Scări

Unde se mai poate găsi scara de urcare, când, după rătăcirea prin tenebre, este atât de mult întuneric în ochi, şi nimic nu se mai zăreşte? Care dintre razele ce străjuiesc amprentele scărilor sunt cele ce intră pe uşa întredeschisă şi care sunt doar cele care sunt ultime pâilpâiri ale unor candele ce ard fitilul uscat.

Mai nimic nu se zăreşte în subsolurile catacombice prin care bâjbâie chiar şi îngerii. Oamenii, nici atât. Se târăsc prin malul lipicios şi sunt înglodaţi şi de-a dreptul îngropaţi în devoratorul lunecuş al toboganului. Vrajba îi cuprinde şi unghiile de sub care rânjeşte clar auzitul ce le stăpâneşte gândurile, sfâşie, încercând să dea celui ce poartă în el sămânţa urii şi neiubirii, de orice, de oricine, sânge pentru a se spăla. E prea mult mâl adunat sub unghii că nu mai poate mâna omului nici să se agaţe de vreun perete, fiindcă-i lunecă şi se trezeşte rănindu-şi singur picioarele.

Sângele şi mâlul, împreunate, dau mirosuri care îmbată ca şi un alcool nestâmpărat. Şi nestâmpărată este împreunarea şi tot mai puternic şi mai îmbătător este mirosul, că atunci când cineva vrea să întredeschidă uşa, se lasă sedus de îmbătare şi coboară scara, fără să se întrebe de ce şi fără să se întrebe unde va ajunge. De jos se mai aud, din când în când, şi cuvinte mieroase şi, mai tot timpul, armonii îmbietoare, care să acopere vrajba şi încăierarea de-acolo. Unii coboară fără crâcnire, alţii cad în genunchi. Câte unul are noroc să fie prins de câte un venit întâmplător la uşă şi, scos cu ochii la lumină, ce gurii încleştate îi dă apa care să o dezlipească. Alţii însă, în genunchi, se târăsc până la marginea scării şi cad, prăvălindu-se, pe scara care-i înclinată, destul ca doar cei mai conştienţi apucă să se prindă ca să nu ajungă la fund.

Îngerii, când se vor veniţi, sunt alungaţi cu petre sau cu afumături şi sare prăjită. Când îngerii reuşesc să intre, aripile lor sunt arse de căldura dogorindă a putrefacţiei sufletelor ce se zbat să nu fie prinse în chingile neputinţei şi nemaisimţirii. Doar serafimii, cu cele trei perechi de aripi, mai vin şi mai zboară prin catacombe, scoţând pe cei ce mai au răsuflare, afară, în câmp cu verdeaţă.

Acei preoţi mari, veniţi din Ceruri înalte, căutări mai fac după cei ce li se mai roagă de ajutor. Şi tot caută, şi tot spun ce au de spus, dar frica celor rugători tot pe ei îi face să se depăr-teze, căutând lumina candelelor ce-şi trăiesc ultime pâlpâiri. Îşi trag cu greu răsuflarea de oameni dar tot dau cu biciul în spuse, ca să arate că se pot îmbuiba cu puterea ieşirii. Ultima rază a candelei îi face, pe ei, îmbătaţii şi rugătorii, să creadă că ştiu ieşirea, că pot ciopli trepte şi scări în pereţi. Şi scormonesc pereţii, şi se caţără. Până când cu capul încearcă să spargă tavanele pline de tot felul de vietăţi. Cad şi cu capul lovesc în jos şi se înfig, pierzându-se aproape de tot. Mai greu cineva se mai găseşte, ori se încumetă, să-i mai poată aduce la buza scării şi la întredeschizătura uşii.

Li-i rugăciunea către alţi oameni, li-i gândul la învăţători, dar mintea li-i în adânc şi n-are nici un licăr de adevăr în ea. Cu gândul caută să fie ajutaţi de faptele celor ce le-au arătat învăţătura, dar faptele lor se opresc la a face vorbire despre faptele altora, sau a se întâmpla fără să ştie ce s-ar vrea să fie, să facă.

Răsună pereţii în jurul zarvelor, dar ei vorbesc de înţelegeri cu cei ca ei, să caute scări sau să-şi facă aripi să poată zbura. Unii ştiu c-ar trebui să zboare sau măcar să ajungă să meargă în Lumină, dar mulţi vor să zboare doar, chiar şi dacă ar fi lilieci ai adâncimii lor. Vor doar să zboare ca să ştie că alţii sunt jos, în mâl, mai jos decât ei, iar cei de jos să le strige că au reuşit să facă aripi şi să fie sus.

Câte unii, care nici la aripi nu se mai gândesc, îşi adună mâ-lul pe lângă picioare şi apoi îl calcă, când cu un picior, când cu altul, să poată să se înalţe. Şi strâng, şi strâng, şi tot strâng, bătătoritul mâl. Le strigă preoţii cei mari să-l ia afără şi să-l ardă ca să-l prefacă în cărămizi pentru casele celor sărmani.

Cei care nu mai pot să audă ce li se strigă, ajung să li se usuce mâlul pe picioare şi să se apere de răzmeriţa până-şi dau suflarea candelelor. Din cei care aud, unii se miră de ce li se strigă şi fac la fel ca cei care nu aud. Ceilalţi adunăcât pot din ceea ce şi-au strâns sub picioare şi cară cu ei, mergând spre locul de unde li se strigă îndemnul şi chemarea. Unii nu ajung, mulţi se opresc răzvrătiţi de lungimea drumului, unii ajung şi îşi fac ceea ce aveau de făcut şi le fusese reamintit în strigătul preoţilor. În ceruri îşi au loc de casă, pe pământ pun temelii de casă de piatră. Iar casa lor lor se-mbogăţeşte şi se primeneşte la ceas de treceri şi înălţare.

Scări multe zac neştiute. Zac în călduri sau în frig, zac în uscăciune sau în băltire, zac în bătaia vânturilor sau la loc ferit, zac la soare sau prin unghere cuprinse de întuneric. Scările şi ele vorbesc, strigă şi plâng că stau degeaba, deşi ar ajunge până la cer. Dar cei care le-ar putea pune spre urcare parcă ar vrea să se pună ele singure şi să le lase acolo când ajug ei sus, unde îl duc scările. Dar scările n-au cum să se mişte, şi nici nu pot fi mişcate dacă n-au pentru ce să fie mişcate.

Preoţii ştiu de ce vin la intrarea catacombelor. Ei ştiu că au fost chemaţi sau trimişi. Vin ziua, vin noaptea, vin oricând. Vin prin frig sau prin viscol, vin pe arşită, vin prin ploi. Li se lipesc ochii de geruri sau de friguri, li se ard paşii, li se pun şiroaie de apă în tot lungul drumului, dar vin cu felinare în mâini ca să nu se rătăcească cei care urmează urcaţi pe scările pe care şi le-au dorit urca.