miercuri, 30 mai 2012

Din depărtări faci paşi spre mine

De-acolo de unde azi întunericul este mai puternic decât lumina, de unde frigul este mai cuprinzător decât umbra căldurii, aud podelele care încep să îşi ia rămas bun de la paşii tăi. Ştiu, ştiu că îţi place să cred că eşti încăpăţânată şi mi-ai spune că e doar părere a mea, că ceea ce aud este doar şoapta propriilor dorinţe, dar dacă te laşi câteva clipe să te priveşti singură pe tine, cea care stai pe gânduri de plecare, nu te-ai mai amăgi cu vorba ce mi-o arunci mie. Chiar dacă ar fi să se audă şi dorinţa mea, nu poţi să-ţi negi propria dorinţă. Crezi că degeaba simt podelele paşii atât de grei?
Coborând din înălţimea norilor pe pragul pământului, pentru o clipă, stele, chiar şi orizontul poate că ai dori să se vadă prin limpezimi departe scrutătoare, dar gândurile au pus o ceaţă groasă, prin care tot ceea ce vezi are altfel de contururi. Şi lipseşte din contur tocmai conţinutul care e singurul cu adevărat consistent!
Peste puntea ce se clatină, sprijinită de arcul Pământului, trebui să treci. Acum vezi doar urcuşul ce-ţi apare ca o piedică în calea dreptei zăriri. Şi tocmai acolo, în punctul în care trece peste arc, acum e întunericul ce n-are decât fulgere care te fac să îţi închizi ochii. Doar gândul te mai însoţeşte şi gândul te lasă pradă îndoielii.
Când vei trece de inflexiunea orizontului, vei privi lumina drumului. Atunci vei şti că ceea ce acum te face să te cutremuri este gândul, iar asta vei înţelege doar când vei simţi că tremuri. Coborând înspre lumina ce se va arăta chiar şi ochilor închişi spre a dormi, vei simţi vârtejul care te va absorbi înspre viaţă. Mai departe de gânduri şi idei, întâmplatele trăiri ce nu vor sta să aştepte nici hotărâri, nici îndoieli, vor pune punct cuprinzător şi rodnic vechiului sens al înţelesurilor rigide. Un adevăr, mai mare decât tot ceea ce a existat, oricum s-ar fi numit şi orice ar fi fost, va face să pornească lumea cu începutul care nu ar putea să se întâmple sub privirile tuturor.
Drumul pare lung. Paşii sunt puţini... Şi-i simt că vin spre mine. Sunt acolo, doar trebuie să treci pragul de lumină.

luni, 28 mai 2012

Ţintind spre stele

N-am trăsături de vânător. Dar, intuitiv, sau cu o trăsătură înnăscută, mi-am tot încercat puterile în a ţinti. Nu mi-a plăcut niciodată să ţintesc ceva ce era sub orizontul meu şi abia acum înţelegeam de ce: atunci n-aş fi ţintit ci aş fi ţintuit.
Mi-a plăcut să privesc orizontul şi întreaga lui deschidere, am găsit destule ţinte. Găsindu-le, ştiindu-le, înţelegându-le, am ţintit şi am mers direct spre ţintă. N-aş fi putut să arunc cu o piatră sau cu un glonte, pentru că nici piatra şi nici glontele nu m-ar fi putut îmbogăţi cu tot ceea ce doar ele ar fi cunoscut, nici măcar nu s-ar mai fi întors către mine ca să îmi spună. De aceea am învăţat să ţintesc şi să merg eu spre ţintă. Şi această învăţătură mi-a fost de mare folos, căci aceasta mi-a fost calea spre cunoaştere. A trecut timpul... stau să mă întreb dacă îmi era de ajuns să ştiu ţintele sau e mai bine că acum pot să spun că le cunosc?
Mi s-a spus că e mai uşor să mă uit în jurul meu, în jos, atâtea pot fi ţintite fără prea multă încordare, fără prea mult efort, fără prea multă aşteptare. Chiar mi se arătau cu degetul comori pe care eu le ignoram. Şi pentru ignoranţa comorilor dar şi pentru ignorarea celor ce stăteau cu degetul întins în faţa privirilor mele, multe cuvinte mi-au curs, mi-au şiroit precum ploile de vară, pe mine şi pe viaţa mea.
M-au mai şi bătut gândurile şi m-am bătut şi eu cu gândurile care încercau să-mi abată drumul sau să se pună de-a curmezişul, ca să mă învăţ, ziceau ele, cu ricoşeul. A fost o luptă mare, pe viaţă şi pe moarte, o luptă cu un singur învingător. Puteam să mor eu sau puteau să moară ele. Şi-atunci eu aş fi fost un alt eu. Şi a fost o luptă destul de necinstită din partea lor... S-au apucat să-mi inventeze vise cum că aş fi ratat ţinta. Doar că erau vise ce nu aveau tărie. Întunericul lor n-a putut să îmi acopere lumina în care le priveam.
Doar cei care măcar o singură dată au fost cei care, după ce au ţintit, s-au dus ei spre ţintă, pot să spună cum este drumul până la ţintă. Doar acela poate să ştie ce simte un glonte tras spre o ţintă... cum sunt de învins picăturile de rouă ce trebuie să le evapore, cum trebuie să-i spulbere aerului încăpăţânarea de a-i fi oprelişte, cum trebuie să treacă fără să-i pese de praful şi fumul care sut armele celor care vor să-i întunece privirea...
Ţintind mereu în ceea ce totdeauna a fost la nivelul orizontal al privirilor mele, toate acestea le-am învăţat, şi le-am avut în trăiri. Şi tocmai de aceea port pe mine semnele ghinturilor şi ale orificiilor de intrare pe care trebuia să le fac, pentru că nu totdeauna porţile de intrare erau deschise... Am ţintit totdeauna în ceea ce părea de neatins, de nemişcat, de neintrat. Niciodată în flori, în petalele lor, în păsări sau în aripile ce purtau în zbor o pasăre. Iar de mi-au ieşit gâze sau fluturi înaintea mea, le-am luat în palmă şi apoi le-am dat drumul, ca să nu le striveasc, din greşeală, trupurile sau aripile.
De atâta ţintit în planul privirii, puteam să risc prea mult. De atâta privit în faţă n-aş mai fi putut să văd şi frumuseţea lumii, nicicum a vieţii. Am văzut ce era privind în jos şi nu era ceva care să fie de folos. Atunci am ridicat încet privirea şi am văzut că şi noaptea, cu tot întunericul, cerul era plin de lumini. Câte lumini atâtea stele... Atâtea ţinte, pentru oricine şi-ar fi dorit să-şi ridice fruntea din pământ... Era o frumuseţe nobilă, era ceea ce ştiam din visuri că poate exista.
Acestei nobile frumuseţi nu i s-ar mai fi potrivit nici piatra, nici glontele. Doar săgeata putea să aibă în ea puterea de a urca până acolo, în arcul curcubeului, sau acolo unde stelele îi aşteptau pe cei care trebuiau să vină. Nu mi-ar mai fi fost de ajuns privirea ochilor ca să pot cuprinde drumul şi de aceea nu mai puteam să fiu, aşa cum eram, arcul şi arcaşul din care să plec, asemenea unei săgeţi, spre stele, ori spre una dintre culorile curcubeului. N-aş fi putut să pătez cu tot colbul ce se adunase pe mine, splendoare unei stele ori strălucirea celor şapte culori. Şi, ca să pot să ştiu că m-am curăţit de colb, nu puteam să mai stau nici în întuneric, nici în umbră.
Ieşind de acolo unde eram, m-au cam ars razele de lumină, dar fără să le simt arsura n-aş fi ştiut pe unde s-au mai lăsat, să se hiberneze, urme de colb. Stăteau ascunse cu speranţa că pot să redevină ceea ce au fost, nu doar urme. Dar arsura m-a ajutat să le aflu pe unde stau, şi ce rădăcini şi-au mai lăsat înfipte, şi unde e gata să plesnească destinul de s-ar fi îngroşat sau înfipt prea adânc aceste rădăcini. Când am reuşit să mă dezbar de cât mai multe dintre ele, arsurile nu mă mai usturau, lumina nu mă mai ardea. Începusem să văd prin mine şi simţeam că plutesc. Când am pus mâna pe arc l-am văzut că se transformă în lumină. Şi de mă făceam săgeată-n arc, zăream departe, foarte departe, oricât de mult întuneric se aduna, oricâte păduri de găuri negre mi se puneau în cale.
Aşa am început să mă ţintesc şi înspre acolo unde nici acvilele nu mai ajung în zbor. Am fost timid la început, dar am văzut că dacă nu mi-am mai agăţat gândul de colbul ce nu mă lăsa să urc în zbor, ce mă trăgea înspre mlaştinile din care se ridică în zilele de secetă, am putut să urc până dincolo de înălţimimile la care acvila încă îmi putea fi străjer, dincolo de vârful munţilor ce ţin pe creştet cerul. Şi am reuşit să urc şi să ajung acolo unde se deschid porţile cerului. Au fost primele porţi pe care nu le-am mai găsit închise. Am aflat mai tîrziu că nu sunt niciodată închise pentru cei care reuşesc să ajungă până la ele... puţini sunt cei care, dincolo de dorinţă, fac ceea ce au de făcut să ajungă la ele...
De-atunci am rămas mereu cu privirile rotindu-se, din planul orizontului înspre cer şi tot de atunci ţintesc spre stele. De ele nu-mi este frică şi nici de faptul că aş rămâne pe acolo, lăsând arcaşul să stea degeaba. Şi mă las să zbor, ca săgeata, către stele, de oricâte ori mă cheamă trăirea vieţii.
Sunt mulţi acei care privesc spre stele şi se gândesc să le cucerească. Ei nu ştiu că o stea cucerită, dominată sau posedată, nu mai este stea, devine un biet asteroid ce se trece atât de repede încât i se uită strălucirea. Stelele vor sta totdeauna alături celui ce se bucură de strălucirea lor, celor ce e lângă ele cu bucuria luminării, luminându-le. Şi nu sunt deloc speriate să se alăture mai multe aceleiaşi săgeţi ce a avut puterea să urce din atât de coborâtul Pământ.
Ele, stelele, mi-au mai spus ceva. Că să privesc în orizontul meu. Există şi acolo praf de stele... O ţintă pe care trebuie să o caut şi să o duc, pe vîrful săgeţii, în ceruri... Acolo se vor preface în stea... Poate de aceea am avut dintotdeauna acea trăsătură de a ţinti. De n-ar fi fost să ţintesc, de-aş fi fost un simplu vânător, stelele nu mi-ar fi putut vorbi niciodată!

duminică, 27 mai 2012

Oricum, rămâi...

De pe vremea când se putea privi peste pădurile ce nu se lăsau pătrunse de pasul omului, ştii cât de uşor îţi spuneam cum va fi locul în care trebuia să ajungem, înainte de a pleca din loc. Am primit în dar uşurinţa de a pri-vi dincolo de limitele pe care ni se lăsaseră aici să ne fie, pentru a învăţa că, oricâte ziduri s-ar înălţa în cale şi oricât întuneric s-ar turna în pocalul zilelor şi al nopţilor, tot vom pleca.
Şi mai ştii de câte ori ţi-am reîntregit trecutul pe care tu îl ştiai dar eu ţi-l povesteam. Prezentul meu putea să fie prezentul tău, dar la fel de bine putea să fie trecutul sau putea să fie viitorul. Nu m-am gândit niciodată să mă ghidez după legea hazardului, am preferat să desluşesc legea haosului, cu toate posibilele drumuri şi cărări ce le poate ea deschide. Şi mi-am rotit mereu privirea dinspre răsărit înspre apus, ori dinspre sus înspre jos. Chiar şi dincolo de orizontul ce poate să-l vadă privirea priveam, căci ceea ce nu era făcut să se vadă se desluşea prin reîntregirea din amănunte.
M-ai întrebat cândva de ce nu pot să uit nimic, căci ţie uitarea îţi mai face câteodată şi probleme. Şi ţi-am spus, să îţi reaminteşti, locul în care stau toate informaţiile din amintiri spre a ne fi totdeauna cunoscute. Şi mai ştii spusa-mi că pun pe hârtie nu amintirile trecutului, care dacă vor să vorbească de mine şi de tine, în lumea asta, sunt sărace, ci tocmai amintirile din viitor. Acesta îmi e darul de demult, aceasta îmi este puterea prin care am trecut de frica pe care oamenii, pierzând încrederea în ei, în firea lor, o au atunci când necunoscutul îl au în faţă. Privirea în stânga este amintirea, în faţă este realitatea, în dreapta este necunoscutul!
Tu vrei să fugi, dar oare unde? În sus, în jos, tu nu mai poţi. Îmi vii din stânga, e firesc. Îmi stai acum în faţa mea, şi te privesc. Priveşti spre orizont, înspre acolo fugi cu gandul. Acolo vrei să te ascunzi. Acolo chiar ze simţi ascunsă. Te miră nemişcarea-mi care-ţi spune că eşti liberă să alegi?
Chiar dacă ţi-ai ales plecarea, mă vezi că nu am teama că ceea ce ţi-am spus nu va fi aşa cum ţi-am spus. Cuvântul meu e pus în joc, mă doare doar timpul care trece şi va trebui să vină graba să ne pună la treabă. Oricum, rămâi, orice ai face, pe drumul care l-ai ales, atunci când ai pus pasul în orizontul ce-l priveşti, uşor şi tu, căci este trecutul tău. Acolo unde crezi că te vei ascunde doar ţi se pare că e dincolo de orizont. Acolo te văd, în firescul faptelor, venind, plecând, pe drumul prea real al prezentului şi actual. Sunt locurile cunoscute, cu oameni unii necunoscuţi. Te văd păşind trepte, te văd reordonând elementele cotidianului. Eu, tu... viaţa...
Poţi să crezi că deja te-ai ascuns. De fapt ai făcut doar un pas grăbit, ca să ajungem mai repede acolo unde este locul din care vom privi iarăşi trecutul amandoi, în doi. Atunci, de acolo, se va înţelege mai uşor actualul prezent. Acum privirea mea te vede, oriunde te-ai vrea ascunsă. Tu mai ştii asta sau vrei deja să fi uitat?

sâmbătă, 26 mai 2012

La răscruce de viaţă

Tăcerii te-ai dat cu speranţă că spusele mele, din clipele de primă cunoaştere nu ţi se vor mai potrivi, că vei găsi o cale să îmi arăţi că am greşit eu. Doar că nu ai stat să te întrebi dacă îmi veniseră vorbele dintr-o târguire a dorinţelor sau dacă plutea în jurul tău toată mireasma viitorului, creionat de ansamblul unui trecut păstrat şi el, cu mare grijă, în taina tăcerii. Din acea primă, rânduită de întâmplare, întâlnire, ţi-am regăsit privirea tristă a pasului către viitor şi n-a fost uşor să ştiu că nu s-a putut abţine acea oftată spusă: Pericolul încă nu a trecut!
Pe mine mă ţin în loc chingile dezamăgirii, pe tine te zdruncină rafalele unui uragan care nu mai are mult până la apogeu, pe noi ne despart niştea aripi negre ale minciunii şi ale fricii. Cum îţi doreşti nu poate să mai fie, corabia trăirii tale are pânzele rupte şi malul e departe. Iar hula te face să crezi că merge drept, deşi deriva, dacă nu ţi-ai fi orbit ochii în încercarea de a nega orice atunci când era spus, singură puteai să o vezi. Oricum, acum, aşa cum îţi sunt acum privirile, sextantul nu îţi mai este de folos.
Dacă ţi-ai fi dat şi ultima picătură de lumină, aceea care s-a salvat ascunzându-te de tine, tot la ceasul care ţi se va arăta când îşi va suprapune secundarul, minutarul şi orarul la semn marcat, ajungeai. Nu eu, ci tu l-ai fixat să bată, precum un clopot, în dungă şi apoi în dangăt prelung, prevestitor. Mai ai încă o dorinţă de a ascunde fărâma de ego sub pragul tăcerii şi nici răsăritului şi nici apusului de soare nu i-ai spune nici la ce, nici unde, nici încotro îţi îndrepţi gândul când dinlăuntrul sufletului te trezeşti că se arată, trezit, dorul de ducă, dorul de depărtate. Şi te poartă gândurile, ca şi cum s-ar mai putea agăţa de repere din lumea aceasta, însă nu prea poţi să te împaci cu paşii care nu vor vrea să mai ţină cont de tot ce acum îţi spui că va fi.
Prin răscrucile vieţii am trecut nu doar odată, în vremurile ce le trăim. Prin răscruci şi eu, şi tu, am trecut... Dar acum mie mi-a fost dat să le învăţ semnele care nu pot să lase paşii rătăcirii, înainte de a ajunge în ele. Să ţi le arăt nu pot, să le vezi acum nu vrei...
Te-am privit din spate păşind pragul bisericii din străbuni şi, prin poarta timpului deschisă de unduirea ta şovăitoare, ţi-am văzut singurătatea primei zile de rătăcire şi prima seară în care se vedeau nu doar urmele lacrimilor ci şi semnele care se văd pe orice corabie eşuată pe stâncile ce n-au putut apele să le spargă, pentru a nu mai sta împotrivitoare drumurilor celor ce nu se puteau opri să contemple dezastre. Şi ţi-am văzut privirile ce căutau înstelarea primei dimineţi a vieţii ce ştii că va veni. Spre Nordul ce-l mai ai şi acum în gând îţi va fi aşteptarea răsăritului Luceafărului prevestitor de zile bune. Şi s-au văzut, prin poarta larg deschisă, zilele de aşteptare, zilele de schimbare, zilele nenumărate următoare.
Oricâtă încorsetare ar putea să se spună ca are azi viaţa, oricâte zvonuri s-ar vrea aruncate în stânga şi în dreapta, despre mine, îţi doreşti să le crezi doar ca să simţi efectul somniferului pe care ţi l-ai dori ca să treci peste ceea ce nici un anestezic nu va putea să facă să nu se simtă. Ai fugit de tine, fugind de existenţa mea, tocmai pentru că boarea rece a nicicând întoarecerii o simţeai aproape, prea aproape, de tine. Un fel de pact al tăcerii, ţi-ai spus, şi te-a ameţit suavul miros al învingătorului efemer. Dar tocmai tu ai uitat că mi-ai vorbit de lupte pierdute şi războaie câştigate. Eu nu m-am îndoit niciodată, nici chiar când tu te îndoiai de tine, când îmi vorbeai de cântecul de lebădă al ultimelor sforţări de stagnare, şi m-a surprins încrederea oarbă ce ai dat-o, brusc, unei tăceri care îţi era teamă să nu se rupă, ştiind că ar fi spart barajul ce-l ştii deja prea fisurat ca să reziste viituri care astăzi are cote depăşite de alarmă şi dezastru iminent.
La răscrucea vieţii stai, eu stau în pragul drumului pe care mi l-ai prevestit tu. Când eu plecam din zilele toamnei ultime de singurătate, tu îţi pregăteai haina aceea pe care o vei purta când voi fi primul căruia îi vei spune, în cuvinte, ceea ce privirile vor fi să se arate. Oricâte tăceri vei mai lăsa de-acum să stea de-a curmezişul, voi fi eu primul cel care, până în noapte târziu va sta străjer liniştii ce ţi-o vei căuta-o şi înţelegerii ce o vei da clipei următoare. Pragul bisericii străbunilor poartă pe el amprenta viitorului, ce a stat o clipă îngenunchiat acolo, în rugăciunea către Ceruri de a nu se mai lăsa întărziat de iluzia unui prezent sinucigaş.
Apă ce părea înghiţită de miezul nopţii te-a privit în ochi şi ţi-a botezat îndemnul desprinderii pe care n-o vrei dar o aştepţi, ştiind-o în venirea ultimei turnante. Tăcerea este semnul ultimei linii drepte.
Eu sunt doar un înainte mergător al celor ce sunt pe drumul nostru, şi când am înţeles că acea spusă, în glumă părea, că totul ar fi în pas cu zisa ta, dacă altcineva s-ar grăbi, era desprinsă din realitatea pe care eu o vedeam trăită de tine. În drumul tău înspre nordul din care vei veni chemată ca martor al ritualului necesar, eu voi fi acela care va sta pe peronul unei halte ca tu să poţi dormi sub privegherea flăcării ce va pâlpăi plăpând în noaptea revenirii tale în lumină.
Acum e furtună mare deasupra de Cerul sub care trăieşti. Când va coborî furtuna sub nori, vei simţi că uraganului nu te mai poţi opune. Eu am văzut şi sunt oricând gata să vin, înainte de a începe seara, să poţi să ştii că nu te rătăceşti, că nu orbecâi întunericului ce te va ameninţa.
Ridică-ţi privirile, şi ridică-ţi braţele... Lasă viaţa să se întâmple, las-o să trăiască!

vineri, 25 mai 2012

Începeri de redefinire

Te-ai întrebat, şi nu doar o singură dată, de unde şi de ce am apărut...
Te-ai întrebat şi ai căutat şi tot cauţi măcar un singur răspuns. Ţi l-ai dorit mereu, din prima clipă în care mai marea sau mai mica întâmplare a adus gândurile să fie mai aproape. Mai repede, ori mai încet, timpul s-a lăsat să treacă pentru a fi totul pregătit pentru ceva... ceva ce are însemnătate de pas pe prag. Totul trebuia să fie aşa cum îţi fusese dorinţa, atunci când, în trecutul care totdeauna se uită, ţi-ai dorit să vină acea clipă în care să-ţi recunoşti repere, în care să îţi ai sau să îţi defineşti repere.
Sunt venit de acolo de unde am povestit, am venit de acolo de unde oricine îmi poate găsi trecutul. Eu sunt cel ce sunt, omul care trebuia să treacă prin furci caudine şi flăcări de foc spre a fi acolo unde trebuie să fie, atunci când trebuie să fie. Sunt eu, acela care vorbeşte despre el fără teama de a-şi ascunde ceva din ceea ce ştie că este sau că a făcut, acela care, pentru că aşa trebuia să fie, a renunţat la prejudecăţi, principii şi tabu-uri, ca să poată să fie cel de care te bucuri sau îţi este teamă că este. Te bucuri sau ţi-e teamă, indiferent nu îţi mai este.
De fapt ar trebui, după cum sunt azi rânduielile în lume, azi, să îmi pun şi eu întrebarea pe care ţi-o pui adesea în gând, când nici nu vrei să te gândeşti. Însă nu mă preocupă această întrebare, trăiesc doar aşa cum îmi este dat şi am fost învăţat, de viaţă, că orice clipă trebuie să o am înţeleasă, să îi am înţelegerea necesară în continua mea revenire înspre timpul din care am plecat. Şi tocmai poate că de aceea nu mă mai tem să spun: Eu sunt!
Şi sunt aşa cum vrea să mă vadă cel care se frământă să-mi vadă plecăciunea în faţa vorbelor sau faptelor lui de bravadă, de mândrie, de cercetare, de înţelegere ori de acceptare. Pentru că nimic nu-l poate opri pe celălalt să experimenteze orice este lumesc. Cei care se tem doar de cele lumeşti ştiu că singurătatea-mi le dă dreptul să nu-şi aibă decât opreliştea propriei vieţi de a face ceea ce vor să facă, a propriei lor conştiinţe, în faţa propiei judecăţi. Le pot fi, cred ei, cobai fără apărare. Căci sunt acela care doar cuvântul îl poate opune oricărei alte metode de contrare.
Îmi e cuvântul tot ceea ce trebuie să fie şi tot cuvântul îmi este mai mult decât atât. E tot ceea îmi este de împlinit nevoi pe care puţini cred că se pot altfel împlini: cuvântul îmi este mângâiere când tristeţea mă apasă, cuvântul îmi este privire spre înainte când cred că orbecăi prin beznă, cuvântul îmi este hrană când foame îmi este ca oricărui om, cuvântul îmi este odihnă când oboseala mă cuprinde, cuvântul îmi este forţa necesară când realităţile trebuie să le înving fără de ajutor. Cuvântul îmi este tot, chiar şi când unii cred că nu poate să aibă însemnătate.
Te-ai întrebat, te întrebi, te vei întreba şi vei căuta să ştii răspunsul la întrebarea parcă ireală: De ce el? E întrebarea pe care simt când e pusă şi e întrebarea căreia nu-i voi da niciodată un răspuns. Pentru că nu vreau să ştiu. Poate şi pentru că ştiu ceea ce se vorbeşte prin jurul meu, de ce se dau sfaturi referitoare la mine...
Dacă spun că vin de undeva dinspre viitor, ştiu că îmi atrag priviri pline de compătimire. Dar cu toate acestea nu mă las pradă deznădejdii. Mi-am asumat de fiecare dată tot ceea ce am spus, aşa că îmi asum şi aşa-zisul rol de saltimbanc sau un alt aşa-zis rol de clown. Nu e rolul pe care mi l-aş alege eu, este ceea e înţeleg unii să spună despre mine. Le este mult mai uşor să spună asta decât să se privească în oglindă fără a avea puterea de a se elibera de gândul că în oglindă ar putea să nu fie ei, cei care se cred şi că acolo ar apare cei care sunt, cei care, uneori, şi de alţii sunt văzuţi.
De ce să vreau să creadă ceea ce aş spune eu că sunt? Ţi-am am spus ţie, ţie îţi spun... Ştii şi tu multe şi totuşi îndoieli ai avut şi încă ai. Dar ei care nu ştiu mai nimic, pe ce ar trebui să se bazeze atât timp cât simţirile sunt reduse la ceea ce pot cuprinde în mâini şi la ceea ce pot număra, ori, în mică măsură, la ceea ce le este dat să vadă? Că nu am obiceiurile lor, că nu arăt ca ei, sunt suficiente motive să spună că sunt un om pierdut pentru societate. Întreabă-i tu, dacă ai timp să îi asculţi, dacă ai răbdarea să descurci iţele argumentelor lor sau dacă vrei să le iei afirmaţia ca fiind principială şi neargumentabilă, despre ceea ce înţeleg ei prin om şi ceea ce înţeleg ei prin societate. Eu aştept doar să ne trecem înspre timpul din care am venit şi să-şi vadă singuri spulberate ideile. Deşi nu ştiu de îşi vor mai putea aduce aminte de vremea când îmi trimiteau săgeţile otrăvite ale desconsiderării. Poate ar trebui, pe aceea care ştiu că nu vor mai apuca acel timp, dacă aş îmbrăţişa ideile lor, să le explic. Însă ar avea cum să înţeleagă?
De ce eu? De ce să fi venit înspre tine? De ce am venit înspre tine? Pentru că a venit momentul să schimbi ceva şi ştii, fără să ştii, că venind unul spre celălalt, trecerea ta grabnică, din cauza marii întârzieri, spre ceea ce îţi este dat să fii, se poate. Nu e ceea ce vreau, e ceea ce vrei. Nu e ceea ce îţi gândeşti, este ceea ce eşti. În lumea aceasta în care totul este de suprafaţă, s-a cam uitat că în puterea gândului nu stă nimic dacă nu are grăuntele necesar în suflet. Cei cu gânduri rele ajung până la urmă la cele bune dacă nu le este sufletul rău, aşa cum cei prefăcuţi a face bine tot rău ajung să facă de sufletul le este rău, căci nimic nu rămâne, de-a pururea, prefăcut.
Am venit din viitor şi ştiu că acolo mă voi întoarce. Însă nu mă pot întoarce singur. Nu am să îţi spun dacă acolo trebuie să ajungem împreună, ceea ce pot să îţi spun este că atunci, acolo, multe din înţelesurile şi rânduielile care sunt acum, aici, zămislite din pervertirea adevărurile, în mintea celor care au ţinut morţiş să facă din oameni supuşi, nu ne vor mai fi de nici un folos. Acolo, când vom păşi, cei care vom păşi, ne vom redefini toate sensurile. Vom fi tot ceea ce suntem, dar vom fi cu mult mai mult.
Ai acum întrebarea provocată de spusele mele pregătită să o pui. Nu, nu o pune căci îi vei găsi răspuns în întunericul nopţii pasului ce vine, când îţi vei oglindi ochii în privirea mea. Atunci vei înţelege, dincolo de ceea ce încerci să înţelegi, nu doar întregul răspunsurilor ci şi esenţa propriului tău drum. Nu eu ci tu vei fi cea care vei hotărî, dintr-odată, pentru totdeauna, drum spre înainte, nicicând spre înapoi. Eu... vei şti doar că sunt acolo, cu tine, ca martor la redefinirea-ţi prin care treci pe malul de la care pleacă drumul către înălţimile de care ţi-am vorbit că le vei atinge. Şi voi fi acolo tocmai pentru că m-ai chemat cândva, când nici nu te gândeai că exist, ca să îţi fiu martor, dar şi întru ajutor, de vei avea de ajutor nevoie.
E-n firea lucrurilor să se întâmple toate şi să-ţi dispară frica de schimbare, căci nu sunt venit ca să schimb ceva ci să se împlineacă cele ce trebuie să se împlinească. Şi prin toate am trecut, şi le ştii pe toate, tocmai pentru că a trebuit să învăţ că înainte de a-mi pune în fapte dorinţa de om, să las faptele să curgă aşa cum este firesc. Iar dacă mi-a fost dat să îl am alături chiar pe Iuda, nu doar că i-am iertat vânzarea înainte de a o face dar, l-am iubit mai mult decât se aştepta el să o fac, chiar mai mult decât aş fi putut să mă iubesc pe mine. Aşa trebuia, ca să poată şi el să se redefinească. Doar aşa Iuda putea să rămână al trecutului pentru totdeauna, iar în viitor să fie cel care facce mărturie despre fapta sa!
Acum ce întrebări mai încerci să îţi pui? Sau ce îţi mai spui? Acum sigur ai, aşa cum ai mai avut, un noian de întrebări ce ţi le pui şi pe deasupra te întrebi cum de pot eu trăi fără întrebări. Ce îţi spui tu poate fi mult sau puţin, dar sigur mulţi dintre cei care află toate acestea se vor alătura, din convingere, acelor care sunt convinşi că ceea ce spun este numărul unui clown. Mi-am asumat tot ceea ce era şi este de asumat, chiar şi această convingere a lor. Căci până la urmă tot adevărul va triumfa.
Mi-am asumat totul pentru că ştiam că aşa sunt oamenii. A fost o vreme când eram foarte aproape de lumea lor şi, pe atunci, nici eu nu le înţelegeam pe toate. Ştiindu-mi neînţelegerea mea de atunci, îi pot acum privi fără să îi consider potrivnici, chiar şi dacă ei, câteodată, când mă prea apropii de adevăr mă cred că le sunt duşman, cred că dacă ajung să cunosc ceea ce vor să aibă ascuns, vor ajunge rău.
Multe ţi-am spus, mult mai multe am să îţi spun, şi ţi le voi spune, căci clipa acelei oglindiri a privirilor va veni redefinitorie. Ţi le voi spune pentru că-ţi este dorinţă de a şti. E dorinţa pe care oricine o are, chiar şi dacă nu o recunoaşte. Unii cred că nu este normal dar oare de ce să creadă că unui copil i se poate fura acel “de ce?” de care este nelipsit? Omul asta nu vrea să creadă, că orice vârstă ar avea aici, este un copil care se regăseşte doar când este îndrăgostit şi când se simte aproape de moarte. Şi chiar asta suntem, nişte copii singuri, ce nu ştiu unde sunt părinţii lor. Abia atunci cînd simţim că e prea greu de depăşit momentul ne aducem aminte de Tatăl cel adevărat, cel care, cât trăim, alături ne este, la bine, la rău... Abia atunci, oricine, fie rău sau bun, îl roagă, îi cere, ştiind că stă în puterea Lui să îi ajute.
Eu, aşa cum mi-a fost drumul vieţii, am înţeles singur, nu m-a călăuzit nimeni. Nicidecum pentru că asta am vrut. Nici nu mai avea cine să o facă pentru că nu de acum, ci de mai de mult trebuia să fiu altfel. Iar dacă am crezut că pot să evadez în prezent, a ştiut viitorul să mă corecteze. Sunt unul din aceia care au venit să fie alături de cei care prima dată vot trăi ceea ce va urma. Sunt destui, chiar dacă nu sunt mulţi însă oricare dintre aceştia este văzut ca o singularitate. Dacă arunci o privire în trecut, când oamenii nu aveau doar frică de Dumnezeu, cum se arată a avea acum, ci îl iubeau şi respectau, au trăit cei care au dat veste despre cei care vor veni din viitor. Dar s-au uitat astea azi, cunoscuţi sunt doar cei care sunt amintiţi în discursurile celor care multe vorbesc, puţine ştiu, şi mai nimic nu fac. Celorlalţi le e dat să-şi ştie cuvintele uitate prin arhive şi biblioteci.
Suntem doar nişte copii neajutoraţi dar, pentru că am reinventat cuvintele tată şi mamă, aici ne ţinem de rude şi de neamuri şi în asta ne este de cele mai multe ori curajul. Şi ne face o mare plăcere când, ştiindu-l pe un altul singur, fără de mamă, fără de tată, fără spiţă de neam, îl punem în corzi. Iar dacă îndrăzneşte să ceară Tatălui să îi pedepsească pentru nedreptatea ce este aruncată asupra lui, repede îi sărim la gât şi îi spunem că blestemul este un rău. Doar că el ştie ce este rugămintea de dreptate şi ştie ce este blestemul, pe care doar când simte colţii ce muşcă din el îl foloseşte, ca ultima posibilitate de a se apăra de fiara turbată ce suntem noi, ceilalţi. Noi, oamenii, ştiindu-ne în sinea noastră vinovaţi, de frica urmărilor, care oricum nu ne ocolesc nici pe noi nici pe cei de după noi, ne-a plăcut să aruncăm cuvinte grele şi să punem la un loc totul sub umbrela blestemului. Nu ţi se pare şi ţie că suntem exact ca şi copiii care, rămaşi fără argumente, repede spun, repede: “prostule!”?
Uite, acum înţelegi cum am trecut eu punţile lumii?
M-ai chemat, am venit... Te întrebi încă dacă e bine să faci pasul sau să mai aştepţi. Te întrebi ce se va vorbi în spatele tău? Te întrebi dacă e bine să laşi timpul să treacă şi să te aducă viaţa în faţa unei porţi de deschiderea căreia să-ţi fie teamă. Ţi-ai dori un răspuns, ţi-ai dori să treci şi un prag pe care îl tot duci pe o zi de mâine. Ştii că trebuie să-l treci... Oare nu cumva pentru că ziua ultimă de mâine bate la uşă, ai ajuns atât de aproape de mine cel care venea spre tine?
Că e azi sau că e mâine... Avem timp deşi nu prea mai este timp. E însă mult prea mare frica de a şti că ceea ce a fost nu era tocmai ceea ce trebuia...
E timpul să iei tu hotărârea... Eu sunt aici. Am multe să îţi spun, dar nu spusele mele te vor redefini... Doar faptele, iar faptele sunt ale tale. Ştii bine că ţi-am spus şi îţi spun şi acum: e timpul lor... vremurile se schimbă mai repede decât s-ar putea crede!

marți, 22 mai 2012

De-atâtea zile-am rupt tăcerea!

Am tăcut vreme îndelungată. Ceea ce aveam de spus, spuneam celor ce, fiindu-mi aproape, ştiind că dintr-un acelaşi orizont venea lumina înspre noi, şi-au dorit şi mi-au cerut să o rup. Şi mi-au cerut să trec bariera propriei cunoaşteri, să spun măcar pe cele ce spuse lor, le-au fost înţelese, privite prin ochii propriilor cunoaşteri.
Am rupt tăcerea, grăbind cuvintele să plece dinspre singurătatea mea înspre înţelegerea celor care-şi caută şi ei drumul împlinirii lor.
Şi am vorbit venind de departe... Am vorbit privind în jurul meu, dar de mai multe ori am urcat şi am coborât, ori m-am dus pe drumurile venirilor, ca să desluşesc taine mai vechi ori taine mai noi. Am mers acolo, acasă, ca să pot găsi limanul ce-lor care-mi cereau să le fiu aproape în căutările şi luptele lor pentru drum în lumină, spre lumină. Sau pentru că ştiau câte cuţite le-au fost înfipte, pe la spate, în trăirile trecutului. Am fost, am văzut şi aşa am lăsat lor şi altora scris ceea ce-mi era dat să cunosc. Şi nu mi-au spus atunci nimic împotrivă, ba mai mult, ştiindu-şi faptele şi înţelegând forma umbrelor ce o desenam prin cuvinte, mi s-au cerut continuările. Şi aşa am continuat să nu tac.
Şi la toate cele ce mi s-au cerut le-am căutat răspunsuri şi căutându-le am aflat câte nu mi-ar fi putut crede gândul şi am aflat câte nu le-am putut aduna în cuvinte pe care să le fi scris. Şi s-au adunat să stea în aşteptare până când va veni şi vremea să se aşternă în cuvinte, iar cele ce nu sunt date spre citire altora până când se vor umple golurile necunoaşterii celor ce le erau bune spre a cunoaşte totul. Şi tocmai pentru a se apropia acea clipă a adevărului, de-atâtea zile, de când am rupt tăcerea, nu am mai tăcut.
Şi de câte ori mi s-au arătat lumini sau mi s-au arătat umbre, am vorbit cu încredere în cei care mă îndemnaseră să rup tăcerea. Şi-am trecut prin gerurile iernii, uitând de mine şi de frigul din jur, de singurătatea ce-mi lăsa mereu timp să fac drumurile sus şi tot mai sus, să trec prin porţile orizonturilor, ca să aflu, ca să ştiu, ca să cunosc tot ceea ce mi se dădea voie. Şi aşa am aflat şi mai mult decât se credea că se poate afla, şi aşa acum, eu tăcutul care a rupt tăcerea, aş putea să pictez scene multe de aş avea alt har decât să alături literele în cuvinte. Şi n-am cerut nicicui puterea de a pune în dreaptă rânduială pe cele stricate, dar mi s-a dat puterea de a şti şi ce s-a stricat şi care ar fi dreapta lor rânduială. Şi n-am cerut puteri să mă apăr ce cei care nu se sfiesc să-şi înfigă gheara în gâtul celui care vorbeşte, dar mi s-au dat puteri care-i pun în faţa neputinţei de a mă opri să pot arăta feţe fără măşti, prin glăsuirea celor scrise.
În fuga drumurilor mele, adesea-ntoarse de furii stârnite împrejuru-mi, din senin, am întâlnit de-atâtea ori viitorul, dar am întâlnit şi prezentul ce nu era ştiut şi am mai întâlnit, des, mai des decât era necesar, trecutul. Am întâlnit umbrele celor ce-şi aveau mereu mască şi mereu fardau vorbele, meşteşugindu-le să aibă înţeles pe faţă şi pe dos, dar şi pe cei care îşi rosteau vorbele cu limba între dinţi, ca totul să le treacă din priviri acolo unde îşi doreau să fie înţelese fără să fie auzite. Îmi ieşeau în cale prin trecut, când nu mă cunoşteau, dar le vedeam de după colţ, aşteptându-mă să-mi pitrocească mintea, în prezent.
I-am întâlnit şi pe cei care se încurcă printre amintiri, dorindu-şi viaţa o basma curată, ca să arate mereu cu degetul către oricine. De multe ori aici i-am văzut ţipând după adevăr, dar acolo se ascundeau sub propria urmă, ştiind că piatra aruncată le întorcea nisipul în ochii lor, cuprinşi de flăcările obsesiei adevărului ce-l ascundeau. Şi le cunoşteam adevărul şi le ştiam minciuna.
Toate cele ce le-am văzut, le-am spus şi mi s-a spus că trebuie să spun. Şi aşa am continuat să nu tac.
Mi-am întors privirile peste orizonturi ce se credeau ascunse oamenilor, ce se arătau doar nopţilor frământate de nesomnul dorinţei de a se face chiar nefăcutele şi le-am deznodat nodurile firelor ce ţineau în loc paşii ce s-ar fi lipsit altfel de călcarea aceluiaşi prag, prag pe care erau ţintuiţi bătrâni şi copii, cei de aproape sau chiar de mai departe. Şi-n felul în care povestea o scrisesem acolo, acasă, o aduceam, de multe ori prăfuită de furtunile pe care le treceam, să o spun aici. Şi o spuneam...
M-am apropiat şi m-am tot apropiat. Şi am vorbit celor care m-au chemat şi mi-au spus să vorbesc. Şi toate câte vorbeam dar mult mai mult cele pe care le scriam, pe unii i-au făcut să nu-şi mai vrea adevărul şi s-au cufundat în tăcere, vorbind pe la spate, iar alţii şi-au pus capul pe perna ce arăta albă pe faţă dar era neagră pe dos şi nu s-au mai putut trezi dintr-o beţie a urii ce i-a făcut să uite chiar şi pentru ce se trezesc dimineaţa. Iar pe alţii, păzitorii lor de taină, i-a făcut să tremure de dorinţa de a se arăta înnobilaţi de forţa învângătorului, neştiind, sărmanii, că joacă frumos jocul libertăţii de a zburda în lanţ.
De multe zile am rupt tăcerea, atunci când mi s-a spus că trebuie să rup tăcerea. Şi azi, unii dintre cei care mi-au spus asta, s-au ascuns, voind să se ascundă, în tăcere şi s-au întors la 180 de grade. Iar alţii şi-au lăsat gândurile urzite pentru războiul de ţesut pavajul intenţiilor care nicidecum spre Ceruri nu pot urca, ci doar a se coborî înspre acolo unde s-au vrut dar neputinţe i-au făcut să se lase duşi, fără putinţă de împotrivire.
M-am prea apropiat de zidul care unora le era de trecere. Începusem să ştiu prea bine timpul prezent şi m-am lăsat ştiut acelor ce sunt aici umbrele cărora le-am desluşit prea micimea lumească. Iar ei şi cei pe care cu sorile gândului îi mânuiesc, cu superioritatea dată de neadevărurile şi ascunzătorile ce-i ţin în vulnerabilităţi, au început, ăncet, ăncet, să nu mai vrea să asculte netăcerea-mi spre care m-au împins. S-au ascuns ei vorbindu-se, unul cu altul, nicicând cu mine, să ridice pietrele, când sufletu-mi era aproape de ziduri, ori de praguri, ori când cred ei că trece împovărat, şi să le arunce toţi deodată. S-au vorbit, porniţi spre un război pe care nu şi-au găsit nicicând curajul de a-mi arăta că l-au început, de primul dintre toţi cei care mi-au cerul să rup tăcerea. S-au bucurat de păcatul lui, ei păcătoşii nevrednici, crezând că pot trage cortina peste viaţă. Dar eu acum nu mai ştiu să tac, nici nu mai pot învăţa tăcerea. Pietrele lovesc din spate, dar stau în faţa lor cu fruntea sus. Ei privesc înspre în jos, crezând că vor putea să-mi poată opri zvâcnetul dorinţei de om. Dar ei mereu privesc în jos. Eu am puterea să-i privesc şi să le caut privirea ca să le arăt că ochii mei vor fi deschişi spre cer şi voi vorbi, căci nu mai ştiu să tac. Tăcerea, când am rupt-o, am rupt-o, pentru totdeauna! Oricâte pietre îmi vor căuta făptura, nici o durere nu-mi va opri cuvântul! Şi de va fi nevoie, chiar şi după moarte!
Şi voi vorbi cu oamenii... Dar şi cu Cerurile voi vorbi, cerându-le să dea fiecăruia răsplata după faptă şi simţire!

Focul doar, purifica-va

Vorbe grele şi foarte grele, fapte tot mai absurde ascund trăiri dintre cele mai grele, oameni care se urâţesc sub securea amintirilor şi iubirii fluturate ca stindard de împrumut, se simt, se aud, ori se văd, tot mai des.
S-au ajuns rânduielile dosnice să-şi facă legea împotriva firii şi să se rânduiască desfrâul fricii ca îndemn spre moarte, ca îndemn spre bucuria pedepsirii celor nevinovaţi. S-au ajuns păcatele cele mari, cele mai mari, să fie repere de condiţioanare a vieţii şi a vieţilor altora, omorâte în trăiri şi subţiate de reala consistenţă.
S-a ajuns să se sinucidă oamenii prin nesocotinţă şi nesăbuinţă, prin efectul faptelor, şi lumea se miră de toate câte îi strivesc pe unii, sau pe ei înşişi, aproape pe nesimţite, aproape din nimic. E mare frica şi e mare destrăbălare în mintea oamenilor, care una spun şi alta fac, una vorbesc şi alta gândesc. Şi tot mai mulţi apar ca mari cunoscători ai adevărului pentru alţii şi se fac apărătorii drepturilor de a fi sclavi celor ce ei cred că le cunosc adevărurile. Şi când micimea unor suflete tremură în faţa lor, îşi pun coroane de stăpânitori.
Azi, ştiu unii, că le este bine, în forma şi în sensul în care binele îl definesc de la o clipă la alta. Binelui lor nu stă împotrivă, s-ar crede, nimeni şi nimic, chiar de-şi spun că Cerurilor li se închină şi potrivesc vorbele în aşa fel încât să-şi ştie cunoscută bunătatea, şi credinţa, şi firea blajină, de către toţi şi cu mare convingere, chiar dacă în spate, nevăzuţi şi neauziţi, răstignesc chiar şi sufletul propriilor copii.
Prea târziu! îşi spun cei care privesc pe oameni în ochi şi au curajul de a-şi ridica privirile oricând, vorbind de ceea ce mai au ei de făcut pentru ei. Mai e destul timp! îşi spun cei care ţin pe mânecă şişul cel de suflet tăietor şi sub haină parâma legătoare a vieţii. Dar ei sunt cei care nu-şi găsesc odihna în a mai găsi un loc sau un om pe care să-l vadă îngenunchiat de dragul de a şti pe cineva îngenuncheat, doar de dragul de a şti că pumnul a lovit şi durerea a închis orice vorbire despre adevăr.
Beţia apelor reci a urcat deasupra tuturor bucurilor fireşti şi omeneşti. Suflete îmbălsămate, de multe ori sălăşluind alături minţilor îmbălsăte, fac legea pumnului în gură şi a minciunii aduse la rangul de ţel şi sens de vieţuire, se amestecă în nemăsurată măsură în trebuinţele trăirii vieţii celor ce nu se arată în adunături ucigaşe ori înrubediri pentru călăuzirea pe căile pierzaniei.
Pământul nu se mai poate lăsa strivit de greutatea atâtor fapte. Apele nu-şi mai vor sufletul mânjit de deocheatele descântece ce trebuie să le ducă zi de zi spre trupuri terciuite. Tot mai greu se poate simţi dimineaţa prospeţimea de atâtea mirosuri ce nu mai prididesc să lase fără viaţă ierburile, păsările, animalele, oamenii...
Prea multului rău i se mai împotrivieşte doar ruga înspre Ceruri şi rugămintea de arătare a vinovaţilor prin trăirea de către ei a răului pe care-l fac. Se ţipă prin blesteme, de către vinovaţi, că rugămintea celorlalţi ar fi blestem, ei fiind doar nevinovaţii necunoscători a ceea ce cunosc aşa cum îşi cunosc buzunarele peticite de arătarea celor ce le place să le fi umplute.
Cale dreaptă s-a pornit. Nici pământul, nici apa, nici toate vânturile ori furtunile n-au nici cum, n-au nici când să mai poată să facă să se îndrepte ceva. Oamenii, din propria dorinţă, din propria voinţă, nimic nu vor a se schimba. Şi de-ar fi dorinţă de schimbare, schimbarea ar fi tocmai de împotrivire către acei ce nu-şi lasă cuvintele în gând, către acei ce văd mai mult decât se vrea punct de vedere. Şi nici calea adevărului n-o mai pot oamenii găsi.
Doar focul şi-a rămas credincios sieşi, neputând fi domolit de cumva e pornit. Şi va veni din Ceruri, de acolo de unde se vede tot ceea ce se crede că nu se vede, acolo unde se aude tot ceea ce se crede că nu se aude, acolo unde se ştie tot ceea ce trece prin gânduri şi se crede aici că nu se ştie. De acolo vor veni ploi de foc ce vor lovi acolo unde semnele, ce acum s-ar vrea de cei nevinovaţi, se vor pune arzând tot, arzând spre a curăţi răul, fără a ocoli ceva. Şi oameni arşi vor fi văzuţi, şi oameni ce se vor pierde în flăcările ce nu le vor stinge nici o apă, căci şi apele vor fi arse de focul ce nu va fi doar flacără.
În curând focuri vor ploua peste trăitorii Pământului. Şi se va mişca Pământul să îngroape cenuşa iar apele o vor spăla. Cei azi fluturători de steag se vor prăbuşi sub greutatea bulgărilor de foc, pe margini de drumuri sau sub acoperişuri de case până atunci pline de întuneric şi singurătăţi. Atunci, abia atunci, cei care vor rămâne neatinşi vor începe să facă o altă lume, cea care va putea să se perpetueze pentru totdeauna...

luni, 21 mai 2012

Curând, la poarta adevărului

Se tot adună nori negri! Se tot adună nori de ploaie şi furtună, peste Pământ. Şi se tot adună nori şi mai negri peste lume. Şi doar fulgere, mai totdeauna de neobservat, fac să se simtă că mai este încă deschisă o cărare înspre seninul înalturilor.
Aleargă toţi, care încotro, de frica ploilor ce vin fără încetare. Îşi caută învelitori care să nu-i oblige să-şi schimbe hainele, fiind prea ocupaţi cu a continua să arate la fel, să arate ca şi cum nimic nu ar fi schimbat. Să arate că ploaia nu-i poate scoate din marea neputinţă a renunţării la comoditate, pentru a gusta din şiroirea picăturii de ploaie ce le-ar putea spăla urma lacrimilor de pe obraz.
Aleargă lumea în lung şi-n lat, nemaiştiind când soarele se trezeşte, privind zorii fiecărei zile cu o pervertită dorinţă de a se privi în plină lumină. Aleargă mereu până la răscrucea drumurilor de care a uitat, ca şi cum ar fi rămase de undeva din începuturile existenţialităţii sale, deşi sunt rămase în nemişcare din seara de dinaintea dimineţii în care îşi dă seama că drumurile există, dar nu-şi mai au rost căci între timp sensurile s-au bulversat.
Prea plină de alergătură, lumea-şi dă cu stângul în dreptul, preferând să meargă de-a buşilea. Plini de oboseala greutăţii hainelor îmbâcsite pe dedesuptul învelitoarelor, oamenii se înghesuie să se lase prinşi într-o ipocrită, hipnotică, spirală absorbantă înspre adâncurile fără suflarea vieţii.
În toată această irealitate acceptată de din ce în ce mai mulţi decăzuţi în automatismul cotidianului trai de supravieţuire de la o zi la alta, prin norii lumii, prin norii de ploaie, în umbra fulgerelor nopţii, se vede umbra luminii în care se vede ivit străjerul porţii.
Alergătorii-şi caută drumuri, nemaivăzând altceva, crezând mereu că dacă vor fi să se coboare vânturi de pe crestele munţilor, norii se vor destrăma şi seninul cerului se va lăsa văzut, că vor putea să-şi arate măreţia avuţiei ce acum o poartă pe sub învelitorile ce şi le au spre a le feri de ploaie. Dar n-au timp să se descotorosească de năravuri, apucături şi învăţăruri pervertite, şi să-şi arate chipul înseninat.
Deasupra de norii lumii, deasupra de norii iernii, deasupra de izvorul fulgerelor, deschisă este poarta spre care nimeni nu se lasă dus azi, dar vor încerca să ajungă, cu ultimile zvâcniri, mâine. De marea alergătură a timpului pierdut, nu mulţi vor ajunge să privească înspre ea, puţini vor privi prin ea şi doar câţiva vor avea curajul să o treacă. Şi se va putea privi vacarmul de dus şi întors al celor care şi-au uitat îndemnul ce l-au avut, cerându-se trecători, ori îmbulzeala celor care îşi vor deşerta comorile străjerului, spre a le fi mai uşoară şi grabnică trecerea. Şi cei ce veşniciei se vor vrea trăitori în bogăţii vor căuta să ceară să li se dea, ori de nu, să ia, şi să rămână aşa cum sunt acum, crezând în ceea ce trăiesc acum.
Curând, la poarta adevărului, se vor înstrăina cele rele de cei buni şi cele frumos făcătoare de chip de acei care şi-au ascuns chipul sufletului urâţit de netrebniciile pentru care n-au precupeţit a se vinde pe sine ori pe neamul său. Şi de trecut vor trece nu acei ce îşi vor dori să treacă ci acei care vor avea toate motivele să fie aleşi să treacă, semn al răsplăţii că s-au voit demni de a trece. Curând, la poarta adevărului, mulţi vor îngenunchia abia când poarta se va închide...

Zorii de lume

Privirile în jos nu văd razele luminii. Privirile în spate nu văd clipa de înălţare. Pragul ce trebuie să-l treacă pasul este mai uşor de a fi trecut dacă ochii îl văd înainte de a-l simţi, ca piedică, pi-cioarele. Şi chiar mângâierea unei frunze înrourate poate trezi urme de teamă dacă din priviri se caută doar ropotul ploii ce a rămas de după furtuna ce, în spate, încă îşi varsă îngreunarea norilor.
De după orice noapte care se sfârşeşte, o nouă zi îşi ridică fruntea ca razele Luminii să-i treacă de creştet, spre a lumina drumul care, de va fi de paşi urmat, iese din hăţisuri şi umbrire, înspre câmpia însorită. Scânteierile primelor raze, oglindite în picăturile de ploaie rămase ca semn al trecerii, caută înspre prima clipirea a ochilor, să dea semnul de a fi văzut răsăritul care nu se poate întoarce din drum.
Privirile în jos nu se văd razelor luminii. Privirile în spate scapă printre degete clipa de înălţare. Zâmbetul răsăritului poate fi consemnul decăderii piedicilor şi trecerii pragului.
Printre desişuri se mai poate, când şi când, mai greu mai des, mai totdeauna rar, mai niciodată când ar trebui, câte o rază ce-ar putea să lase câmp deschis spre orizont, poate să apară, poate să fie căutată. Şi lasă drumului înseninare ori hăţişurilor îl face prizonier, pentru mai mult ori pentru mai puţin.
Printre coroanele copacilor, foşnetul frunzelor, chiar sub umbra înăţimii coroanei, lasă spre înseninarea privirilor de zi, raza vindecătoare să se împreuneze simţirii firelor ierbii ce-şi vrea rodire înălţătoare. Şi zurgălăul nopţii dă vestea zorilor de lume nouă.
Şi dintre toţi copacii ce pot împăduri marginile drumului, la ceas sortit de zodii şi destine, pătrunzătoarea rază-ntregitoare, lăsată-i să umple cu Lumina-i rodnică un luminiş neîntrezărit şi neaşteptat, de coroana ce a renunţat să fie doar umbră, a unuia dintre părelnicii copaci uitaţi de vremurile vechi în care a venit dispre viitor. Unul, doar unul se despovărează de îndoielnica desfrunzire a toamnelor şi lasă o vară ce-şi propteşte rodnicia pe un semn de redevenire.
Privirile în jos stau împotriva razelor ce le caută. Privirile în spate fug de clipa ce iese în calea lor. Zorii de lume, iviţi din vârtejul întâmplării, pot fi privirilor, de se îndreaptă spre-nainte, orizont.

sâmbătă, 19 mai 2012

Acolo sus mergem, în doi

Acolo sus, unde cerul este Cer, unde se privesc stelele în ochi, ferindu-şi ochii de privirile oamenilor, privindu-se fără oprelişte şi fără teama altor priviri, acolo sus unde oamenii nu mai găsesc cum să ajungă pentru că sunt prea doritori de lumeştile bogăţii şi plăceri, se mai poate merge, înainte de suflarea din urmă, se mai poate merge pentru a şti că are în trăirile lui cheia fericirii.
Acolo sus, nu e nici ceaţă şi nici ploi, acolo nu poate să se simtă nici arşita şi nici gerul, pentru că e locul în care fericirea nu mai trebuie căutată, ea există peste tot. Nu poate fi nici mai mică, nici mai mare, ea este atât căt trebuie să fie oricui o ştie găsi: deplină.
Acolo sus, unde ar trebui să ştie oamenii că pot ajunge, puţini mai ajung. Pentru că, nedorindu-şi o lume în care să nu mai existe frică şi neîmplinire, cei care ştiau că oamenii pot ajunge, le-au spus jumătate din poveste, cea cu partea în care toate ies pe dos. Şi au făcut din om un încercător de căi străine, omul nereuşind să înţeleagă de ce povestea nu este totdeauna aşa cum i s-a spus că este. Căutând prin simţire şi cealaltă jumătate, au ajuns pradă tocmai celei spuse.
Omului i-ar fi dat să ajungă mai uşor, mai repede, de multe, multe ori, dacă rânduielile ce ce drepte n-ar fi fost stricate de unii, chiar învăţaţi dar doritori de înrobire a altora, sau de cei care, luând ei calea căutărilor, i-au dus sau i-au adus şi pe alţii spre a le fi alături, spunându-le că în căutare, deşi ei găsiseră doar acea cale pe care era povestit că se ajunge. Înspre cealaltă nicucum n-au mai putea ajunge, nici ei şi nici ceilalţi. Învăţaţi că totul e posibil în singurătate, acolo sus nu se ajunge să să stea clipa de înfericire.
Musteşte de plăceri lumeşti omul de azi şi plin de idei iluminate uită să-şi dorească şi să-şi lumineze drumul. Fuge şi tot fuge căutând să ştie că are sau că a avut, că a fost ascultat şi de cel ce nu a vrut să asculte, că i-a fost dedesubt cel care avea locul deasupra. Asta-i legea ce i-a fost făcută omului pentru zilele de-acum, cele din urmă, tocmai ca să cadă sub gândul fricii şi să înfricoşeze pe alţii. Căci a şti ce-i acolo sus, celor ce vor şi pot acolo să ajungă, prin legi ale falsei firi, li se pun în cale toate piedicile, unii mai zeloşi, din propriul suflet fac o piedică, vânzându-se decăderii pe totdeauna însă niciodătă nevoind să creadă că au decăzut.
Acolo sus, ajungem mai totdeauna întâmplător. Întâmplare este coincidenţa prin care adevărul se lasă ascuns spre a fi înţeles, la fel cum Dumnezeu preferă să rămână anonim. Ajuns acolo, i se dă şansa de a alege spre mai departe sau spre niciodată fără alte căi lăturalnice. De-i este de înţelegere, va fi să trăiască în sensul în care îi este firesc să trăiască. De nu înţelege va căuta pe căi întunecate să mai ajungă, altfel, măcar o singură dată, şansă care o are sau poate nu o mai are. Şi o are mai tot timpul de nu s-a aruncat pe căile spatelui întors. E cam ultima lui şansă de a găsi primul calea. Mai are o ultimă şansă, cea care vine prin altcineva, căci doar aşa mai poate lucra Dumnezeu pentru el.
Cel care o înţelege şi rămâne îmbogăţit de înţelegere, va trăi. Cel care înţelege dar vrea să fie mai bogat, iroseşte şansa. Şi alta nu va mai avea. Va deveni căutător al timpului pierdut.
Celui care, înţelegând, calea şi-o urmează, orâcât şi de oricâte ori i-ar fi luată, mereu şi mereu va primi şansa de a ajunge acolo. Dreptatea are doar unghiuri drepte, cel ce ia va fi cel căruia i se va lua, cel căruia i se ia va fi cel căruia i se redă. Sărac rămâne acel care ia, cel care obligă pe un altul să coboare acolo unde este şi el. Dar doar el este cel care rămâne acolo!
Cel care, acolo sus poate ajunge, aici nicicând nu va mai preaslăvi mândria, frica, infatuarea, minciuna sau necredinţa. Şi nici sieşi sau altora nu va mai greşi. Căci fericirea este aceea care lasă calea iubirii totdeauna deschisă şi închide calea urii cea ucigătoare. Şi de l-ar încerca oricâte, descumpănire va avea, dar tot ceea ce-ar putea face el, omul, va lăsa să se facă de cei care trebuie să facă! Şi acelea se vor face fără să se mai poată ceva îndrepta, căci cei care ştiu tot nu privesc în circumstanţe atenuante şi nici în circumstanţe agravante, cî în real adevăr. Dreptatea omului nu va fi niciodată la fel de măreaţă ca dreptatea Cerului!
Acolo sus mergem, în doi totdeauna, pentru că suntem şi scară şi urcători. Totdeauna în doi şi tocmai de aceea a fost lăsată rânduirea lui doi. Şi-n această rânduială, de n-ar fi pofta îmbogăţirii, doar acolo sus s-ar merge totdeauna. Şi-ntotdeauna aici n-ar mai exista chipuri hâde şi târâtori ce către adâncimi îşi au privirile. Dar prea plin de pofte, tot rânduiala lui doi a lăsat omului puterea de a decide să taie şi să-şi taie scara. Către sus se urcă, mai greu este adevărat, pe scară. În jos se ajunge fără şansă de împotrivire, prin cădere şi decădere. În sus se vrea a se merge, în jos se ajunge totdeauna când nu se vrea merge în sus.
Mulţi au fost cei care s-au crezut acolo ajunşi şi sunt cei care se cred acolo ajunşi. Şi mai mulţi cei care acolo se vor ajunşi. Puţini sunt cei care au ajuns şi au rămas şi care au poarta Cerului deschisă pentru orice, oricând ar fi să trebuiască acolo să ajungă. Puţinii, ei, se vor învrednici să arate şi altora că acolo este loc pentru toţi, că de acolo nimeni nu pleacă înrobit ci doar liber şi doritor de ceea ce-l face să trăiască şi să simtă că trăieşte. Puţini! Prea puţini! Şi prea mulţi cei care jinduiesc după ceea ce au alţii şi îşi atrag blestemul şi pedeapsa Cerurilor când vor să îi fure pe cei puţini! Şi scăpare nu au!
Acolo sus mergem, în doi, nicicum, nicicând singuri. E marea taină a rânduielii lui doi, cel care poate duce adevărul vieţii înspre totdeauna, şi care omului i-a fost dată înspre înălţare şi înspre îndumnezeire. Cel care renunţă, în oricare mod, renunţă la el însuşi. Iar cei care împing spre renunţare, pe sine se împing!

vineri, 18 mai 2012

Spre Lumină, prin Lumină

Dinspre trecut înspre viitor, totul trece prin prezent. Prezentul este cel care dă sens vieţii. Ceea ce a fost este doar ceea ce a fost, ceea ce va fi este doar ceea ce se va trăi, ceea ce este, este ceea ce se trăieşte...
Ceea ce a fost este piedestalul pe care stă fiecare, mai mare, mai mic, dar este doar un conglomerat pe care scormonindu-l e greu să se mai vadă ceva care să întregească o faptă. E doar un cumul de judecăţi pentru proprie înţelegere, nicicând la dispoziţia altora. Fiecare, este dator să ştie, fără infatuare, cu demnitate şi curaj, să vadă cât de înalt are podiumul şi, cu tot atâta demnitate, să nu îl învelească în mucava, mucava pe care să o coloreze şi să o facă frumos mirositoare cu parfumuri de împrumut, şi sclipitoare, cu vopseluri pe care să le cumpere, plătind cît nu fac. Căci ploaia tot va veni şi mucavaua se trasformă într-un înveliş lunecos şi mirositor urât.
Ceea ce va fi este, privit din momentele actualităţii, ceva care s-ar putea modifica după dorinţa momentului. Este ceea ce în orice moment este ignorat. Cuvinte aromate în prezent sunt văzute ca definitorii pentru clipele când nimic nu va mai fi la fel. Este văzut ca şi o ecuaţie în care s-ar putea modifica amploarea unei necunoscute după propria dorinţă. Doar că nu toate au puteri pare, ca să se poată ca şi ceea ce este negativ să dea sens pozitiv expresiei, când ecuaţia ajunge să fie rezolvată. Ceea ce va fi, dureros, este văzut prin prisma lui “poate” care, pus în modul, ar putea fi pozitiv. Însă nu-i este dat omului să fie cel care face ecuaţia şi nici nu-şi are dreptul de a scoate modulul din buzunar.
Ceea ce este... este ceea ce are omul în puterea pasului pe care are, sau nu are, curaj să-l facă, are, sau nu are, puterea de a se privi în ochi cu semenii, are, sau nu are, demnitatea cuvântului pe care şi-l dă, are, sau nu are, bunul simţ de a nu minţi, de a nu se da nevinovat sigur, pentru a pune în spatele altcuiva, ceea ce lui i se întâmplă ca urmare a marii sale neputinţe de a se privi în oglindă. Ba chiar şi când face asta, deşi nu-i place ceea ce vede, se proiectează în lumea pe care a spus - din credinţă sau din făţărnicie - că nu îi este aproape, lumea curvărăsiei, şi caută să dea cu leuca în cap, strigând tot ei după ajutor. Şi se miră că, atunci când vor veni cele ce vor fi, se va spune că sunt loviţi cu leuca.
Ceea ce face acum, nu vrea să creadă că este amprenta a ceea ce va fi, amprentă pe care nimeni nu o poate şterge sau modifica. De acum pentru totdeauna! De faptă hotărăşte omul, faptă trebuie să facă, de vorbă spune că va fi, vorba trebuie să-i fie auzită. Dar de unde ar putea să ştie omul că aşa să fie? Îi trece prin gând să privească judecăţile din podium şi să înţeleagă adevărul? O fac cei care nu şi l-au acoperit cu mucava, ca şi cum ar fi pus un preş peste gunoi. Dar cum să o facă cei care au îngropat gunoiul sub preş? Sub preş nu intră în nici un fel lumina, ca să se vadă de cumva, în gunoi, nu este şi o piatră de mare preţ şi că, de stă mult acolo, se împreună cu gunoiul şi tot gunoi ajunge.
Şi vorbesc toţi despre mersul spre Lumină şi de mersul prin Lumină... Dar oare cum să se ajungă în Lumină când, ceea ce este acum, este plin de întunericul făptuirii cu proprie pornire a ceea ce sieşi nu şi-ar dori niciodată? Dar cum să poată să scoată capul de sub preş, dacă tot se preocupă de a pune totul acolo, ca şi cum dacă ştie doar el, şi se ascunde, sau pune un pumn în gură celor care mai ştiu, să vadă că atunci când ar fi timpul Luminii dispar pumnii puşi în gură şi Lumina le arată celorlalţi că el spatele, până mai ieri, l-a întors Luminii şi că a stat mereu cu spatele la Lumină?
Se vrea mersul spre Lumină... Dar nu se vrea mersul prin Lumină. Şi n-are cum să se ajungăacolo dacă se orbecăie în minciună şi cârdăşii...
Ceea ce va fi, trece prin ceea ce este acum...

miercuri, 16 mai 2012

Şi timpul e acum real

Ceasurile bat fără oprire. Nu se mai pot opri. Nu vor să se oprească. Nu simt nevoia să se oprească. Şi-au rotit singure cheile şi s-au sincronizat cu pulsul inimilor. Şi acum, că se vrea, că nu se vrea, un tic-tac rezonând cu ecoul târziu, întors dinspre cer, dă de furcă celor ce stau şi se întreabă despre naşterea clipelor reale, aşteptând, cu nerăbdare, moartea lor.
Nu mai sunt multe reale dar prea multe îşi sincronizaseră trecerea cu ceasurile ce uitaseră să bată. Mai băteau din când în când, dar bătaia lor nu avea puterea de a învârti nici măcar secundarul. Şi chiar uneori se lasau întrebate, ce rost îşi mai găsesc, ce motiv mai au să se împingă înspre o realitate efemeră?
De unde până unde, de când până când? Au multe întrebări de pus realităţile care s-au trezit dintr-odată puse în faţa faptelor prin care s-au propus lor înşile să se înfăptuiască. Şi, chiar de se aşteptau să se lase încrustate în calendare, s-au aşteptat unele pe altele să se nască şi renască, să se încurajeze ca să fie prezente. Căutau spre sine, căutau prin împrejurimi şi nu-şi găseau referinţa prin care să se poată înţeleagă, măcar atât cât aveau ele puteau să se înţeleagă.
Realitatea stă faţă în faţă cu ceea ce s-a dorit să fie. Se priveşte în oglindă şi îşi vede umbra suprapusă pe ecranul ceasului ce măsoară, aşa cum se crede, liniar, trecerea timpului. Şi văzând, altfel decât altă dată, cum nici secundarul, nici minu-tarul, nici orarul, nu îşi mai stau locului, tremură şi se cutremură. Unele vor, altele nu vor să se înţeleagă. Ba, mai mult, au venit unele, zise reali-tăţi, adunate în grabă din rugina acelor şi praful adunat din zdruncinătura mecanismelor, care tot caută să convingă timpul să stea pe loc. Dar n-are curaj să o spună aşa cum ar fi să o spună: fac pe supăratele. Şi, deşi se ştiu plămădite în grabă, se afirmă ca fiind moştenitoare ale unui timp pe care vor să-l arate, scotocind care pe unde poate. Dar timpul ce şi el a devenit acum real nu mai ştie să stea în aşteptarea unui argument ce nu se ştie pe el însuşi. Ştie doar că totul trece în real...

Temându-se, un înger...

Sub ferestre, în întunericul nopţii, de-ar fulgera din senin, dincolo de miezul nopţii, un chip senin, remodelat din suflare divină, ar fi văzut, stând în aşteptare, întrebător despre adevărul ce-l caută, ce şi-l doreşte ştiut, dincolo de prezentul existenţei. Cu rost de întrebări în spuse, cu rost de înţelegeri în priviri, cu rost de definire în gândiri, tremuru-i de noapte ce are forme de prinderi de mână ziua, s-ar vrea şi trebuie înţeles în motivele care au dus ca locul jocului să fie cedat aşteptării zilelor în care umbrele să stea departe de patul somnului lumesc iar ceea ce aude să aibă şi alte forme în care trecutul, de pe oriunde ar veni, să se estompeze în ideile noi ale prezentului.
Ceea ce nu ştie omul, el ştie. Ceea ce nu i se spune omului el află. Omul ştie că minciuna este adevăr, el ştie că adevărul omului este minciuna care-l otrăveşte. Iar dacă omului i se poate ascunde fapta, el are tolba plină de cele ce omului i s-au ascuns. Omul se împotriveşte, el doar vrea să înţeleagă. Şi întrebările ce omul le pune câteodată nu sunt ale omului ci ale lui, glăsuind prin om.
Şi tremură îngerul de teama dimineţii în care i-ar trebuie să fie una cu omul şi să se facă răspunzător de ceea ce e îndemnat omul să facă. Şi să fie din nou una cu omul trăitor printre oa-menii care nu-i înţeleg îngereasca trăire. Ori, să fie din nou una cu omul trăitor printre oamenii care îl ştiu că este aproape de ei dar fac tot la fel cum fac cu toţi ceilalţi oameni, lovindu-i ochii cu fel de fel de nimicuri ce-l fac pe el să plângă iar pe om să se îndemne a se depărta de el. Dar cel mai greu îi e să fie una cu omul trăitor printre oameni care orice li s-ar da, orice li s-ar spune, orice ar fi făcut, doar pentru că se cred mai mult decât orice, uitând de Ceruri, îi îndeamnă pe ceilalţi, gând cu gând, să fie de ei ascultători.
De-ar veni acel fulger ce-l poate găsi, după miez de noapte, temător, sub fereastra dinspre întunericul înstelat, şi ar arăta ceea ce ştie un înger, oamenii s-ar opri fulgeraţi şi nu s-ar mai minţi despre singurătatea lor, aici sau acolo, sau de spusele lor arătătoare ale mândriei acoperindu-şi goliciuni ce cred că nicicând, nimeni, nu le poate alătura lor. Ori, chiar ceea ce cred ei că e mai rău, faptele de care cred că pot scăpa prin minciună, faptele pe care le tot ascund, temători că vor fi aflate, fapte ce au aruncat cu pietre în îngerii ce aveau puterea să-i tragă de mânecă.
De-ar veni fulgerul... De-ar vorbi îngerul pe care l-au legat unii să nu vorbească şi omul în care trebuie să stea zi de zi n-ar trebui să fie tras cu lanţurile neputinţei şi ţinut, cât e ziua de mare, prins de pragul casei, nu s-ar mai învrednici nevrednicii să-şi arate durerea şi mâhnirea cu lacrimi mânjite cu prefăcătorie şi durerea neştiinţei vieţii drepte şi neînjugate. De-ar vorbi îngerul şi fulgerul ar lovi, josniciei i-ar fi dat chipul hâd al prigonitorilor de oameni şi al celui ce aruncă propria-i mărginire în dreptul numelui celor care n-au decât să se mire de tot ceea ce pot auzi.
Temându-se trăieşte acum omul, căci îngerul îi şopteşte că el e temător, ştiindu-l aproape de cei care îi vor frânt drumul. Ar vrea omul să ştie şi îngerul să vorbească şi să oprească pe cei ce înspre el aruncă tot gunoiul, dacă mai vor să-şi trăiască timpurile în gunoi. Doar oamenii, căutând după legile lor înţelesurile, omului îi fac un gând de zbor, uitând că totuşi îngerul stă temându-se că omul, de-ar ajunge să creadă, el va trebui să stea în sclavie până ce se va putea ridica o cortină. Cortina plăţii pe care omul, o plăteşte doar pentru că există acolo unde ceilalţi nu vor să înţeleagă de ce ei sunt la rândul lor acolo. Şi tocmai pentru că ştie asta, stă sub ferestre, temându-se, un înger...

marți, 15 mai 2012

Însemnul ploii

N-ar fi putut ploaia să vină în altă zi. Nu putea pentru că n-ar fi vrut, nici în ruptul capului, să se lase trecută fără a-şi lăsa însemnul de rodnicie încrustat în destinul tău. Da, ploaia a venit, dorită fiind, doar atunci când nu şi-a ştiut nevrednice picăturile aşteptate de setea pământului.
O aşteptam amândoi. Parcă ceva mai devreme ar fi trebuit să fie. Dar când credeau toţi că va fi, n-a fost. Atunci mi-a venit să întreb Cerul şi mi-a arătat Poarta sub care norii se aşează pentru a putea aduce mesajele celor aleşi. Şi când am văzut câtă trudă era pe cei care-ţi scriau ţie, am ştiut că aduce o atât de mare veste că n-ar fi putut nici să se grăbească, nici să fie grăbită.
Am tras cu ochiul, vrând să ştiu şi eu, mai înaintea altora, ce îţi va fi dat ţie să ştii. Şi am aflat câte ceva, destul cât să ştiu pentru mine, dar nu destul cât să pot să îţi spun. E poate ceea ce doar ca viitor se poate arăta şi de aceea, pentru întâiaşi dată, nu mi se mai fură bucuria surprinderii.
Ai chemat ploaia. Poate că nici nu ştiai că stătea să-ţi aştepte chemarea. Avea, de mai mult de o viaţă, pentru tine, pregătit un însemn, un însemn pe care, cândva, i l-ai cerut să ţi-l arate atunci când vine timpul de a te arăta ceea ce erai ca ceea ce eşti. Şi să vină cu tot alaiul de sensuri care să definească timpul în care a fi să însemne a fi, a trăi să însemne a trăi şi a rodI să însemne a rodi.
Ploaia nu s-a sfiit să vină când îi era timpul. Şi chiar dacă nu a fost văzută aşa cum era normal să fie văzută, nu i-a păsat, ba chiar din contră, i-a fost mai uşor să rostească, picătură cu picătură, aşezându-se pe aproape, toate cele ce erau date să le aducă şi să le pună în locul irealităţilor ce se vor singure realităţi. Şi ne-a plouat pe amandoi odată, a pus însemnele pe um-brele noastre şi aşteaptă doar clipa în care va flutura steagul victoriei, steagul pe care, în ultima clipă, îngerii i l-au dat să-l aducă pentru cât mai repedele moment în care va trebui să-l arate spre cei ce îl doreau pe cel al capitulării. E un steag de care curcubeul se prinde cu întreaga-i măreţie.
A venit ploaia aşteptată, pe neaşteptate, din suflările vânturilor ce i-au păstrat taina. Şi, când a văzut că unii i-au ieşit în întâmpinare, a lăsat vântul să împartă în stânga şi-n dreapta zvonul de venirea ploii mai târziu decât s-ar fi putut cineva pregăti să o aştepte.
Şi-a venit să împreune lacrimile cerului cu lacrimile sufletului tău care alerga înainte-i, spre a nu se lăsa robit de împământenite obiceiuri frângătoare de destin şi împlinire. Şi s-au împreunat nevăzutele, neauzitele şi neştiutele, rostuindu-se prin însemnul, pe deasupra tuturor pus, adus spre trăinicia viitorului.
Cum n-ar fi putut să vină în altă zi, am văzut, amândoi că a venit, abia atunci când putea să ne găsească şi să ne spună, prin picăturile care se lăsau sparte de atingerea pământului, ceea ce scriseseră îngerii în mesajul ce am încercat să-l citesc trăgând cu ochiul. Abia când am văzut că se prind în hora ploii, am înţeles de ce atât de tainic vruseseră norii să se prefacă în ploaie. Oricâte vorbe pe aici sunt date să fie spuse, nici una nu va fi să aibă puterea de a şterge definitivul însemn al ploii. Şi însemnul îl porţi şi-l vei purta, mereu, şi mereu, în tine. Apoi va deveni realitate!