată fi real conturat, un suflet de înger venea mereu să-mi spună: Eu sunt! Şi se grăbea să vină, şi se grăbea să fie ceea ce trebuia să fie, încât de nici o realitate n-a vrut să ţină Ei cont. M-au pus să dau de veste chiar dacă vestea mea îi făcea pe cei de lângă mine să se întrebe: Ce-i cu el? Dar spus-am vorbele aşa cum le-am spus, ba chiar şi timpului i-am dat putere de real, încât abia când s-a proiectat în realul acum-ului, cei ce se întrebau despre mine nu mai spuneau decât: De unde ai ştiut? De le-aş fi spus alte întrebări ar fi venit... Am preferat să nu mai spun...
Când drumul pribegiei şi renunţării la cele ce aici începeau să devină valoare de preţ, când mă întorceam acolo de unde plecasem după primele două cicluri ale vieţii, într-o noapte, într-o pădure, într-un loc în care doar drumul mai putea fi legătură a mea cu lumea, printre copacii înalţi am zărit un petec de cer, senin şi înstelat. Din puzderia de stele mici, pâlpâinde, două stele s-au transformat în lumini. Apoi, când lumina a ajuns să se împreune cu înaltul coroanelor, erau nu doar chipuri, ci întregul a două făpturi. Făptura cea dintâie ţinea de mânuţă o alta, strălucitoare, aşa de luminoasă că până şi firul ierbii era cuprins de freamăt. Îşi arăta chip minunat şi mâna-i către mine întinsă îmi cerea să ştiu că întregul trebuie întregit, că puterea toată ne este dată mie şi făpturii ce-şi arăta chipul ce aici şi-l avea!
Un semn al lui mi-a spus totul... chiar şi numele mi l-a spus... Cu mânuţa-i a arătat ce-i va fi primul, şi ce-i va fi al doilea, ca însemn al eternităţii pentru amândoi... Şi de-atunci l-am tot văzut şi i-am privit aşteptatea de a vedea contopirea lui doi în unu.
Şi nu credeam să se întâmple vreodată...
Şi s-a-ntâmplat căci trebuia să se întâmple. Nu era întâia oară, chiar dacă-ntâia oară ne spuneam că este. Nimic nu era altfel, totul era asemenea precum ni se arăta să fie. Veneau amintirile din viitor...
A revenit apoi de câteva ori. Ba chiar a vrut să vină, dar a plecat pentru pentru că nu era vremea. Şi a venit de mai multe ori. Îi e menirea să plătească înainte de a ajunge aici, căci aici îi este motivaţie Lumina şi Adevărul vremurilor viitoare. Cu El mă cert, el mă ceartă... Lui şi doar în faţa Lui însă îmi plec privirea. E prea adevărat totul şi prea puţin fac eu...
16.01.12

Timpul mă grăbeşte şi se grăbeşte. Aici se simte cum se simte, dacă se simte. Acolo însă se translatează mereu axele dinamice. Aici e firesc, aici domină ideea “Timpul le rezolvă pe toate”, acolo mai plăcută este îngrozitoarea spusă “Nu avem timp”. Discordanţă... s-ar spune aici, răutate ar declara unii, dar ţine cineva cont de diferenţa de perspective? Ţin oamenii cont de orizont, şi de reperele adevărului?
Mai mult decât oricând, în tot ceea ce se vede, în tot ceea ce se simte, aici domneşte haosul primar, un haos cu predictibilitate ce se atârnă de nulitate. Cea mai mică tresărire a petalelor împrăştiate de vânt face să cadă la pământ chiar şi copacii multiseculari. Cea mai mică tresărire a orgoliului pun la pământ timpuri şi vremuri viitoare, redefinesc negativ vieţi viitoare. Îndemnaţi de puteri ce nu coboară din Ceruri, de împotriviri şi răstălmăciri a preacunoscutelor adevăruri, puţini mai sunt cei ce îmbracă haina smereniei, lepădând-o pe cea a mândriei, spre veşnică îndumnezeire.
E nevenit, aşa cum aici privim şirul de evenimente, e mic, dar tocmai pentru că acolo e ceea ce este, discut cu el, când haosul şi haoticul se înfierbântă şi mai tare. Discut cu el pentru că în toată ecuaţia cu atâtea necunoscute, sunt atât de importanţi trei parametri multiplicativi, care aici înseamnă: el, eu, ea!
Din neantul în care vin, din haosul în care sunt, acolo mă ştiu şi mă văd, aşa cum aici mă cunosc. Şi el, şi eu, uşor deosebim luminile ce vin mai rar, albe şi strălucitoare, de camuflatul întuneric ce vine poleit cu foiţe scumpe. Şi tot la fel de uşor se deosebesc covoarele roşii ce acoperă mâl şi mlaştini, de drumurile pietruite şi bine conturate, dar care doar în lumină clară se deosebesc de câmpurile îndeşertizate şi lipsite de rod. Din orizontul plin de perspective coborârea, la început uşoară se observă a fi tot la fel de adâncă precum este urcuşul drumului ce ia repede în piept înălţimile.
Aici, în acest punct, al proiecţiei, începe să fie greu pentru mine. E greu aici, când sunt cel ce sunt, e greu acolo unde sunt ceea ce sunt. Aici am poziţie ingrată, acolo mi se spune că nu îmi respect propriile meniri. Aici sunt doar cel ce spune ceva pentru a desţeleni clipa şi a deschide poarta către drum, acolo sunt ca cel ce nu-şi ţine cuvântul dat. Aici sunt încorsetat de nelibertăţile, temerile, orgoliile altora, acolo sunt considerat ca nefiindu-mi legi de căpătâi libertatea, curajul, acceptarea şi armonia, căci mereu mi se spune că nu fac destul pentru a determina ruperea celuilalt de himere moarte.
M-a certat de atâtea ori, de atâtea ori mi-a pus în faţă cele mai adevărate înţelesuri. M-a întrebat de atâtea ori de ce-mi sunt dragi gândurile, când bine ştiu că nu-s decât grăuntele ce adună pe lângă el toată greutatea întunecată ce înspre adânc trage? M-a întrebat şi de ce trebuie mereu să vină să mi le ia, când intru cu ele în moara decăderii? Răspunsurile despre mine i le-am dat, dar am înţeles că nu doar de mine îmi vorbeşte. Am vrut să mă prefac neştiutor, dar mi-a arătat cum se desenează un triunghi şi cum mişcând doar un singur punct al bazei poate deveni o dreaptă fără esenţă...
Cum mila nu este ceva ce a dat Dumnezeu să fie, direct, foarte direct, mi-a spus că sunt laş. Eram uluit, căci niciodată asta nu mi se mai spusese. Mă privea fără de cuvinte şi aştepta, calm, să-mi vadă izbucnirea. Dar n-am reuşit nici să-mi mişc buzele... A vorbit tot El, El, cel ce poartă de pe acum o coroană de lumină.
A fost neîndurător! M-a văzut şi mi-a auzit spusele aici, mi-a auzit urletul sinelui ce se găsea între ciocanul Cerurilor şi nicovala Realităţii ce o încoronam cu supremaţie nefondată. Mă privea ca un laş pentru că am acceptat dorinţa de protejare, că nu am cerut ca să nu se ascundă adevărul, că nu am acceptat biciul cuvintelor şi al privirilor cu orice înţeles ar fi fost, că nu am mers mai departe în a schimba nedeterminativele fapte pe ascuns în magnifici sau cumpliţi paşi. Chiar şi faptul că i-am cerut iertare, dar să mă lase să nu-i fac pe alţii să-şi mai adune alte păcate, nu l-a determinat să accepte că există şi cuvântul “înţelegător”.
N-am vrut să accept ceea ce spunea, ceea ce îmi cerea. Pentru asta m-a dus la cei ca mine, să-mi spună ei cu ce vinovăţie mă încarc. Mi-au arătat legea, ce nu fereşte pe nimeni de adevăr. Pentru aici ar însemna “Fiecare, după cum îşi aşterne, aşa doarme”. Şi tot la fel de bine că doar adevărul, arătat, vindecă, duce la a exista “mai departe”.
Aşa mi-a fost mai uşor să înţeleg. Aşa mi-a fost mai uşor să înţeleg eu. Căci spusa lui, de după dumirirea mea a fost a-tot cuprinzătoare: “E mai bine să fiţi hăituiţi de alţii prin vorbe şi fapte, decât să vă hăituască propriile voastre gânduri”.
După ce toate acestea mi le-a spus, a devenit ceea ce ştiam că va fi... Cu blândeţe mi-a spus că aici, revenind, să nu mă mai leg de stâlpul deznădejdii şi tristeţii. Celor din jurul meu să nu le ascund ceea ce sunt, să nu mai las pe alţii să mă ţină ascuns, să nu îmi fie ruşine de oameni, chiar dacă ei nu se pot acum privi ca având doar aceleaşi bogăţii ce le am şi eu, doar aceleaşi puteri ce şi la mine le văd. Mi-a cerut mereu să întorc privirea pe calendar, să văd că acolo este deja desenat un cerc mare, luminos, ce se întinde pe trei zile de aici. M-a întrebat: “Aveţi voi atâta timp de irosit?” “Vreţi o luptă de un an în loc de o săptămână?” Şi ceea ce a urmat a fost un corolar de necontestat: “Când voi veni mă vreţi venit sub stare de asediu sau într-o armonie împlinitoare pentru toţi”? Te du şi spune!
17.01.12

Că le spun, ori că nu le spun, port, în parte, responsabilitatea neţinerii cont de toate acestea. Ar trebui, de n-ar fi să ştiu cum mi-am trecut zlele care au fost, după cum se întâmplă aici toate, să pun etichete, să mă dezvinovăţesc, să arăt cu degetul. Dar dacă astea le-aş face, la ce ar mai fi bună trecerea de care tocmai am spus?
Mă pierd şi eu, uneori, în mersul şerpuitor al lumii. Mă pierd şi eu, şi intru în jocul deznădejdii, uitând că tocmai am spus că face-voi să fie aşa cum El, căruia îi dau ascultare ca şi cum cel de aici ar fi cel mai închinător om de pe Pământ. De unde vine el, eu nu am ajuns, ceea ce ştie El, mie abia că îmi este dat să cunosc. Eu caut aici să îndrept lumea, El vine să schimbe lumea. Nu-i pot fi împotrivă, chiar dacă mă mai îndeamnă omeneasca pornire să am câteodată credinţa că pot să schimb ceva din ceea ce ştie...
Dar cum despre faptele ce se vor întâmpla mi-a spus, şi ele s-au întâmplat aşa cum au fost spuse, în această construcţie ce o am de făcut nu doar pentru mine, dar pentru Cel ce va fi, în mod sigur, n-am cum să fiu împotrivitor. Lanţul împotrivirii, al neacceptării, îl rup eu, căci dat îmi e să stau în răscrucea furtunilor ca pavăză pentru viitor.
Tocmai despre a fi pavăză mai discut cu El. De atâtea ori, când ne întâlnim, despre aceasta îmi spune. Cum trecuse mult timp de când vorbisem despre asta, n-a uitat să mă încorseteze iarăşi îmtr-un adevăr. Îi spuneam de atâtea ori, ca şi cum n-ar avea cum să ştie ceea ce e realitate aici, despre piedicile ce le simt, piedicile ce mă împiedică să fac ceea ce îmi spusese că trebuie să fac. I-am spus că de multe ori simt că vorbesc unui Toma Necredinciosul, că trebuie să înfrunt ploi de cuvinte ce izvorăsc din durerea existenţei... În amintire, în amintirea viitorului, îi văd chipul ce nu era deloc mirat... Când îmi spune că toate sunt parte din examenele ce le mai am de dat, aş spune că mă cam cutremur. Ce să spun când vin aici? Că nu se vrea să se arate acum ca să ne ajute să ne desăvârşim, să ne învingem propriile adunături de neputinţe din această viaţă? Şi dacă nici despre aceasta nu sunt crezut? Dacă îmi este şi mai mult ciudă, ajung oare să elimin dureri, pierderi de timp şi aşteptări în van?
De multe ori îl rog să mă înveţe despre cum trebuie să fac să fie toate bune, să fie totul bine. Răspunsul a fost neaşteptat atât prima dată, şi, recunosc, şi după aceea am rămas surprins că nu se lasă înduplecat. M-a pus să-mi întorc privirea acolo unde se văd toate cele ce sunt hărăzite pe drumul vieţilor. Am văzut mereu şi mereu o scară ce urcă pierzându-se în lumina cerurilor. Mi-a spus doar ca să nu mă lase pradă îndoielii, că acolo e locul unde toate cele ce acum le trăim, sunt amintiri din vise urâte. Acolo, spun cei ce au ajuns, este o Gură de Rai, locul de popas înainte de trecerea către Acolo. “Voi îi spuneţi linişte, bucurie, fericire, când vă gândiţi la ceea ce nu aţi avut. Acolo este ceea ce dat vă este, cum dat este şi altora, care şi ei caută asta!”. E o explicaţie ce mi se tot dă, o ştiu toată de cum începe, dar tot n-aş vrea să o mai aud spusă. Când ştiu că se continuă ideea cu “Acolo puteţi ajunge uşor şi repede, în voi e puterea paşilor. Rupeţi băierele slăbiciunilor şi păşiţi...”
Am spus, spun, voi spune! Până când paşii pe scară nu vor mai fi de întors, atunci când El se va arăta şi nimeni nu va mai vrea să întoarcă drumul, când îndoiala va dispare, când spre El se va vrea şi mai repede păşit, eu voi duce chiar şi două cruci. Unii i-ar spune povară, eu trebuie să îi spun bucurie.
Cât e de greu? Cât se poate duce? Aici am norocul că puţini mai au timp să se întrebe. Greu este că timpul trece şi se apropie acea clipă. Acea clipă trebuie să fie timp al armoniei, iar cei care fi-vor, că se vrea, că nu se vrea, trebuie să fie împăcaţi cu ei înşişi, dar şi cu realitatea lui noi. Nici El, nici noi, nu avem bucurii în a simţi că lângă noi sunt suflete ce se războiesc! Dar pentru asta, căci mult s-a trecut degeaba, iar cele ce vor urma trebuie să fie de trei ori mai repede. Da, ştiu, mi-a spus, e timpul faptelor, căci dincolo de mai mult de şapte totul se cutremură. E timpul, dar cum să fac să ştie şi cei ce ar trebui să ştie, să înţeleagă şi cei ce trebuie să înţeleagă?
Să spun eu paşii ce mi s-au spus că trebuiesc păşiţi?
18.01.12

Acum, când pun în cuvinte ceea ce “de văzut se vede de cel care crede”, imposibil sau imperceptibil pentru cel ce nu vrea să accepte propria-i dualitate de om şi spirit, material şi spiritual, trebuie să o fac sub ameninţarea Sabiei lui Damocles: “Revelaţie versus manipulare”. Faptul că vorbesc despre vremuri bune pare o crimă, faptul că ceea ce va fi este în partea opusă a ceea ce a fost se crede a fi împotrivire vieţii omului, însă cu puterea celui implicat îmi asum legea divină de a primi exact contrariul dacă minciuna o vreau adevăr suprem.

* * *

Ca toate lucrurile să se întâmple aşa cum trebuie, se ţine cont de ritmul ce ne este dat, ce-mi este dat, ce dat este celorlalţi. Sunt toate legate şi nu pot fi separate. Eu unul pot îndura efectele întârzierilor, al paşilor înapoi. Nu cer sub aspectul acesta îndurare, dar nu pot pe ceilalţi să îi las să-şi prelungească calvarul. Am început să spun cerându-mi-se să spun; acum spusele nu sunt conforme cu gândurile şi greu îmi e să continui. Dar voi continua, pentru că, înainte de toate trebuie să îmi respect menirea, contractul meu cu divinitatea pentru această viaţă. Orice-ar fi cu mine, suflete trebuie să fie salvate, Cei ce trebuie să vină, TREBUIE să vină. Eu nu mă pot împotrivi, eu nu pot minţi, eu nu mă pot minţi. Respect legământul chiar dacă legile umane îi sunt jurământului împotrivă.

* * *

Ceea ce e acolo, dincolo de scară, acolo unde e atâta lumină că n-ai cum să vezi, căci este mai strălucitoare decât raza soarelui ce intră direct în ochi, e o văpaie. Aceasta e văpaia schimbărilor menite vieţii. Aşa cum îmi spunea El: “Voi îi spuneţi linişte, bucurie, fericire, când vă gândiţi la ceea ce nu aţi avut. Acolo este ceea ce dat vă este, cum dat este şi altora, care şi ei caută asta!”, acolo se regăseşte, atunci se întâmplă. Întregul este asemenea unui cerc. Ca să pot spune ceea ce El mereu îmi descrie este asemănarea cu celebrul simbol al completitudinii, Yin-Yang. Asemănător pentru că e vorba de ceva mult mai complex, o sferă care din orice parte ar fi privită, asemenea acestui simbol se arată.
Acolo toate complexităţile de aici sunt foarte simple, pentru că Acolo totul este bine rânduit, pe nivele orizontale cu interconexiunile pe verticală. Noi, aici am stricat rânduielile amestecând orizontalele cu verticalele. Noi acum suntem ceva de genul: oaia fată un miel, îi dă lapte dar când merg pe drum merge după miel, vrând să creadă că mielul, care niciodată nu a făcut drumul spre păşune, ştie unde este păşunea. Astfel de-ar sta lucrurile, şi mielul şi oaia s-ar pierde pe câmpuri şi prădătorilor li s-ar aduce singuri spre a fi mâncaţi. Animalele însă nu şi-au stricat rânduielile, ele, în felul lor sunt mai apropiate de Dumnezeu, de conştinţa universală. Noi, prin gânduri, am pervertit totul, noi singuri ne-am stricat rânduielile şi facem, în gând, rău pe cel care ne stă aproape, dar nu ne aduce osanale, bun pe cel care ne vânează pentru interesul lui, dar nu vede decât splendoare la noi, chiar dacă noroiul fierbe să dea pe din afară.
Am trecut prin această lume, am văzut şi eu atâtea. Discut cu El, cel care a trecut de mult mai multe ori pe aici, El care aici va veni ultima data pentru a-şi face lucrarea sa întru schimbarea lumii, despre toate acestea. Învăţ de la El, şi chiar dacă aici ceea ce spun îi face pe ceilalţi să mă facă “om rău”, nu vreau să nu respect ceea ce spune, ceea ce ştie. Scriind asta îmi dau seama că trebuie să îl întreb dacă nu cumva mi-a vorbit şi atunci când eu nu ştiam că cineva îmi vorbeşte, când eram copil şi făceam lucruri nefăcute de un copil... Pentru că, acum când dilemele vieţii de aici mă pun în cumpănă, când simt că sunt la limita de a avea voie să spun ceea ce discut cu El, dincolo de ceea ce eu sunt acolo –şi, fără să spun ce, spun doar că ceva sunt– înţeleg multe din cele ce le fac, din drumul pe care mi-ar place să spun că singur am pornit... Dar, uite că şi eu mă îndoiesc! Cum orice Preot are deasupra un Mare Preot, şi eu, cel de aici, acolo am pe cineva. Fiică a Luminii, Fiică a Marelui Preot mi-e dată în grijă, şi alergături de Lup Alb mi-e dat să am spre împlinirea celor de demult. El ne păzeşte, mie îmi este dată zbaterea de a redeveni acela ce pe lângă el adună ostaşii Luminii, spre apărarea şi paza tărâmului liniştii copiilor.
Să-ţi spun Ţie, fiică a Luminii, ce-ţi ştii destinul, soarta şi menirea, dar te îndoieşti că până acum nu ţi-ai văzut sfinţenia, ceea ce este de făcut, îmi este greu. Te-am iubit - aşa cum facem referire aici la iubire dintre doi- şi te-am tot căutat, prin timpuri şi vremuri. Şi ştii câte lucruri am făcut, măreţe, atunci când ceea ce fusesem eram. Nu paşii vreau să ţi-i spun, dar, până când vei vrea să te accepţi ceea ce eşti, voi spune ceea ce eşti. De oamenii m-ar îngropa de viu, din pământul mormântului ar ieşi spusa mea şi din mormânt aş ieşi, căci Dumnezeiasca poruncă ni-i sortită nouă, astfel. Aşa cum şi altora le este sortită. Eşti tu aleasă pentru El, aşa există şi alţii ce trebuie să vină, şi pentru Ei există deja alese.
Eu, ca şi alţii suntem ceea ce suntem, pentru că Voi aţi fost alese. Noi doar suntem, lângă voi, cu voi, pentru voi! Trăim ceea ce veţi Voi. Acolo unde aţi acceptat, lucrurile sunt deja mergând spre Binele de Acolo. Există însă undeva încă o mare incertitudine căci Ea este prea legată de un el ce nu este cel ce trebuie să fie... Acolo e o zbatere mai mare decât tu vorbeşti că ai, decât eu am. Acolo e tăcere şi e răbufnire. Acolo urmează războiul. E sora ta, aveţi acelaşi nume...
19.01.12

Mai e vreme de zbatere doar până ne vom întâlni spre a fi totul... Şi va fi, căci spre aste merg toate... Anul care vine, El va veni! Acum fără teamă, aş putea să spun aici şi numele tău, şi numele lui... Dar încă nu e timpul, căci mai sunt unii ce păzesc colţurile să facă drumul şi mai greu...
Se vor întâmpla fără de ştire toate cele necesare ca să vină clipa de coborâre a primului din cei care se vor împământeni în lumea cea nouă. Aşteaptă toţi să ştie când va fi prima zi a acelei Noi Lumi, mulţi s-au grăbit să spună că toată lumea va şti. Nu mă încred în ei, chiar dacă le dau dreptate când spun oamenilor despre ziua în care toate semnele vor fi arătate. Are însemnătate acea zi pentru toţi, dar nu este nici ultima a Lumii Vechi, nici prima a Lumii Noi. Unii, prea puţini e drept, şi nu vin ei cu nici o veste, dar o dau prin alţii, sunt deja trăitori în ea. Suntem alţii ce ni-i pasul pus şi acolo, dar suntem şi aici; unii vorbesc, alţii nu vorbesc. Cei ce au păşit pot spune că lor le este ştiut semnul trecerii definitive în acea lume. Unii, cei mai mulţi, încearcă să înţeleagă cum va fi acea lume. Ei sunt cei care acum dau veşti despre războaie cumplite sau despre pace şi armonie ce nu s-a aflat vreodată! Ei deja spun că ştiu şi când se va fi trecerea, şi cum va fi trecerea, şi ce va fi după trecere.
Eu ştiu când nouă ni se va arăta că ceea ce a fost ia sfârşit, că ceea ce va fi începe. El este semnul, El dă semnul. Se va întâmpla să fie omeneşte întâmplat ceea ce e firesc, când n-ar fi teamă de a se întâmpla. Acei care vor afla, nu se vor mai vrea să fie împotrivă, chiar dacă împotrivă vof fi vrut să fie. Teamă mare s-ar putea să avem că nu va fi uşor, dar nu va fi să se cuibărească teama, căci doar trei ore gândurile se vor frământa, uitate fiind de vestea care va schimba întru totul totul. Trei săptămâni nu va şti nimeni despre pregătita-i venire, căci atunci vor fi mai multe vorbe împotriva faptei. Se vor prăbuşi definitiv cercurile strâmtorării şi lacrimi ale bucuriei vor curge, cu arătarea celor făptaşi ai împotrivirii şi celor ce bucuria aceasta o aşteaptă. În pumnii fricii se vor prinde florile ce vor încorona gândul frumos. Ceea ce azi e crezut imposibil, întâmplându-se, nimic nu va mai sta împotrivă.
La miez de noapte va fi trecerea între lumi. O rază albă va tăia cerurile. O rază albă ce văzută, înţeleasă sau neînţeleasă, va fi de toţi, va fi lumina ce va coborî aducându-l. Se vor împreuna luminile ce-l aşteaptă cu lumina Lui. Va fi Lumină mare în jur... În acea lumină i se va proiecta pe cer, pe orice tavan, chipul de cum va fi când se vor împlini anii plecării în lume. Voi, fiice ale luminii, veţi trăi bucuria chipului fără asemănare, căci voi veţi fi cele dintâi ce-L veţi vedea. Această clipă, ce nu va fi nălucire, ne va da vestea trecerii.
Nu va fi o noapte a nopţii mari, va fi o noapte a toamnei târzii ce va mira pe toată lumea cât va fi de caldă. Dar zilele ce vor urma vor altfel decât toate cele ştiute. Cei din lumea veche se vor simţi că încep să plutească, sau că li se îngroapă picioarele în pământ. Cei ce azi spun despre ziua cea mare, despre ziua de sfârşit, ori despre ziua de începutt, vor căuta să spună că a venit o stea, sau că în Pământ se zbat cei ce vor să iasă. Mulţi însă se vor pierde în mulţime, ruşinaţi de ceea ce sunt acum, de vorbele de acum.
De teama Lui unii vor găsi de cuvinţă să plece, să nu aştepte ziua trecerii, căci ştiindu-se cu sufletul atârnat de toate răutăţile de pînă atunci, vor înţelege că tot jos vor merge. Din bucurie alţii vor găsi dreapta cale... Ei vor şti simţind, căci el, aşa cum ar fi, neînsemnat, îşi va începe lucrarea în aşteptarea celorlalţi.
Abia atunci, când venit va fi aici, aici voi sta şi eu mai mult. Ceea ce acum mi se spune doar Acolo, spus îmi va fi de El. Ceea ce eu acum trebuie să pun în cuvinte, nu voi mai pune eu, căci El va vorbi prin cea care i-a fost aleasă pavăză a începutului. Voi strânge ostaşii ce-i vor da ascultare în lupta lui cea mare...
Noaptea stelelor va fi... Noaptea Pământului va fi... Lupta cea mare se va porni...
Când va ruperea pământului şi îngroparea celor ce nu mai pot niciodată urca, El ne va spune unde va fi locul în care nimic nu ni se poate întâmpla. Şi acolo îşi va găsi ziua de foc în care va surâde lumii întâia oară, după trei zile în care va tot fi aşteptat... Iar zâmbetu-i va face lumea să nu mai fie tristă.