Pragurile au fost bătute...

S-a fost începută o zi cu semne care puneau accente în nuanţe oarecum de neînţeles. Pe cer s-a fost proiectată o imagine a faptelor care-şi urmează sensul destinului, fără a se privi în oglinda dorinţelor şi poftelor unora. Praful împiedicărilor încă reliefa umbrele trecutului. Zâmbetul avea nuanţe de înlăcrimări şi regrete.

S-au pornit vânturi care nu se simţeau, furtuni de lumină au străfulgerat pentru a da relevanţă înălţimilor. Profilul colţilor de stâncă se cobora la nivelul privirii. Arididatea concludentă a mirajelor stăpânea orizontul. Hăului piedicilor arătau forţa de atracţie a găurilor negre.

Lumina a luminat privirea. Privirea a cuprins necuprinsul. Necuprinsul s-a dovedit a nu fi, nici măcar în parte, întregul zămislitor al vieţii, Întregul s-a redefinit ca orizont de rostuire a ceea ce este de neoprit, a ceea ce este împlinitor.

Pragul peste început s-a reconstituit prin întâmplare. Totul era cum se ştia că va fi. Apoi totul s-a reînceput firesc, pragul lăsându-se bătătorit, luându-şi avânt pentru a se înălţa, şi, înălţându-se, să devină reper celor care de învrednicesc a nu-şi mai lăsa mersul paşilor târâţi...

Îngerii au venit să cureţe ochii celor care caută să vadă, înspre lumină, ochii celor ce s-au răzvrătit contra întunericului, contra orbecăielii, contra gunoiul şi a bârnei adânc înfipte. Lanţurile, zornăind, au rupt zalele întreţeserii. Oamenii s-au arătat în diferenţieri fără tăgadă.

Necunoscut a fost pragul pentru mulţi. Pupilele au început să se dilate. Ochii au văzut, urechile au auzit, faptele s-au petrecut... Unii au căzut, alţii s-au ridicat, pe unii i-a cuprins frica, pe alţii dorinţa de a zbura...

Lumina a aprins prima candelă sfântă. Sceptrele pulsează în albastrul pur al cerului, străjuind porţile, drumurile şi hotarele. Vor veni Marii Preoţi şi vor aduce coroane. Cântecul slavei răsună pentru a se auzi în depărtări...

Spinii s-au uscat, dar adânci se văd urmele înţepăturilor, semnele rănilor, semnele luptelor, ale rătăcirilor şi căutărilor de drumuri... Rănile s-au vindecat, cele ce au rămas se vindecă, cicatricele rămân drept mărturii...

...lumini se-aprind...

Se începe iarna într-un ton de toamnă târzie. Este frig, dar nu atât de frig încât să poată îngheţa norii iar ploile să îşi lase picăturile nu să cadă înspre atingerea pământului, ci să plutească, înspre a-l îmbrăţişa.

În aşteptarea iernii întârziate, stau suflete îngheţate de durere şi nevoi, pentru ca în frigul ei să-şi simtă căltura ce nu le-a pierit. Privesc prin vitrinele sălilor de spectacol ale celor ce se ştiu de nemişcat în faţa oricărei probleme şi îşi rezemă durerile de speranţe şi încrederea în Cel ce îi iubeşte, Cel ce nu-i deosebeşte şi alungă, aşa cum face lumea, de ceilalţi, Cel ce le dă puterea de a nu fi reci, nici când gerurile năvălesc. Poartă încrustate, până la sânge, în pielea corpului dorinţele, necesităţile şi lacrimile copiilor şi bătrînilor, a celor ce încă mai pot şi a celor ce nu mai pot face nimic de văzut de către lume. Iarna, pentru ei, chiar dacă s-ar putea să se creadă că poate fi un mod de înduplecare şi înrobire, de supunere, este calea prin care se purifică, se ridică, încă o dată şi încă o dată, se înalţă. Gerul mai muşcă din obraji, lacrimile mai curg, îngheaţă într-o dungă albă până sub barbă, vântul le flutură paşii pe drumurile zilnicei corvoade întru existenţă şi trăire.

Încă mai există flori de gheaţă ce dezgheaţă ochii, în lumea în care mirajele unei prosperităţi lugubre se tocmesc între ele pentru a avea variante de faţadă. Acele flori sunt atât de fierbinţi că, atunci când gerurile viscolite şi ploile îngeţate pot sparge coloratele lumini artificiale aprinse la comandă, ele mai tare strălucesc şi chiar luminează cerul nopţii lumilor de-acum şi până pe-al celor ce vor fi. Iluminaţi, mulţi alţii, cei mereu prezenţi la tocmeala mirajelor, umplu tarabele cu poleiala subţire şi scump plătită.

Jinduiesc sărmanii copii la ceea ce le este dat să vadă, voind măcar să ştie ce le este arătat, dacă nu pot avea, se înghesuie cei fără de puteri, la pomeni regizate. Cad unii în plasă şi repede se pun să înlocuiască tezaure de bijuterii cu nişte biete colecţii de suveniruri.

Dar frigul lumii e tot mai greu. Soarele îşi aruncă fulgerele necruţătoare pentru a strivi caracatiţa hrăpăreaţă şi ademenitoare de suflete. Aceia care s-au uitat pe sine în lupta supravieţuirii în vidul absolut ce i-a înconjurat, nu mai ştiu de teama ce le este indusă, prin şiretlicuri ori impilări. Au căutat să ştie că pot găsi drumul în nopţile cele mai întunecoase şi temerile şi le-au topit în singurătăţile pereţilor cărora le-au învăţat glasul. Au trecut pârleazul către drumul mare şi au vă-zut că doar între îngrădituri e mare întuneric. Plecând pe drum, trecând prin râpe, peste văi şi peste dealuri, au învăţat, au aflat, li s-a dat să ştie, chiar să aibă cunoaştere despre ceea ce urmează. Fiindcă urmează şi una din cele mai mari încercări: urcuşul pe cascadă.

Se va cerne pleava, se va separa neghina, iar grâul va rămâne să încolţeasca singur, curat şi luminat, într-un pământ curăţit de geruri şi zăpezi. Apa rece va coborî peste capetele plecate şi va îngheţa, închizând, ploapele ce încă mai clipesc. Cei care îşi vor ţine ochii deschişi, îngheţul îi va face să vadă şi mai bine sfârşitul celorlalţi, căci nimic nu vor mai putea să le a-copere lumina ochilor. Ei vor răzbi şi vor urca pe vârful cascadei. Acolo vor şti că luminile s-au aprins. Acolo vor şti şi pentru ce luminile s-au aprins. Acolo vor şti că lor le-a fost dat să se lumineze...

Vremuri grele, vremuri noi...

Cele demult rânduite şi toate înţelesurile lumii, de până acum, în noaptea aceasta au picat. Legi, armistiţii, tratate, idei ce s-au perpetuat de-a lungul mileniilor, nu s-au mai vrut acceptate de umbrele Cerurilor. Sufletele oamenilor s-au revoltat împotriva a tot şi a toate. De astăzi nimic nu mai este ca până acum. Furtuni se nasc din brizele de munte, brizele de pe mare se transformă în uragane. Munţii se vor lua la trântă, uriaşii vor fi eliberaţi din închisorile adâncurilor. Porţile închise şi ferecate sunt zgâlţâite de cei dinăutru, sunt for-ţate de cei din afară. Se aude peste tot zăngănit de arme. Armatelor li s-a dat ordin de mobilizare.

Luminile Cerurilor au devenit orbitoare. Întunericul şi-a a-runcat valurile de frig. Cioclii au zburat peste tot, oraşele au străzile pline de ei, chiar şi prin satele pierdute în munţi, bat la porţi. Câinii s-au trezit în larma lor şi au început larma urletelor. Ceea ce nimeni nu vroia să creadă că se va întâmpla, a început să se întâmple. Cei iluminaţi s-au strâns în taină ca să-şi găsească adăposturile şi să-şi mute acolo toate cele agonisite pe aici. În stânga şi în dreapta caută spre a-i convinge pe cei luminaţi să-i urmeze. Le propun salvarea prin mijloacele lor, pentru că de lumina lor au nevoie.

Luptătorii luminii au aprins focurile şi clopotele iarăşi bat. Caii albi, strălucitori, s-au strâns la armurari, să-şi primească armura, dornici de a lupta, pentru ca a-şi avea dreptul de a nu purta şei. Focul viu s-a coborât în cei ce nu mai vor nici jug, nici mască. Femeile şi copii sunt primii vestitori ai trezirii la viaţă şi bucuria lor încălzeşte casele.

Puţini suntem, lupta e grea. Cei revoltaţi în noaptea trecută nu-şi găsesc drumul. Îşi vor omorî părinţii copii, părinţii vor fi omorâţi de copii. Morminte multe vor închide în ele rude şi nerude, doar după legea pe care au vrut să o aibă.

S-au spart toate peceţile. Vremurile noi pot ori să nu fie, ori să fie doar pline de Lumină. Cerul nu mai aceptă compromisuri. Legile lui nu joacă un joc, egalitatea e doar sensul realităţii celor ce vor rămâne: alb, cu totul alb, sau negru, cu totul negru. Dar libertatea este doar a luminii!

E vremea să ne adunăm!

Se sting lumini...

A venit vremea să cadă pe câmpuri pustii cordoanele care iluminau o lume ce şi-a poleit robele, robele ce sunt purtate pentru a ascunde chipurile hâde, pentru a dosi gândurile şi intenţiile care pot altfel, să o lase văzută, să o dea de gol.

S-au furat, de milenii, averi, valori, idei, dar s-au furat şi gânduri, s-au furat şi suflete. Aşa au ajuns unii, plecaţi din pulberea mahalalelor insalubre moral, să se agaţe de oiştea carului, ca să nu li se lipească pe tălpi glodul lipicios. Apoi au încălecat pe caii albi, cai pe care i-au furat de pe câmpurile libertăţii, şi i-au alergat, în galop, mai tot timpul căutând să fie nevăzuţi, doar peste câmpuri, rar pe drumuri sau prin păduri, atât cât au putut bietele suflete nevinovate să facă faţă. Departe ajungând de locurile în care erau arătaţi cu vorba sau cu degetul pentru neputinţă, s-au adunat la sfaturi de taină, punând ochii pe suflete nevinovate, care aveau lumina pe care ei şi-o pierduseră fugind de adevărul ce-i definea, adevărul care erau. Cu lumina acestor naivi frumoşi şi diafani şi-au înfoliat coperţile cărţilor sufletelor lor şi au arătat lumii o mască angelică aşezată pe un chip ce păstra, dedesubt, neşterse, urme de ceea ce fuseseră. Dar ei acum erau iluminaţi şi lumea vedea lumina. Doar cei ce ştiau căutau în zadar să le vadă lumina!

Şi toţi aceştia s-au ajuns a se arăta tuturor ca fiind cei care, celolrlaţi, cei care locurilor în care se născuseră şi trăiau, se păstraseră, le poartă grija, culegând nectarul florilor cele multe ce împodobeau câmpurile rodnice. Cordoane mari, stau întinse între cei mulţi, ce-şi încălzesc sufletul în bucuria fiecărei zile şi acei care, fie zi sau fie noapte, îşi ascund sufletul în întunericul catacombelor, acolo unde, la prânzuri de taină, pun şi tot pun la cale, destinele celor mulţi, şi meşteşugesc idei şi vorbe mari, pentru a fi crezuţi ca doritori de bine pentru toţi...

Lumina care se apropie, şi ei o simt cât de albă este şi doar ei resimt teama că vor avea umbre mari, şi nu vor putea să-şi apere bietul corp de razele care îi va topi. Îi va topi căci cordoanele prin care se iluminau, se vor rupe şi întunericul în care stau îi va îngheţa, în ascunzătoarea întunecatelor catacombe... ILuminaţi fiind, vor rămâne fără lumină...