Pe măsură ce trece timpul, pe măsură ce alte şi alte fapte se lasă ştiute, se arată şi se vor cele din urmă vremuri ale lumii în care ne-a fost dat şi să ne naştem şi să trăim. Afirmaţia se găseşte, din ce în ce mai mult pe buzele tuturor. Afirmaţia se vede, zi de zi, în faptele tuturor, în întâmplările zilnice. Din 2000 lumea a început să discute despre Apocalipsă, cu înţelesuri realiste sau fantasmagorice. Războiul de pe câmpul Armaghedonului a fost prevestit mereu, la fiecare înfruntare din Orientul Mijlociu. Mai toată lumea credea în ideea războiului ca război clasic, război în care armate a două state, două alianţe, exponenţi ai Luminii, unii, şi Întunericului, alţii, se vor confrunta.
Puţini, foarte puţini, se puteau gândi, şi se gândesc, la semnificaţia mult mai subtilă a celor scrise în Apocalipsă, neglijând şi cele scrise de un mare prooroc, parcă uitat: Daniel. Puţini, poate pentru că era mai uşor să fugă de responsabilitate... S-a preferat ca o ţară sau, aşa cum spuneam, o alianţă, de preferat de altă religie, să poarte întreaga responsabilitate. Era mai uşor, pentru că aşa se putea continua viaţa fără sensuri, viaţa fără noimă. Ideea a fost cu insistenţă inoculată spre necunoscători de cei care aveau interesul de a îndobitoci, era chiar datoria Iluminaţilor de a îndrepta atenţia spre alţii, la fel de nevinovaţi ca şi cei ce deveneau acuzatori.
Azi însă, în al unsprezecelea ceas, şi încă jumătate trecut dintr-al doisprezecelea, lucrurile sunt atât de clare, că şi orbii le văd. Omul actual este ajutat sa ajunga un roboţel biologic viu. Există astfel de interese, există nevoia controlului total al omului, chiar şi a gândirii lui. Cei care au astfel de interese se adună în diferite organizaţii mai mult sau mai puţin publice, mai la vedere sau mai secrete... Se arată falsitatea şi minciuna, se arată că prieteniile au consistenţa intereselor de moment. Semnele se fac acum la vedere de cei care par că au prins pe Dumnezeu de picior. Avantajele sau situaţia materială avantajoasă, îi fac să fie siguri pe ei şi se manifestă inconştient, înrobind şi făcând pe mulţi să-şi piardă capul sau demnitatea.
Alţii însă, cei trecători dintr-o tabără într-alta, se manifestă prin interpuşi. Rolul lor, aidoma unei realităţi ce s-ar manifesta într-un mod organizat, este de a atrage pe alţii, din tabăra pe care au trădat-o, alături sau în tabăra în care încearcă să dovedească a le fi locul. Lumea noastră-Lumea lor, cam aceasta este împărţirea ce le este favorabilă.
Vor crede unii că sunt cuprins de febra ideilor de “Mari conspiraţii” şi scroi ceea ce scriu! Accept orice s-ar spune, dar, atât cât se va mai putea, atât cât voi mai putea să spun ceea ce ştiu, cunosc, înţeleg, pricep, voi continua. Ca şi alţii care fac asta, recunosc, însă, faptul că revolta m-a cuprins! Căci niciodată, absolut niciodată, n-am să înţeleg pe cei care sunt conştienţi, ştiu problemele, îşi dau cuvântul, bat monedă pe ideea prietenie, dar realitatea îi contrazice şi ei contrazic orice realitate! N-am să pot accepta, NICIODATĂ, trădătorii, indiferent ce trădează: ţara, ideea, prietenii, pe oameni...
În orizontul meu, destul de mixt ca să pot privi mai profund societatea, nu mi-e greu să disting formele “curate” prin care se dau luptele. Banii, se ştie, sunt arma ce unii o consideră imbatabilă, dar, oricum s-ar face tranzacţiile, sunt murdare şi uşor de văzut sau măcar de intuit. S-a gândit cineva, dintre noi, oamenii de rând, că domeniile creativităţii pot fi căi de atracţie pe drumul de pierzanie al personalităţii, al omogenizării personalităţii, în nobila idee de modestie şi ajutor dat altora? Eu, acum, nu mai pot paria pe nimic, să pot numi ceva cu adevărat curat. Am văzut pierdute pariurile pe prietenie, pe dragoste, pe iubire, pe cuvântul omului, pe viaţă. În junglă supravieţuieşte cel care este mai şiret, nu obligatoriu cel care este cel mai puternic. Am împrumutat legile junglei şi le-am dus către perfecţiune, depăşind, firesc, instinctualitatea. Dar acum aceste legi, adaptate omului au devenit instinct...
Unora nu le convine ceea ce spun. Alţii se simt demascaţi, alţii se vor supăra, nevoie-mare. Vor fi şi unii care se vor simţi jenaţi că trebuie să-şi plece capul, naivi sau plini de mărinimie, în faţa unor capcane. Că sindrofiile cu aer de clasă înaltă le-au tratat ca ceea ce s-a vrut a fi declarat şi nu ceea ce era pregătit. Pe aceştia din urmă, ca şi pe cei care se trezesc îi admir sincer, le admir naivitatea sau mărinimia, căci n-au avut intenţii, nu au vrut să dea lovituri. Le vor fi altele greşelile, dar pe acelea vor şti să le corecteze, să le repare, dar faţă de alţii ei nu au nici o vină. Mă gândesc însă, cu groază, îndurerat, la cei tineri, la copii, căci ei pot uşor fi atraşi în această capcană... Cântecul şi voia bună i-au ţinut pe români de rând în armonie cu viaţa... Acum cântecul şi voia bună este arma ce taie tot: prietenii, cupluri, familii, societatea chiar... Grele vremuri trăim... Aş putea argumenta, dar cred că nu este nevoie, fiecare din noi poate face un recurs la “istoria” trăită, istorie recentă, şi va înţelege sensul ideii.
Uneori se întâmplă ca să existe şi raterui... Bazaţi pe ideile că anumite lipsuri pot facilita trădarea, sunt chemaţi sau acceptaţi şi cei care sunt cunoscuţi ca fiind încrâncenaţi în lupta pentru idealul de a salva pe cei care se vor salvaţi... Îngerii îi sfătuiesc pe chemători să facă asta, motive nebănuite îi conduc pe acea linie. Şi aşa se face o breşe. Şi aşa apar demascările şi aşa apare ciuda celor ce nu-şi pot pune planul în aplicare, deşi îi au în ajutor pe alţii, ca şi ei. Uneori chiar intră în disperare, chiar se precipită şi faptele demască intenţiile. Aşa şi luptătorii motivaţi doar de dorinţa de a înlocui pe cei împotriva cărora luptă, cei cu un caracter asemenea acelora, ajung demascaţi, se demască simplu, prin ceea ce reprezinţă principiile şi lupta lor de complezenţă.
Voi continua să spun ceea ce cunosc. Şi ceea ce ştiu voi spune! Dar voi spune mai ales ceea ce se trăieşte, ceea ce trăiesc! Nimic nu este nou sub soare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu