Zori de înseninări, apusuri de înnegurări

În fiecare zi, pe oriunde se poate arunca privirea ori trage cu urechea, cuvinte de laudă spre mari înălţimi se spun. Nici Cerurile nu au timp să le audă, nu au timp să le citească. Şi, de multe ori, îngerii stau în cumpănă, încotro să meargă, încotro să o apuce. De multe ori stau în răscruci ale unor drumuri ce cu câteva clipe înainte nici nu se ştiau că există. Până şi Arhanghelii stau uimiţi şi se întreabă despre câte le vor mai pune oamenii în spate. Degeaba ei dau veste oamenilor că nici case, nici bani, nici bogăţii, nici iubiţi, nici iubite, nici amanţi, nici amante, nici soţi, nici soţii, nici copii, nu pot aduce ei. Şi privesc spre oameni cu milă, arată spre adâncuri, doar-doar oamenii vor înţelege că deasupra lor este Cerul şi Lumina şi nu Adâncul şi Întunericul, şi spre Ceruri privesc spre a chema heruvimii întru ajutorul ce oamenilor le este de trebuinţă în marea lor nesăbuinţă.

Cei din vechime slujitori al Legământului se întreabă, neîncetat, de neştiinţa oamenilor, şi găsesc prea multa mândrie ce i-a făcut dătători de noi legi şi amestecători de cunoaştere şi necunoaştere, de învăţături şi fărădelegi împotriva firii şi menirii. Împotriviri de tot soiul, idoli, răstălmăciri şi încrengături de cuvinte ce ar trebuie cu smerenie şi simţire rostite, acum ei, cei care le-au dat rost izbăvitor şi vindecător, le aud spuse de guri de doritori şi nu simţitori, de ştiutori, dar de nimic cunoscători.

Vremuri de pe urmă vin, proorocite sunt însă în toate felurile. Cei mult vorbitori dau de ştire a încurajare sau a înfricoşare, nicidecum de cum cineva le-ar spune ci după cum ei ar vrea, vor şi îşi doresc să se întâmple. Sunt tot atâţia prooroci pe câte gânduri se nasc în cei care caută să găsească măcar o geană de speranţă că numele lor poate fi pomenit şi gândul ştiut, fără păsare de cei care pot să decadă sau să doarmă pe urechea binefacerilor ce le sunt sortite, oricâte neadevărate vorbe şi de rău făcătoare fapte au fost în stare să arate.

Şi tremură iubirea cea peste tot arătată, şi măsluită până într-atât încât dată este şi celor care, cu bună ştiinţă şi întunecată dorinţă s-au vândut celor care învinovăţire aduc Cerurilor. În vorbe are mare căutare, în fapte-i ac într-un car cu fân. Vrednici se fac mulţi să o spună, dar nicicum să o facă, iar de-nţeleasă-i întrebare se va face, vorbei multe încondeieri se fac, faptei înţeles lumesc doar i se dă, căci străinul şi săracul nu are trecere în faţa celor care bat în lung şi lat Pământul sau nu prididesc în a da din bogăţia lor celor care ridică altare în care Legea este înaintea Legământului şi pline de ciopliţi sfinţi şi neciopliţi închinători sunt. Cei care, prin îndârjirea lor de a se curăţa, de a se păstra curaţi, de a suferi pentru curajul de a nu se înhăita cu cei ce-s vieţii şi destinului răufăcători, rămân străini şi nicicum lăsaţi să spună ce au de spus, ca nu cumva drumul plătit şi lustruit de genunchii înfipţi dedesuptul icoanelor lăudate, să arate că e făcut de cei pe care peceţile sparte deja i-au însemna şi că mersul lor este îngreunat de strînsoarea Armaghedonului.

Dreptatea stă la masă cu mincinoşii iar adevărul cu criminalii care, pe petice de hârtie, sau pe unde apucă, îndrugă verzi şi uscate, ştiind că oglinda de-ar avea curaj să o privească, s-ar crăpa ruşinată de adevărul plin de duhorile minciunii, pe care îl pot ei avea ei în buricul degetelor şi înfrumuseţa cu amintirea spuselor celor frumos trăitori ori poveştilor făcute să fie văzute de cei care cred că şi basmele şi legendele sunt doar închipuiri ale minţii oamenilor, cei care cred, dar care lor nu-şi pot spune, niciodată, în ceea ce cred.

În fiecare clipă o rază de lumină este cerută să apară ca să încoroneze pe cei care luminii îi duc dorul, un înger este dat ca plată în vama meschinăriei şi prefacerii unei feţe de păcătos într-un mare grăitor de înţelesuri pentru toţi, scoase la iveală din tenebrele în care zac suflete ce s-au chircit de mult la umbra unui adăpost plin de întuneric. Şi împotriva celor care mai au curajul de a lupta pentru Adevăr şi pentru Dreptate, corul cuvântătorilor despre Lumină şi Iubire strigă de sparg norii care, văzând şi faţa de sub măşti, se adună neputând să creadă că, în ceasul de pe urmă, cei care ar trebui să-şi caute de leac, de spovedanie şi pocăinţă, aduc osanale unor poleite ceruri şi unor inversate adâncuri, spre a tăia scara celor ar avea tăria de a se încrede cu adevărat în mai departe, în nesfârşit, în mai tot cuprinzătorul de-a pururea.

Sunt vremuri care trec... nu-ncape îndoială. Şi trec şi cu fie-care zi care trece vremuri din urmă se arată. Este încă devreme s-ar crede, e prea târziu se spune, e timpul în care schimbări se pot face, de vorbele-n fapte se pot preschimba. Cei care arginţii îi pun la păstrare, spre Ceruri n-au drumuri, ci doar spre adânc. Iar cei care-n ziduri îşi cred nemurirea, sub ziduri căzute pierduţi se vor şti. Cei care-şi vând trupul spre faceri de case în care minciuna i-ntâmpină-n prag, îşi pierd nemurirea sub talpă de iad. Minciuna rostită spre mulţi, spre puţini, ca încă să poată ascunde trecute-ntâmplări, ori faptele care-s făcute de drept, de cei ce putere de-a fi cum au spus nu-şi găsesc, blestem fără moarte neamul întreg acum îl cuprinde. Zile puţine mai sunt. Îndreptare se poate la cei ce renunţă, căci ziua în care, ce au li se ia, deja se presimte.

Sunt timpuri grele, de luptă şi moarte. La unii, destinul, încă se poate întoarce, în matca firească. În timpul de mâine forţări vor fi multe. Mai marii credinţei se vor arăta cei care nu cred în nimic. Forţa-vor aceştia, pe cei cu credinţă, să lupte-mpotriva acelor ca ei. Pe cei care se vor arăta iubitori de Adevăr îi vor ponegri tocmai cei care vor fi salvaţi de ponegriţi, ca atunci când zorii vremurilor noi, zorii de înseninări, vor lua apusului de înnegurări, sfârşitului de vremuri vechi, vremurile de acum, ponegritorii să le fie alături, mânaţi în adevărata credinţă de singurătatea şi despărţirea de cei în care s-au tot încrezut, dar care i-au lăsat să bâjbâie în noaptea trecerii pe marginea abisurilor negre.

Este timpul, pentru cei care pot să uite de lumeştile lor gânduri, realităţi şi avuţii, să caute treceri prin urechi de ac şi îngenuncheri nu în faţa fluturătorilor de steaguri sau a mai marilor vremelnici, ori a puterii pumnului, a cuvântului înjositor în către alţii, ci a Dreptăţii şi a adevărului. Împreunări înălţătoare se pot face, întoarceri la vorbe spuse şi promise, fără de mândrie, spre izbăvire de păcate, şi astea se pot face. Iar zilele în care încă nevinovaţii mai suferă şi vor suferi mai mult, mai greu, se pot număra. Mult nu mai este, doar cei care vorbesc fără a avea habar, cred că e mult. Dar nici puţin nu este, doar cei care vorbesc fiind temători, cred că e puţin. Este atât cât trebuie ca cei aleşi să se arate aleşi, cei care încă nu se cred aleşi să treacă prin focurile care să-i convingă, iar cei care se tem că sunt aleşi să bată pragul suferinţelor pentru a nu se mai putea opune. Şi este timp pentru ca cei care trebuie să moară, să moară, cei care trebuie să decadă, să cadă cu totul în decăderea pe care singuri şi-au ales-o. Nu sunt ani... sunt doar zile... E timpul căutării căii...

Plăţile faptelor

Timpul dă rost cuvintelor caree dau contur, întreg, suferinţelor fără motiv. Se lasă timpul să se treacă, ce crede liniştea ca fiind adevăr, dar vremea stă pe loc. Aici se pare a fi timp ce trece, cel care sus este doar o clipire. De-ar fi să fie imediat, aşa cum însă mai târziu se întâmplă, s-ar crede, dar se lasă timp de reparaţie sau timp cu rost de învăţare pentru cei care trebuie să înveţe ceva.

De câte ori mi-ai cerut să caut, acolo, acasă, răspunsuri vieţii!... Acum, când am simţit că te va cuprinde o flacără mistuitoare, am privit uimit spre calendar, calendaruul de care am văzut atârnând zilele care au trecut... Mi-am amintit că îmi tot cereai nişte răspunsuri pe care nu am avut timp să ţi le mai dau, căci îţi furase cineva timpul viitorului... Şi, cum azi am văzut că nu mai este timp mult până când flăcările vor îngreuna nopţile şi vor prelungi arşiţa zilelor, am trecut în grabă poarta de zi a cerurilor... Acolo, aproape de poartă încă fiind, mulţi cunoscuţi dar şi mulţi necunoscuţi, m-au întrebat: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Se tot aude, pe aici, pe unde azi încă mai vieţuiesc şi cei care îşi târăsc umbra pe deasupra umbrelor celor care-şi duc viaţa înspre destin, că blestemul vine dinspre oameni înspre oameni. Şi se zbat să facă să se creadă că au dreptate, că tot răul e urmarea răului trimis de alţii, uneori recunosc şi că e răul care se întoarece la ei, răul făcut de ei altora. Dar mereu, pentru a-şi justifica răutatea lor, pentru ca să nu fie ei referinţă ci să fie comparaţi şi alţii cu ei, spun că totul este întâmplat datorită altora. Niciodată nu vor admite, niciodată nu vor lăsa pe nevinovaţi să ştie şi să creadă că faptele sunt mai blestemătoare decât oamenii. Faptele se ştiu pe sine ce rău pot face acelora înspre care sunt trimise şi singure, fără a fi cunoscute uneori, fără a se feri de propriul adevăr, lasă vorbă, lasă semn, lasă urmă, Cerurilor, pentru a se găsi drumul spre făptuitori, ori-unde s-ar muta, oricum s-ar vrea ascunde sau schimba. O urmă pe care nici timpul nu-i schimbă calea cea mai scurtă, nici moartea nu o face uitată, o urmă ce singură vine ca dovadă, de aşa e să fie, la orice judecată. Chiar şi când plata se face cât încă pe aici se mai poate, ea rămâne pentru a se şti că faptele au fost făcute. Şi doar o urmă albă, strălucitoare, o poate şterge. Urma faptei care ar face ca ceea ce s-a făcut rău să se prefacă în bine! Nu oamenii sunt cei care fac blestemul să fie pecete... Urmele faptelor şi spiritul celor care, suflet fiind, au fost chinuiţi, cu fapte văzute ori nevăzute, de cei care şi-au închipuit că orice drept este al lor.

Între destin şi soartă unii dau fuga şi se închină prostiei omeneşti. Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Trecusem de poartă şi priveam în timpul viitor... Încercam să văd, dintr-odată, cât mai multe... Două torţe, o umbră şi două mogâldeţe. Umbra era umbră şi în afară de faptul că doar ca umbră şi ca faţadă mai trăise, nu i se punea nimic în cârcă. Se trecuse ca să nu se spună că a murit. Fuse-se păpuşă de lemn, păpuşată, ce jucase jocul celei ce o vându-se în vâltoarea tinereţii. Vedeam cum se întindea spre nicăieri spre a se ascunde ruşinată de ceea ce fusese...

N-aveau de ce să mai stea în privirile mele mogâldeţele... Aveau pe ele însemnul decăderii. Ceea ce le era pregătit doar ele vor avea să ştie, când poarta alungării pentru câteva reveniri prin alte părţi, se va închide. Poate ele, atunci când vor purta în spate droburile de sare ce vor trebui să le aşeze ca temelie casei ce nu o vor putea avea nouă vieţi, vor şti de ce temelia se va scurge pe văi înainte de a se reuşi să ridice măcar un stâlp, de ce pământul sub ei se va tot mişca. Poate atunci, ştiind vor povesti şi vor spune tuturor despre ceea ce au făcut, despre ceea ce s-a ştiut, despre ceea ce au avut şi cum au avut de plătit şi răscumpărat.

Dincolo de priviri, dincolo de înţelesuri, răsuna mereu întrebarea: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Torţele... torţele erau ceea ce trebuia să aflu. Torţele erau cele care purtau adevărul ce trebuia să-l aflu, adevărul pe care să ţi-l spun, adevărul care va fi faptă şi adevăr şi suferinţă şi pedeapsă. Şi, pe lângă toate acestea, ce le purtam în mine, ce le căutam răspuns, răsuna acea întrebare pusă, de cei care nu în-tâia dată mă vedeau intrând pe mica poartă a zilei: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Multe cer oamenii înspre Cer când sufletul le este pus pe jar. Simţind dogoarea jarului, gândul nu le poate fugi nici spre ape, nici spre pământ, nici spre uragane sau furtuni. Omul, cu simţurile lui de om, cu toate cele ce îl ţin departe de fapta pământeană, de fapta pe care ceilalţi o aşteaptă, îşi îndreaptă gândul şi speranţa către foc. Focul, ar zice oamenii este cel care nu iartă, cel care ucide, cel care aduce răul. E tocmai ceea ce spun fricoşii spre a-i înspăimânta pe cei ce doar Cerului adevărul şi dreptatea o cer. S-au temut şi se tem de adevăr şi s-au temut şi se tem de dreptatea Cerurilor şi tocmai de aceea strigă în gura mare şi în faţă, căutătorilor dreptăţii, păcatul de a cere dreptatea.

Să ardă focul... cer şi oamenii, fără să ştie chiar totul, deşi înţelesul îl cunosc. Doar focul poate să topească gheaţa, doar focul poate curăţa orice mizerie, doar focul poate să dea semnul faptei potrivnice adevărului, doar focul poate purifica. Şi doar focul se poate aprinde din Ceruri pe nevăzute, pe neştiute. Doar focul poate porni dinspre înăuntru spre în afară. Şi doar semnele focului rămân pe totdeuna. Şi, tot el, focul, se poate muta oriunde trebuie să lase semne pentru vremuri ce vor veni spre aducere aminte a vremurilor care au fost... Torţele aprinse vor fi coborâte, chiar acum coboară pe Pământ...

Focul l-ai cunoscut. Ba, înainte de a-l cunoaşte, văzusei semn pus de foc acolo unde totdeauna va fi văzut. Focul încă ştii cât de tare poate să facă noaptea lungă şi ziua arzătoare, orice ai încerca să faci, oriunde ai încerca să te ascunzi, oricum ai vrea să fie părerea altfel. Dacă semnele de dinainte le ştiai, mă întrebam, când, aflând motivul, voiam să trec pragul întoarcerii, Cum de te-ai lăsat iarăşi pe mâna lor? De ce ai ţinut atât de mult să ştii, de mine spus adevărul ce pot să-l aflu eu? Ştiai că povestea se repetă?

Te-a ars focul şi urma şi-a lăsat-o pe tine. Te-a ars atât cât te-a ars pentru a înţelege mersul adevărat al lumii. Te-a ars şi pentru a curăţa ceea ce ţi-ai adunat pe tine, ceea ce s-a pus pe tine, ceea ce purtai cu tine, ceea ce de la tine spre alţii trecea şi din tine făceau o umbră ce se agăţa de sporul şi de chipul lor spre a pierde şi pentru a nu mai fi văzuţi cum erau, ci cum se voiau, fugind de propria lor realitate. A ars tot, aşa ai putut să nu mai porţi semnul groazei şi să nu se mai agaţe ca scaiul de tine toate nimicurile şi nimicniciile lumii. Aveai oricum pe-ale tale, destule, la care trebuia să renunţi pentru totdeauna, mai devreme de clipa care va urma... Ardea focul şi-i simţeai arsura şi trebuia să înţelegi că acela este şi pragul şi hotarul trecutului. Trebuia să pleci din lumea în care îţi îngropai ruşinea în zâmbet fals şi căutai să te arăţi îmbogăţită de risipirea în care trăisei. Trebuia, acum, privind de pe prag, am înţeles că nu reuşisei să treci.

De ce tu?... De ce el?... De ce eu?... Auzisem întrebările chiar şi când eram departe, mi le-ai spus şi mi le-ai pus şi tu. Că nu dădeam atunci răspunsurile nu însemna că nu le-aş fi putut da, credeam însă că mă pot înşela. Credeam că învăţasei tot. Credeam că nu te vor mai copleşi cuvintele otrăvite şi, cu toate adevărurile ştiute deja, nu te vei mai lăsa pe mâna lor. De aceea eu, te aceea tu. Tocmai pentru că trebuia să se mai întâmple odată. Dar nu la fel, ci mult mai rău. Fără datoria mea ci, curat, doar fapta ta, faptă pe care să trebuiască să o îndrepţi. Şi tot de aceea va arde focul celei de-a doua torţe. Dacă durerea ta nu o să ţi-o iei în seamă, vei ţine seama de vinovăţia ce o vei simţi pentru durerea şi arsura ce se va face spre a-ţi arăta că trebuie să vezi ce păţeşte cel care deschide poarta urii împotriva iubirii, a minciunii contra adevărului.

Cândva a ars un foc. Unul pe măsura începutului. Ardeau umerii, acum va arde tot spatele. Nu se va stinge decât când are motiv să se stingă. Eu, da, eu spun asta, pentru că eu n-am chemat focul şi aşa poţi înţelege blestemul faptelor. Eu, pentru că eu pot să cred în ultima reînsufleţire, îndreptare şi întoarcere a faptelor, spre mântuire şi îndumnezeire, oricât de greu şi de mare ar spune oamenii că a fost pasul ce l-am făcut, împins, pe jar. Tu pentru că ai dreptul de a te arăta ceea ce eşti şi pentru că trebuie să vadă şi să înţeleagă şi alţii că nu doar cel ce ucide este vinovat ci, la fel de vinovat, este şi cel care tăinuieşte şi cel care este complice, şi cel care împinge spre omor pe cel care omoară.

Toate se vor întâmpla, mai puternic, mai greu, mai mare, cu toate celelalte la un loc, nu, aşa cum mogâldeţele te-au făcut să crezi, ci pentru că nu ai înţeles că vorba lor înşelătoare te chemau în barca lor pentru a se feri de fulgerul ce simţeau că le ţinţeşte ochii. Fulgerul însă, va fi văzut, între ochi îi va lovi. Tu doar grăbeşte-te să stingi focurile. Eu am în grijă fulgerul care nu trebuie să lovească şi în vatra nevinovată pe care se va aprinde al doilea foc. Oricum este acolo pericol de explozie. Se mai poate, chiar aşa mai târziu... Şi totuşi mai bine decât niciodată!

E cald, e cald aici... Acolo, sus, se pregăteşte focul de dinaintea nopţii tuturor...