Elocvenţa sensului real

Oamenii văd, puţini sunt cei care cunosc, prea puţini cei care se recunosc că puţin cunosc. Trăirile trăite nu se uită, însă mulţi se prefac a uita chiar că le-au trăit. Minciunile sunt adevărurile pe care unii le acceptă ca fiind singura lor şansă de a se defini în relaţionarea lor cu ei înşişi. Vine, încet, încet o zi în care ceea ce ştiu va fi ceea ce se ştie, ceea ce văd va fi să se vadă, ceea ce înţeleg voi lăsa să se înţeleagă, ceea ce spun va fi să se audă.

Vreme îndelungată am tăcut dominat de temerile de a nu se înţelege că vorba manipuleaza, că forţează mâna, dominată de interese mărunte. Acea vreme a trecut, pentru că adevărurile nu pot fi puse sub acoperişul nici unei temeri. Frica naşte cei mai mari monştri...

***

Argumentele reale vin, de multe ori, după ce zarurile se aruncă...

***

În răscruci au stat uriaşii. Şi-a bătut vântul şi s-au pornit munţii să se zbată. Norii coborau, rând pe rând pe vârfuri sure şi se goleau de fulgere. Deasupra răscrucii va ploua doar liniştit şi rodnic. Ploaia a limpezit drumul, urmele doar pământul, călcat de paşi, le mai ştie. Se mai rătăceşte doar cei ce caută rătăciri şi sensuri în contrasens.

Cei care pleacă noaptea în Cer, în zori de zi face-vor cerc în jurul pasului lumii. La ceas de seară, privirile pătrunzătoare se vor opri în lumina ochilor ce vor întări sensul realităţii zilei trecute. Focul încălzitor va arde în vatra căminelor liniştite şi născătoare de paşii zilelor următoare. Nimic din ceea ce a fost nu va mai fi, totul va fi nou.

Lupii cei albi, neobosiţii lupi albi, vor privi stelele fără a orbi de lumina zilei şi vor veni să povestească despre măreţia unora şi nedemna lumină a altora.

Îngerii şi Florile Colţilor de Stâncă se vor fi îmbrăţişate pen-tru ca oricare mâine să fie altfel decât oricare azi, ce nu este ca nici o oricare ieri. Înflorirea şi rodirea Florilor va fi vegheată de Îngeri iar Îngerii niciodată nu vor mai răbda călduri dogoritoare sau friguri ce vor a le îngheţa. Uriaşii vor ţine cupa în mâini, pentru a şti că niciodată nu e goală. Păzitori, ceas de ceas, îngeri de nemişcat se va arăta lângă ei, întotdeauna pe drumurile de zi, de noapte, de muncă şi de odihnă.

Şi aici vor fi cei care vor veni şi vor pleca, oricând Acasă şi de Acasă, pentru ca umbrele să aibă teamă de a se arăta. Privirii mereu vor fi, vorbelor glas vor da, pentru ca zămislirii de gânduri barieră să pună. Vor privi în faţă pe cei ce vor ridica suliţele ori vor căuta să ţintească. Prin zăpezile mari îi vor duce spre margini de lume unde locul le este, căci de acolo sunt veniţi spre prăduire...

Cuiva i se va da puterea de a scrie cartea, o carte de început a unei lumi noi, o lume cu uriaşi, cu îngeri şi cu flori, cu lupi, cu copii, cu sărbători noi şi însfinţiri reale. Din Lumină, spre Lumină...

E vremea Uriaşilor, care să nu îşi mai încrunte nici fruntea, nici privirea!... E vremea Lupilor care să nu se mai ferească de vânătorii care stau la pândă... E vremea Îngerilor, care să ţină viitorul în braţe, să ţină flori în mâini, să rămână cu Florile Colţilor de stâncă într-o îmbrăţiare nesfârşită... E vremea Florilor Colţilor de stâncă, să înflorească în nemăsurata lor nobleţe, şi rod să aibă spre nemurirea albului pur, ce Lumina o duce spre totdeauna! E vremea Îngerilor, ce păzesc clipele, să ştii că ei dau existenţă înrădăcinării!

E vremea şi pentru mine, să uit că zăpezile au iz de ger, să ştiu că în copci de gheaţă focuri pot să aprind, şi să vorbesc, să-mi las privirile să numere stelele care nu cad, să-mi las gândurile în seama viselor, pentru a fi asemenea lor, a toate ştiutoare, fără a se lăsa de ceva înşelate. Elocvenţele sensului real nimeni nu le poate ascunde şi nu se vor mai ascunde.

E timpul ca elocvenţa să aibă toate sensurile realităţilor... E timpul aici, azi, începând de acum, să se redefinească prin esenţe. E timpul ca mâine să nu mai fie împovărat cu aşteptările împlinirilor care azi se tem a fi.

În drum, pe drum

Din viforniţa adâncurilor întunecate s-au stârnit vânturi pe care le-am crezut că erau plăsmuiri ale povestitorilor care speriau pe copii. Cei ce tăcuseră, au vorbit, cei ce nu tăcuseră, au vorbit. Şerpii se muşcau între ei, lupii dădeau veste de întuneric, salamandrele aduceau focuri otrăvite pentru luminile de noapte.

Au bătut clopotele în satele de răscruce şi munţii s-au luminat de focurile aprinse de bătrânii ce coborau din munţi. Munţii au dus focul alb de la vârf la vârf. Lumina Cerul peste întuneric, cântau munţii peste gemetele ce urcau din adâncuri, peste urletele de la suprafaţa pământului. Oameni albi au început să pună pietre albe pe drumurile neînfundătoare. Focul salamandrelor ardea pietrele să crape, să se facă var şi pulbere.

Când s-a deschis poarta cerului, a venit Judecătorul, au venit Curţi Supreme să dea verdictele finale! Oamenii albi s-au închinat şi s-au oprit din lucru.

Lupii au tăcut şi zornăitul lanţurilor şi centurilor de încătuşare a trăznit dint-odata. Armuri luceau când ultimul cuvânt s-a fost spus! Oamenii albi si-au ridicat privirile spre a privi Lumina şi spre a primi Lumina! Pietrele drumului, arse de focul galben-negru se preschimbaseră în aur, Iar drumul părea bătut, cu aur pe care era întrustată istoria viitorului.

S-au coborât şerpii cei mari, ce purtau în ei pe cei mici, înghiţiţi nemorţi.

***

Pe drumul spre mâine, azi este ca o cotitură. Se mai vede câte ceva înapoi. Se vede totul înainte. Ieri a fost în drum şi-n drum s-a golit de toate faptele. Azi a ieşit la poartă cu veştile cele noi, cu înţelesuri şi cuprinsuri ca să arate că mâine este pe drum. Azi ştie că mâine este cunoscut ca să fie tot ceea ce trebuie să fie pentru a şterge umbrele de ieri. În drum stau pietrele albe ca piedestal şi înălţimi. Noroiul e mai jos, ce coboară spre totdeauna să dispară.

În drum stăm noi cei ce nu avem în ce curte să intrăm, venind din depărtăti şi mergând spre depărtări. Depărtările au devenit, mai mult şi mai mult, apropieri şi casa, şi curtea ce era în depărtare, văzută e deja spre-mpreunare.

Luminaţi sunt cei ce vin...

Când s-a întâmplat ca poarta cerului să se deschidă, s-au văzut îngerii ce se pregăteau să se coboare pentru a face întâmplările să cadă precum ghilotinele, spre a spulbera lucrarea cea de neascultare. Privirile prea în jos se ştiu de multe veacuri decăzute, arătând, întru totul, decăderea.

Pământul este îngreunat de aceste priviri ce nu mai contenesc să-şi cadă ura către toţi cei ce au curajul de a privi albastrul cerului senin, sau de a nu vrea călcat firul de iarbă. Florile îşi pierd înflorirea şi se ascund să reînflorească în timpuri care de care mai neprielnice, sub vânturi, sub ploi, sub geruri, sub arşiţe greu de înfruntat. Fug toate de cei care fură limpezimea culorilor şi puterea de a trăi peste ani, din polenul bine păzit de petale.

Când toate s-au terminat de furat, a venit rândul oamenilor să fie sărăciţi. Cei ce cândva încercau să arate că Dumnezeu este neputincios în faţa omului, şi-au împlântat cuţitele, foarfecele şi acele în pântecele femeilor. Dar, prin oameni, Dumnezeu s-a arătat a fi învingător.

Au văzut privitorii spre în jos că, pe faţă, lucrarea lor nu este spre reuşită şi au scotocit prin vechimile istoriei pentru alte găsitori spre reuşita lucrărilor. Şi-au găsit multe şi le-au folosit, dar cel mai uşor le-a reuşit otrăvirea Pomului Cunoaşterii cu cele numite idei moderne. Au găsit otrava gândului, cea care nu lasă pe om să ştie că el nu un gând al lui are, ci al altora. Au găsit otrava care nu poate fi de om găsită, căci i-a otrăvit până şi gândul de a vedea daca este sau nu otrăvit.

Gândul otrăvit l-a învăţat pe om să fie cuminte, dar nu cu minte. A fugit omul de el însuşi ca de cel ce-l putea omorî; fugind însă a început el să fure din ceea ce întâlea în cale şi să lovească, plini de furie, în cel ce nu-i era pe bunul lui plac. Vedea adâncul ca şi înălţime şi întunericul ca o lumină vie. Uitase însă că ochii nu dor doar în întuneric şi mai grea e o coborâre decât o urcare.

De-atâta rău, cerul s-a deschis. Oamenii au fost văzuţi şi priviţi în marea lor trecere neînsemnată. Porunca s-a dat spre a primi ceea ce cândva îşi doreau cândva, dar iluminaţi cu gândurile noi, au uitat că le era dorinţă de urcare. Otrava a otrăvit prea mult, nu poate fi uşor scoasă. Atunci îngerii s-au adunat spre împlinirea poruncii.

Vin cei ce vin cu Lumina ce nu-i poate ucide. Vinovaţi mari vor fi dezvinovăţiţi de nu-şi vor ucide şi ultima cale. Cei ce vin vin pentru a da sensuri noi iubirii. Şi mulţi vor învăţa că nimic nu e pierdut de nu se pierd pe sine!

Hoţi de îngeri

Înger drag, ai privit în seara trecută către cer? Ai văzut şi tu câte stele pâlpâiau spre a se stinge? Ai văzut şi steaua care, pâlpâind, dar nestingându-se, a venit înspre noi? I-ai privit conturul chipului ce-l zămislea? Ţi-aduci aminte că îl vei şti ţinându-l în braţe, într-o zi de primăvară, blândă şi caldă?

Zările au devenit senine, tot mai senine. Umbrele încep să se vadă chiar din zorii zilei cum trebăluiesc spre nefiinţarea trăirilor. Paşii lor au cadenţa hoţilor ce se ascund de cei ce caută nelegiuirile, iar pumnalele lucesc la brâie, în aplecarea lor în prefăcuta închinăciune.

Am văzut şi eu multe pe lumea asta, dar atâta barbarie nu am crezut să mai existe. Au ajuns să fure tot, acum cea mai căutată pradă este sufletul. Copii erau sunt învăţaţi de mici să cerşească; acum copii sunt învăţaţi să fure, să dea cu piatra, să ademenească, să fure. Ce să mai zici, înger drag, de apucăturile cele vechi, când cele noi sunt şi mai necruţătoare?

Câteodată uit de toate treburile şi mă apuc să colind pe la casele bogaţilor. Acolo nu vezi nici un pic de lumină. Pentru ei şi o lumânare e prea scumpă pentru a fi ţinută aprinsă noaptea. Candela o aprind doar de sărbători, ca cei ce vin prin vizite, să vadă îngereşti chipuri evlavioase. Alteori încearcă să ademe-nească...

Mi-e frică de atâta întuneric, înger drag. Mi-e frică să le simt bogaţilor suflarea rece...

Dacă mă duc pe unde sunt cei săraci, văd că şi ei au uitat că doar o lumină i-ar ajuta să fie mai buni, mai frumoşi... Unii o au în suflet, alţii caută să o aprindă... dar mulţi trag cu ochiul la vecini, ca să o fure pe-a altora.

Mai sunt bogaţii închipuiţi, dragul meu înger. Acolo e mare, mare urgia. Le trebuie tot ceea ce au alţii şi vor să fure, ucid chiar pentru a fura, crezând că pot acapara un loc în curtea veşniciei. Şi, ca să fie mai credibili ei stau, în mâini, cu capetele ce le-au doborât...

Atât de mult întuneric e peste tot! Am văzut, şi mă doare să văd şi pe asta, chiar şi la cei care au candela aprinsă, că vor să sufle într-ale altora, mai mici sau mai mari...

Câtă decădere, câtă durere, cât desfrâu, cât dezmăţ... 

Ai văzut, îngere, azi noapte, câte stele plâng? Sunt îngerii furaţilor de destin şi de suflet. Le-aş da înapoi, de-aş putea totul, le-aş da şi de la mine, dar singur nu pot, nu am cum să ajung eu singur la toţi... 

Mi-e milă şi de hoţi... Greu pe ei să-i facem să se lase de furat, dar măcar pe cei ce sunt copii să-i învăţăm că n-au ce face cu lumina altora dacă ei îşi ţin lumânarea sub pat şi nu ştiu unde să o pună ca să nu se stingă dacă o aprind. 

E întuneric mult, şi ziua şi noaptea, înger drag... De-aceea a venit acea stea ce-şi arăta lumina în acel chip...

Pragurile au fost bătute...

S-a fost începută o zi cu semne care puneau accente în nuanţe oarecum de neînţeles. Pe cer s-a fost proiectată o imagine a faptelor care-şi urmează sensul destinului, fără a se privi în oglinda dorinţelor şi poftelor unora. Praful împiedicărilor încă reliefa umbrele trecutului. Zâmbetul avea nuanţe de înlăcrimări şi regrete.

S-au pornit vânturi care nu se simţeau, furtuni de lumină au străfulgerat pentru a da relevanţă înălţimilor. Profilul colţilor de stâncă se cobora la nivelul privirii. Arididatea concludentă a mirajelor stăpânea orizontul. Hăului piedicilor arătau forţa de atracţie a găurilor negre.

Lumina a luminat privirea. Privirea a cuprins necuprinsul. Necuprinsul s-a dovedit a nu fi, nici măcar în parte, întregul zămislitor al vieţii, Întregul s-a redefinit ca orizont de rostuire a ceea ce este de neoprit, a ceea ce este împlinitor.

Pragul peste început s-a reconstituit prin întâmplare. Totul era cum se ştia că va fi. Apoi totul s-a reînceput firesc, pragul lăsându-se bătătorit, luându-şi avânt pentru a se înălţa, şi, înălţându-se, să devină reper celor care de învrednicesc a nu-şi mai lăsa mersul paşilor târâţi...

Îngerii au venit să cureţe ochii celor care caută să vadă, înspre lumină, ochii celor ce s-au răzvrătit contra întunericului, contra orbecăielii, contra gunoiul şi a bârnei adânc înfipte. Lanţurile, zornăind, au rupt zalele întreţeserii. Oamenii s-au arătat în diferenţieri fără tăgadă.

Necunoscut a fost pragul pentru mulţi. Pupilele au început să se dilate. Ochii au văzut, urechile au auzit, faptele s-au petrecut... Unii au căzut, alţii s-au ridicat, pe unii i-a cuprins frica, pe alţii dorinţa de a zbura...

Lumina a aprins prima candelă sfântă. Sceptrele pulsează în albastrul pur al cerului, străjuind porţile, drumurile şi hotarele. Vor veni Marii Preoţi şi vor aduce coroane. Cântecul slavei răsună pentru a se auzi în depărtări...

Spinii s-au uscat, dar adânci se văd urmele înţepăturilor, semnele rănilor, semnele luptelor, ale rătăcirilor şi căutărilor de drumuri... Rănile s-au vindecat, cele ce au rămas se vindecă, cicatricele rămân drept mărturii...

...lumini se-aprind...

Se începe iarna într-un ton de toamnă târzie. Este frig, dar nu atât de frig încât să poată îngheţa norii iar ploile să îşi lase picăturile nu să cadă înspre atingerea pământului, ci să plutească, înspre a-l îmbrăţişa.

În aşteptarea iernii întârziate, stau suflete îngheţate de durere şi nevoi, pentru ca în frigul ei să-şi simtă căltura ce nu le-a pierit. Privesc prin vitrinele sălilor de spectacol ale celor ce se ştiu de nemişcat în faţa oricărei probleme şi îşi rezemă durerile de speranţe şi încrederea în Cel ce îi iubeşte, Cel ce nu-i deosebeşte şi alungă, aşa cum face lumea, de ceilalţi, Cel ce le dă puterea de a nu fi reci, nici când gerurile năvălesc. Poartă încrustate, până la sânge, în pielea corpului dorinţele, necesităţile şi lacrimile copiilor şi bătrînilor, a celor ce încă mai pot şi a celor ce nu mai pot face nimic de văzut de către lume. Iarna, pentru ei, chiar dacă s-ar putea să se creadă că poate fi un mod de înduplecare şi înrobire, de supunere, este calea prin care se purifică, se ridică, încă o dată şi încă o dată, se înalţă. Gerul mai muşcă din obraji, lacrimile mai curg, îngheaţă într-o dungă albă până sub barbă, vântul le flutură paşii pe drumurile zilnicei corvoade întru existenţă şi trăire.

Încă mai există flori de gheaţă ce dezgheaţă ochii, în lumea în care mirajele unei prosperităţi lugubre se tocmesc între ele pentru a avea variante de faţadă. Acele flori sunt atât de fierbinţi că, atunci când gerurile viscolite şi ploile îngeţate pot sparge coloratele lumini artificiale aprinse la comandă, ele mai tare strălucesc şi chiar luminează cerul nopţii lumilor de-acum şi până pe-al celor ce vor fi. Iluminaţi, mulţi alţii, cei mereu prezenţi la tocmeala mirajelor, umplu tarabele cu poleiala subţire şi scump plătită.

Jinduiesc sărmanii copii la ceea ce le este dat să vadă, voind măcar să ştie ce le este arătat, dacă nu pot avea, se înghesuie cei fără de puteri, la pomeni regizate. Cad unii în plasă şi repede se pun să înlocuiască tezaure de bijuterii cu nişte biete colecţii de suveniruri.

Dar frigul lumii e tot mai greu. Soarele îşi aruncă fulgerele necruţătoare pentru a strivi caracatiţa hrăpăreaţă şi ademenitoare de suflete. Aceia care s-au uitat pe sine în lupta supravieţuirii în vidul absolut ce i-a înconjurat, nu mai ştiu de teama ce le este indusă, prin şiretlicuri ori impilări. Au căutat să ştie că pot găsi drumul în nopţile cele mai întunecoase şi temerile şi le-au topit în singurătăţile pereţilor cărora le-au învăţat glasul. Au trecut pârleazul către drumul mare şi au vă-zut că doar între îngrădituri e mare întuneric. Plecând pe drum, trecând prin râpe, peste văi şi peste dealuri, au învăţat, au aflat, li s-a dat să ştie, chiar să aibă cunoaştere despre ceea ce urmează. Fiindcă urmează şi una din cele mai mari încercări: urcuşul pe cascadă.

Se va cerne pleava, se va separa neghina, iar grâul va rămâne să încolţeasca singur, curat şi luminat, într-un pământ curăţit de geruri şi zăpezi. Apa rece va coborî peste capetele plecate şi va îngheţa, închizând, ploapele ce încă mai clipesc. Cei care îşi vor ţine ochii deschişi, îngheţul îi va face să vadă şi mai bine sfârşitul celorlalţi, căci nimic nu vor mai putea să le a-copere lumina ochilor. Ei vor răzbi şi vor urca pe vârful cascadei. Acolo vor şti că luminile s-au aprins. Acolo vor şti şi pentru ce luminile s-au aprins. Acolo vor şti că lor le-a fost dat să se lumineze...

Vremuri grele, vremuri noi...

Cele demult rânduite şi toate înţelesurile lumii, de până acum, în noaptea aceasta au picat. Legi, armistiţii, tratate, idei ce s-au perpetuat de-a lungul mileniilor, nu s-au mai vrut acceptate de umbrele Cerurilor. Sufletele oamenilor s-au revoltat împotriva a tot şi a toate. De astăzi nimic nu mai este ca până acum. Furtuni se nasc din brizele de munte, brizele de pe mare se transformă în uragane. Munţii se vor lua la trântă, uriaşii vor fi eliberaţi din închisorile adâncurilor. Porţile închise şi ferecate sunt zgâlţâite de cei dinăutru, sunt for-ţate de cei din afară. Se aude peste tot zăngănit de arme. Armatelor li s-a dat ordin de mobilizare.

Luminile Cerurilor au devenit orbitoare. Întunericul şi-a a-runcat valurile de frig. Cioclii au zburat peste tot, oraşele au străzile pline de ei, chiar şi prin satele pierdute în munţi, bat la porţi. Câinii s-au trezit în larma lor şi au început larma urletelor. Ceea ce nimeni nu vroia să creadă că se va întâmpla, a început să se întâmple. Cei iluminaţi s-au strâns în taină ca să-şi găsească adăposturile şi să-şi mute acolo toate cele agonisite pe aici. În stânga şi în dreapta caută spre a-i convinge pe cei luminaţi să-i urmeze. Le propun salvarea prin mijloacele lor, pentru că de lumina lor au nevoie.

Luptătorii luminii au aprins focurile şi clopotele iarăşi bat. Caii albi, strălucitori, s-au strâns la armurari, să-şi primească armura, dornici de a lupta, pentru ca a-şi avea dreptul de a nu purta şei. Focul viu s-a coborât în cei ce nu mai vor nici jug, nici mască. Femeile şi copii sunt primii vestitori ai trezirii la viaţă şi bucuria lor încălzeşte casele.

Puţini suntem, lupta e grea. Cei revoltaţi în noaptea trecută nu-şi găsesc drumul. Îşi vor omorî părinţii copii, părinţii vor fi omorâţi de copii. Morminte multe vor închide în ele rude şi nerude, doar după legea pe care au vrut să o aibă.

S-au spart toate peceţile. Vremurile noi pot ori să nu fie, ori să fie doar pline de Lumină. Cerul nu mai aceptă compromisuri. Legile lui nu joacă un joc, egalitatea e doar sensul realităţii celor ce vor rămâne: alb, cu totul alb, sau negru, cu totul negru. Dar libertatea este doar a luminii!

E vremea să ne adunăm!