La răscruce de viaţă

Tăcerii te-ai dat cu speranţă că spusele mele, din clipele de primă cunoaştere nu ţi se vor mai potrivi, că vei găsi o cale să îmi arăţi că am greşit eu. Doar că nu ai stat să te întrebi dacă îmi veniseră vorbele dintr-o târguire a dorinţelor sau dacă plutea în jurul tău toată mireasma viitorului, creionat de ansamblul unui trecut păstrat şi el, cu mare grijă, în taina tăcerii. Din acea primă, rânduită de întâmplare, întâlnire, ţi-am regăsit privirea tristă a pasului către viitor şi n-a fost uşor să ştiu că nu s-a putut abţine acea oftată spusă: Pericolul încă nu a trecut!

Pe mine mă ţin în loc chingile dezamăgirii, pe tine te zdruncină rafalele unui uragan care nu mai are mult până la apogeu, pe noi ne despart niştea aripi negre ale minciunii şi ale fricii. Cum îţi doreşti nu poate să mai fie, corabia trăirii tale are pânzele rupte şi malul e departe. Iar hula te face să crezi că merge drept, deşi deriva, dacă nu ţi-ai fi orbit ochii în încercarea de a nega orice atunci când era spus, singură puteai să o vezi. Oricum, acum, aşa cum îţi sunt acum privirile, sextantul nu îţi mai este de folos.

Dacă ţi-ai fi dat şi ultima picătură de lumină, aceea care s-a salvat ascunzându-te de tine, tot la ceasul care ţi se va arăta când îşi va suprapune secundarul, minutarul şi orarul la semn marcat, ajungeai. Nu eu, ci tu l-ai fixat să bată, precum un clopot, în dungă şi apoi în dangăt prelung, prevestitor. Mai ai încă o dorinţă de a ascunde fărâma de ego sub pragul tăcerii şi nici răsăritului şi nici apusului de soare nu i-ai spune nici la ce, nici unde, nici încotro îţi îndrepţi gândul când dinlăuntrul sufletului te trezeşti că se arată, trezit, dorul de ducă, dorul de depărtate. Şi te poartă gândurile, ca şi cum s-ar mai putea agăţa de repere din lumea aceasta, însă nu prea poţi să te împaci cu paşii care nu vor vrea să mai ţină cont de tot ce acum îţi spui că va fi.

Prin răscrucile vieţii am trecut nu doar odată, în vremurile ce le trăim. Prin răscruci şi eu, şi tu, am trecut... Dar acum mie mi-a fost dat să le învăţ semnele care nu pot să lase paşii rătăcirii, înainte de a ajunge în ele. Să ţi le arăt nu pot, să le vezi acum nu vrei...

Te-am privit din spate păşind pragul bisericii din străbuni şi, prin poarta timpului deschisă de unduirea ta şovăitoare, ţi-am văzut singurătatea primei zile de rătăcire şi prima seară în care se vedeau nu doar urmele lacrimilor ci şi semnele care se văd pe orice corabie eşuată pe stâncile ce n-au putut apele să le spargă, pentru a nu mai sta împotrivitoare drumurilor celor ce nu se puteau opri să contemple dezastre. Şi ţi-am văzut privirile ce căutau înstelarea primei dimineţi a vieţii ce ştii că va veni. Spre Nordul ce-l mai ai şi acum în gând îţi va fi aşteptarea răsăritului Luceafărului prevestitor de zile bune. Şi s-au văzut, prin poarta larg deschisă, zilele de aşteptare, zilele de schimbare, zilele nenumărate următoare.

Oricâtă încorsetare ar putea să se spună ca are azi viaţa, oricâte zvonuri s-ar vrea aruncate în stânga şi în dreapta, despre mine, îţi doreşti să le crezi doar ca să simţi efectul somniferului pe care ţi l-ai dori ca să treci peste ceea ce nici un anestezic nu va putea să facă să nu se simtă. Ai fugit de tine, fugind de existenţa mea, tocmai pentru că boarea rece a nicicând întoarecerii o simţeai aproape, prea aproape, de tine. Un fel de pact al tăcerii, ţi-ai spus, şi te-a ameţit suavul miros al învingătorului efemer. Dar tocmai tu ai uitat că mi-ai vorbit de lupte pierdute şi războaie câştigate. Eu nu m-am îndoit niciodată, nici chiar când tu te îndoiai de tine, când îmi vorbeai de cântecul de lebădă al ultimelor sforţări de stagnare, şi m-a surprins încrederea oarbă ce ai dat-o, brusc, unei tăceri care îţi era teamă să nu se rupă, ştiind că ar fi spart barajul ce-l ştii deja prea fisurat ca să reziste viituri care astăzi are cote depăşite de alarmă şi dezastru iminent.

La răscrucea vieţii stai, eu stau în pragul drumului pe care mi l-ai prevestit tu. Când eu plecam din zilele toamnei ultime de singurătate, tu îţi pregăteai haina aceea pe care o vei purta când voi fi primul căruia îi vei spune, în cuvinte, ceea ce privirile vor fi să se arate. Oricâte tăceri vei mai lăsa de-acum să stea de-a curmezişul, voi fi eu primul cel care, până în noapte târziu va sta străjer liniştii ce ţi-o vei căuta-o şi înţelegerii ce o vei da clipei următoare. Pragul bisericii străbunilor poartă pe el amprenta viitorului, ce a stat o clipă îngenunchiat acolo, în rugăciunea către Ceruri de a nu se mai lăsa întărziat de iluzia unui prezent sinucigaş.

Apă ce părea înghiţită de miezul nopţii te-a privit în ochi şi ţi-a botezat îndemnul desprinderii pe care n-o vrei dar o aştepţi, ştiind-o în venirea ultimei turnante. Tăcerea este semnul ultimei linii drepte.

Eu sunt doar un înainte mergător al celor ce sunt pe drumul nostru, şi când am înţeles că acea spusă, în glumă părea, că totul ar fi în pas cu zisa ta, dacă altcineva s-ar grăbi, era desprinsă din realitatea pe care eu o vedeam trăită de tine. În drumul tău înspre nordul din care vei veni chemată ca martor al ritualului necesar, eu voi fi acela care va sta pe peronul unei halte ca tu să poţi dormi sub privegherea flăcării ce va pâlpăi plăpând în noaptea revenirii tale în lumină.

Acum e furtună mare deasupra de Cerul sub care trăieşti. Când va coborî furtuna sub nori, vei simţi că uraganului nu te mai poţi opune. Eu am văzut şi sunt oricând gata să vin, înainte de a începe seara, să poţi să ştii că nu te rătăceşti, că nu orbecâi întunericului ce te va ameninţa.

Ridică-ţi privirile, şi ridică-ţi braţele... Lasă viaţa să se întâmple, las-o să trăiască!

Curând, la poarta adevărului

Se tot adună nori negri! Se tot adună nori de ploaie şi furtună, peste Pământ. Şi se tot adună nori şi mai negri peste lume. Şi doar fulgere, mai totdeauna de neobservat, fac să se simtă că mai este încă deschisă o cărare înspre seninul înalturilor.

Aleargă toţi, care încotro, de frica ploilor ce vin fără încetare. Îşi caută învelitori care să nu-i oblige să-şi schimbe hainele, fiind prea ocupaţi cu a continua să arate la fel, să arate ca şi cum nimic nu ar fi schimbat. Să arate că ploaia nu-i poate scoate din marea neputinţă a renunţării la comoditate, pentru a gusta din şiroirea picăturii de ploaie ce le-ar putea spăla urma lacrimilor de pe obraz.

Aleargă lumea în lung şi-n lat, nemaiştiind când soarele se trezeşte, privind zorii fiecărei zile cu o pervertită dorinţă de a se privi în plină lumină. Aleargă mereu până la răscrucea drumurilor de care a uitat, ca şi cum ar fi rămase de undeva din începuturile existenţialităţii sale, deşi sunt rămase în nemişcare din seara de dinaintea dimineţii în care îşi dă seama că drumurile există, dar nu-şi mai au rost căci între timp sensurile s-au bulversat.

Prea plină de alergătură, lumea-şi dă cu stângul în dreptul, preferând să meargă de-a buşilea. Plini de oboseala greutăţii hainelor îmbâcsite pe dedesuptul învelitoarelor, oamenii se înghesuie să se lase prinşi într-o ipocrită, hipnotică, spirală absorbantă înspre adâncurile fără suflarea vieţii.

În toată această irealitate acceptată de din ce în ce mai mulţi decăzuţi în automatismul cotidianului trai de supravieţuire de la o zi la alta, prin norii lumii, prin norii de ploaie, în umbra fulgerelor nopţii, se vede umbra luminii în care se vede ivit străjerul porţii.

Alergătorii-şi caută drumuri, nemaivăzând altceva, crezând mereu că dacă vor fi să se coboare vânturi de pe crestele munţilor, norii se vor destrăma şi seninul cerului se va lăsa văzut, că vor putea să-şi arate măreţia avuţiei ce acum o poartă pe sub învelitorile ce şi le au spre a le feri de ploaie. Dar n-au timp să se descotorosească de năravuri, apucături şi învăţăruri pervertite, şi să-şi arate chipul înseninat.

Deasupra de norii lumii, deasupra de norii iernii, deasupra de izvorul fulgerelor, deschisă este poarta spre care nimeni nu se lasă dus azi, dar vor încerca să ajungă, cu ultimile zvâcniri, mâine. De marea alergătură a timpului pierdut, nu mulţi vor ajunge să privească înspre ea, puţini vor privi prin ea şi doar câţiva vor avea curajul să o treacă. Şi se va putea privi vacarmul de dus şi întors al celor care şi-au uitat îndemnul ce l-au avut, cerându-se trecători, ori îmbulzeala celor care îşi vor deşerta comorile străjerului, spre a le fi mai uşoară şi grabnică trecerea. Şi cei ce veşniciei se vor vrea trăitori în bogăţii vor căuta să ceară să li se dea, ori de nu, să ia, şi să rămână aşa cum sunt acum, crezând în ceea ce trăiesc acum.

Curând, la poarta adevărului, se vor înstrăina cele rele de cei buni şi cele frumos făcătoare de chip de acei care şi-au ascuns chipul sufletului urâţit de netrebniciile pentru care n-au precupeţit a se vinde pe sine ori pe neamul său. Şi de trecut vor trece nu acei ce îşi vor dori să treacă ci acei care vor avea toate motivele să fie aleşi să treacă, semn al răsplăţii că s-au voit demni de a trece. Curând, la poarta adevărului, mulţi vor îngenunchia abia când poarta se va închide...

Spre Lumină, prin Lumină

Dinspre trecut înspre viitor, totul trece prin prezent. Prezentul este cel care dă sens vieţii. Ceea ce a fost este doar ceea ce a fost, ceea ce va fi este doar ceea ce se va trăi, ceea ce este, este ceea ce se trăieşte...

Ceea ce a fost este piedestalul pe care stă fiecare, mai mare, mai mic, dar este doar un conglomerat pe care scormonindu-l e greu să se mai vadă ceva care să întregească o faptă. E doar un cumul de judecăţi pentru proprie înţelegere, nicicând la dispoziţia altora. Fiecare, este dator să ştie, fără infatuare, cu demnitate şi curaj, să vadă cât de înalt are podiumul şi, cu tot atâta demnitate, să nu îl învelească în mucava, mucava pe care să o coloreze şi să o facă frumos mirositoare cu parfumuri de împrumut, şi sclipitoare, cu vopseluri pe care să le cumpere, plătind cît nu fac. Căci ploaia tot va veni şi mucavaua se trasformă într-un înveliş lunecos şi mirositor urât.

Ceea ce va fi este, privit din momentele actualităţii, ceva care s-ar putea modifica după dorinţa momentului. Este ceea ce în orice moment este ignorat. Cuvinte aromate în prezent sunt văzute ca definitorii pentru clipele când nimic nu va mai fi la fel. Este văzut ca şi o ecuaţie în care s-ar putea modifica amploarea unei necunoscute după propria dorinţă. Doar că nu toate au puteri pare, ca să se poată ca şi ceea ce este negativ să dea sens pozitiv expresiei, când ecuaţia ajunge să fie rezolvată. Ceea ce va fi, dureros, este văzut prin prisma lui “poate” care, pus în modul, ar putea fi pozitiv. Însă nu-i este dat omului să fie cel care face ecuaţia şi nici nu-şi are dreptul de a scoate modulul din buzunar.

Ceea ce este... este ceea ce are omul în puterea pasului pe care are, sau nu are, curaj să-l facă, are, sau nu are, puterea de a se privi în ochi cu semenii, are, sau nu are, demnitatea cuvântului pe care şi-l dă, are, sau nu are, bunul simţ de a nu minţi, de a nu se da nevinovat sigur, pentru a pune în spatele altcuiva, ceea ce lui i se întâmplă ca urmare a marii sale neputinţe de a se privi în oglindă. Ba chiar şi când face asta, deşi nu-i place ceea ce vede, se proiectează în lumea pe care a spus - din credinţă sau din făţărnicie - că nu îi este aproape, lumea curvărăsiei, şi caută să dea cu leuca în cap, strigând tot ei după ajutor. Şi se miră că, atunci când vor veni cele ce vor fi, se va spune că sunt loviţi cu leuca.

Ceea ce face acum, nu vrea să creadă că este amprenta a ceea ce va fi, amprentă pe care nimeni nu o poate şterge sau modifica. De acum pentru totdeauna! De faptă hotărăşte omul, faptă trebuie să facă, de vorbă spune că va fi, vorba trebuie să-i fie auzită. Dar de unde ar putea să ştie omul că aşa să fie? Îi trece prin gând să privească judecăţile din podium şi să înţeleagă adevărul? O fac cei care nu şi l-au acoperit cu mucava, ca şi cum ar fi pus un preş peste gunoi. Dar cum să o facă cei care au îngropat gunoiul sub preş? Sub preş nu intră în nici un fel lumina, ca să se vadă de cumva, în gunoi, nu este şi o piatră de mare preţ şi că, de stă mult acolo, se împreună cu gunoiul şi tot gunoi ajunge.

Şi vorbesc toţi despre mersul spre Lumină şi de mersul prin Lumină... Dar oare cum să se ajungă în Lumină când, ceea ce este acum, este plin de întunericul făptuirii cu proprie pornire a ceea ce sieşi nu şi-ar dori niciodată? Dar cum să poată să scoată capul de sub preş, dacă tot se preocupă de a pune totul acolo, ca şi cum dacă ştie doar el, şi se ascunde, sau pune un pumn în gură celor care mai ştiu, să vadă că atunci când ar fi timpul Luminii dispar pumnii puşi în gură şi Lumina le arată celorlalţi că el spatele, până mai ieri, l-a întors Luminii şi că a stat mereu cu spatele la Lumină?

Se vrea mersul spre Lumină... Dar nu se vrea mersul prin Lumină. Şi n-are cum să se ajungăacolo dacă se orbecăie în minciună şi cârdăşii...

Ceea ce va fi, trece prin ceea ce este acum...

Calea redevenirii

Numele celor mai importante virtuţi pe care le deţine doar acela care, fiind cu adevărat Om, îşi pune întrebări dacă nu cumva nu este îndeajuns, sunt pe buzele tuturor celor ce nu le au. Unii vorbesc despre ele, alţii fac referire la ele, însă curajul de a le manifesta le cam lipseşte. S-au dedat prea mult oamenii la curajul de a nu avea curaj şi le este teamă de adevărul de a avea curaj. Şi s-a mai învăţat să se ştie lăudat şi apreciat, minţindu-se că el este cu adevărat ceea ce gândeşte că este, uitând să se întrebe dacă este ceea ce ar trebui să fie, dincolo de vorbe şi cuvinte.

E lumea în schimbare şi schimbarea include pe toţi. În afara schimbării nimeni nu rămâne, cu excepţia celor ce pleacă, ruşinaţi că nu au făcut mai mult decât au făcut şi a celor care pleacă înciudaţi pe faptul că schimbarea a venit împotriva a ceea ce-şi doreau ei. În lumea aceasta se vede clar că mulţi pleacă singuri...

E lumea întoarsă cu josul în sus şi se întreabă de ce nu poate să vadă, în nici o dimineaţă primele raze ale soarelui decât după ce soarele deja priveşte în ochi izvoarele. Şi tot caută explicaţii pe care şi le-ar vrea ca fiindu-i de căpătâi...

Cu teama de a şti adevărul, cineva emite o idee, iar alţii, asemenea lui, se grăbesc să o împrăştie, alăturând eticheta senzaţional. Şi începe propăvăduirea ei, fără a se aduce argumentele ce, spun ei, sunt greoaie şi pe neînţelesul oamenilor fără cunoştinţe speciale. Când tot înţelesul ideii lor se clatină, încep să emită o mie şi una de idei care să o apere pe prima. Şi-şi consumă timpul pentru a le găsi pe acestea.

Alţii, care văd că lumea s-a întors aşa cum s-a întors, văd şi cum se întoarce, prin aceste idei pe care le-a îmbrăţişat, şi, cu spatele înspre răsăritul soarelui, pot să spună că în curând lumea nu o să mai vadă razele soarelui decât înainte de apus. Ei au timp să înţeleagă! Cei preocupaţi cu căutarea ideilor îi arată cu degetul, ba chiar îi blamează că nu au ce face şi stau să judece pe alţii. Le este greu să înţeleagă o banalitate: Ei n-au avut curajul de a spune adevărul şi s-au complăcut a spune o minciună. Pentru a o apăra au inventat alte o mie şi una de minciuni ca să o acopere. Ocupaţi fiind cu aceste căutări pentru a inventa, n-au putut nici măcar să vadă că ei înşişi s-au rotit cu faţa-nspre apus şi aşteaptă să treacă zi după zi, ca să poată să vadă razele soarelui. Ceilalţi, când au văzut că rosturile lumii se pervertesc, au stat împotriva mişcării lumii, care, în vălmăşeală i-a lovit, i-a îmbrîncit, i-a împins înspre mar-inile ei, dar au rămas pironiţi şi drepţi, în picioare şi au putut să vadă, zi de zi, dimineaţa cum răsare soarele şi seara cum apune. Şi, din acea poziţie nu le-a fost greu să vadă încotro va ajunge lumea să privească.

Ce este mai greu, ce este mai uşor? Ce este folositor şi ce nu este folositor omului? Curajul adevărului sau curajul minciunii? Cărămizile adevărate, care au mijlocul plin, puse într-un zid, fac zidul să reziste? Dar dacă se folosesc nişte cărămizi care au doar o coajă , restul fiind gol, fac zidul construit cu ele să reziste? Amândouă pot fi la fel de frumoase, dar când acoperişul plin de greutatea zăpezilor apasă asupra lor, care dintre ele cedează? Şi ce mai rămâne din frumuseţea celui care se prăbuşeşte? Şi cu acoperişul, pe acea parte, a zidului prăbuşit, ce se întâmplă?

Se schimbă lumea şi nu stă să întrebe pe nimeni dacă să se schimbe sau nu. Şi-a găsit schimbarea sprijin în cei care i-au împins oamenii lumii înspre margini şi nu mai vor să dea înapoi, să-i recheme între ei. De la ei, cei din marginile lumii şi-a luat schimbarea reper şi le-a dat lor puterea să stea tot drepţi până vor ajunge să stea la fel ca ei toţi cei care îşi pot aduce aminte vremea când erau, dimineaţa, cu ochii ţintiţi către zorii de zi şi se bucurau când ochii se puteau deschide spre a se scălda în albastrul cerului senin. Şi cu aceeaşi ochi a putut să vadă înaltul crestelor strălucind la amiază sau chiar fulgerele furtunilor fără să se teamă că ar putea să-i orbească.

În această vară, plină de fierbinţeală, cei care abia aşteaptă zorii zilei ca să-şi oblonească ferestrele şi să-şi încuie cu zece lacăte uşile şi porţile, vor fi nevoiţi să iasă din scorburi ca să poată să mai guste o gură de aer, dând piept cu lumina de care, cu forţări, s-au tot ascuns. Şi-i va arde, şi-i va topi, şi vor trebui să îşi arunce toate piedicile pe care le-au pus luminii, să iasă şi ei la lumină, ori să se închidă pe mai departe şi pentru totdeauna, în nemişcare, robiţi întunericului. E vara verilor, vara în care vor reînflori florile şi în care se vor deschide toate cărţile tre-cutului. E vara în care oricine are ultima şansă a redevenirii şi revenirii.

Din timpuri de demult, de dinainte de a şti omul că se poate închina şi nerodirii, îi este dat să ştie înspre unde se poate şti el, întreg, împlinit şi rodnic într-ale vieţii şi-ntr-ale minţii, când toate ce fac a-l întregi, nu se pot rândui înspre a se împotrivi una alteia. Şi va veni focul nevăzut al Cerurilor, în vara aceasta într-un fel, cândva în fel definitiv, spre a mistui absurdele feţe întoarse ale celor pe care gândul le poate întoarce. Şi va veni prin Soare, ori va veni prin Oameni, ori va veni în somnul firav al clipelor cu adieri de vânt, privind înspre fapte, înspre vorbe şi înspre gânduri. Şi cei ce bine-cuvântaţi vor fi cu întâlnirea vremelnică vor fi cei care lumii vor mai putea să dea consistenţă. Şi găsindu-şi calea, se vor deda fericirii adevărului, devenind viaţă, ca să poată să dea viaţă.

Acum s-a întors vremea, pentru ca nerodirea să rămână amintire. Şi tocmai de aceea, închinătorii cu jurământ ai nerodirii, calea uşoară a crimei cu mână curată, îndeamnă spre a nu lăsa să se ardă ceea ce este de ars. Şi încep să pocnească şi să se împotrivească cele ce se ard, dar pentru cei care a început arderea, nici un ger şi nici un întuneric, nici vânt nici apă, nu mai poate să stingă focul. Lucrătorii luminii, din marginile lumii veghează! Ei sunt străjeri ai căii redevenirii, ca nimeni din cei care şi-au ales calea luminii să nu poată să fie oprit să-şi meargă drumul.

Între război şi pace

Am iubit, iubesc şi voi iubi pacea. Dar nu mi-a fost, nu-mi este şi nu-mi va fi niciodată teamă de război. Căci pacea nu este nicicând pace când săbiile războiului se tot arată păcii spre a fi ţinută pe post de emblemă. Unei asemenea păci i se poate aduce închinare. O pace cu larmă de arme nu este decât semnul cuţitului ce se înfige pe la spate. E mai sincer războiul, căci armele sunt totdeauna la vedere. Nu îmi este prea uşor să spun că războiul îmi place, dar e drept să spun că dacă nu e pace, e de preferat războiul, amândouă având purtând semnul adevărului.

Nu, nu urăsc războiul, ci doar nu îmi place. Nu-l urăsc tocmai pentru că are acea parte a lui, cinstită, la fel de cinstită ca pacea autentică. Şi tocmai din această caracteristică netă a păcii şi a războiului, nu ştiu, n-am putut niciodată să cred în ceea ce poate fi între ele.

Ce există între Da şi Nu? Poate, ar spune cineva, dar prin ce este definit acest poate? Prin oscilaţia care duce la Da sau la Nu când nimeni nu se aşteaptă? Ce este sigur? Ce este cert?

Ce există între Adevăr şi Minciună? Vor spune unii că poate exista un adevăr spus pe jumătate, că poate fi o mică minciună, sau poate diplomaţia ori lăsatul loc de bună ziua, dar prin ce sunt toate astea diferite de minciună? Ce este sigur? Ce este cert?

Şi tot aşa multe sunt cele care se pot pune alături de întrebările de siguranţă şi certitudine. Jos sau Sus, la Înainte sau Înapoi, Totul sau Nimic, şi aproape tot ceea ce înseamnă viaţa sub toate asprectele ei. Căci toate aceste există şi de definesc aşa cum este Viaţa sau Moartea.

Între Viaţă şi Moarte nu încape nici o altă stare în care să se poată identifica menirea omului. Şi tocmai de aceea nu-mi place războiul, pentru că faţă de pace, lasă în urma lui victime. Oricum ar fi, Pacea lasă drum deschis vieţilor, Războiul trimite, pe mai mulţi sau mai puţini, în afara vieţii, în Moarte.

Legile lumii sunt pervertite într-un consens al oamenilor ce au vrut să-şi ascundă propriile neputinţe, propriile slăbiciuni, propriile fapte rele. Cei care stau pe gânduri şi încearcă să găsească o soluţie pe care vor să pună însemnul certitudinii dar nici ei nu cred în însemnul ce-l pun, sunt cei care se cred cei mai buni oameni. Dar ei sunt cei care pot face rău mai multor oameni doar din ideea că fac bine unui om. E sensul lumii, materialist, pe care-l dau toţi cei care uită că locul în care nu doar pentru o viaţă, au o casă, se află în Ceruri.

E marele neînţeles al omului lumii de astăzi, e marea dilemă şi paradigma omului materialismului, care încearcă să o facă să aibă un înţeles unic şi clar, încercare ce ea însăşi este opozantă trăirilor care acum îl îmbată, este căutare a certitudinilor într-o lume a trăirilor incerte. Căutarea ar fi mai uşoară, ar lua mai repede sfârşit de s-ar lăsa omul de năravurile ce i s-au arătat ca modele de cei ce s-au îndepărtat de cele primordiale, cei ce s-au depărtat de cei ce cu toţii şi fiecare în parte sunt: parte a întregului dominat de certitudine. Acolo, sus, totul e întreg şi acolo sus, nu materialul corp este cel ce dă esenţă ci doar ceea ce unii au uitat că au: suflet.

E luptă mare, e luptă veche, între orizonturi pentru această bogăţie pe care oamenii o lasă undeva în urmă, mânaţi şi mânuiţi de ceea ce ei au numit, cu mare pompă, liber arbitru. Şi au deschis singuri poarta spre întuneric şi fac mare caz de acest drept, chiar împotriva Celui ce le-a lăsat calea de a alege, în speranţa că se vor arăta puternici în a nu se lăsa tentaţi de ideile ce sunt tocmai împotrivă-le. E luptă mare şi aici pe Pă-mânt, între cei care fură suflete şi cei care aduc ceea ce s-a furat, înapoi. Cei ce fură sunt aceia care tot arată oamenilor că trebuie să ţipe după trupul lor ce trebuie să aibă liber arbitru, deşi, de fapt, le-au luat orice drept de a alege. Şi-i pun pe oameni să lupte împotriva celorlalţi. Ei sunt prea laşi să iasă în faţă, ei sunt prizonierii propriei existenţe, fără să le pese dacă cei care sunt puţi să se războiască au sau vor avea parte de viaţă. Îndoctrinaţi cu lupta pentru propria viaţă, ei luptă pentru a-i apăra viaţa celorlalţi, uitând că prin viaţa ce o au trebuie să lupte pentru ceea ce sunt ei, veşnic.

Dar mai sunt şi ceilalţi care, pentru un singur suflet fac totul, îşi pun chiar viaţa în joc. Ei luptă pentru toţi, pentru oricine, nu le este indiferentă suferinţa pământeană, dar mai presus de toate este nu efemeritatea ci veşnicia. De moarte nu stau să se teamă, căci de pieri-vor ei, cei salvaţi, vor fi cei care, când ei se vor urca la Ceruri, vor face ca lupta să se continue la fel şi chiar mai dură. Toate drepturile le are omul dacă ceea ce face, face în deplină libertate. Şi nu e greu să se vadă lupta pe viaţă şi pe moarte pentru un singur ţel, mare: Adevărul. Căci omul poate fi şi este om doar dacă este cu adevărat Om, aşa cum a fost lăsat să fie: Om!

Primii sunt cei care văd totul împotrivă-le şi propăvăduiesc îndepărtarea de cei pe care ei îi simt prea aproape de a-i da în vileag. Ceilalţi nu văd pe nimeni împotrivă-le şi totdeauna nu se tem să se apropie şi de acei care propăvăduiesc alungarea lor. Primii se ascund, ceilalţi niciodată nu se feresc de a fi ştiuţi. Primii vorbesc depre viaţă dar preferă trăirea în spatele unei existenţe moarte, ceilalţi vorbesc şi despre moarte, dar trăiesc, clipă de clipă, viaţa. Primii ţin totul sub control, pentru că vor să ştie totul, ceilalţi ştiu totul dar n-au niciodată de gând să controleze ceva. Primii ţin omul în posesie, ceilalţi vor lângă ei oameni liberi. Căci cei care se lasă posedaţi sunt slabi iar cei care pot fi liberi sunt totdeauna puternici. Şi orice om poate fi puternic dacă este eliberat şi apoi îşi ţine pentru el libertatea, dacă nu se vrea controlat şi pe nimeni nu îşi doreşte a avea sub control.

Am ales calea când viaţa m-a ales rămânerii aici, când m-a lăsat să văd ca să înţeleg şi să cunosc Adevărul. De atunci nu îmi mai sunt dragi multe din cele vechi. De atunci m-am desprins din lanturile fricii, uitând ce este minciuna faţă de mine însumi, şi mai apoi faţă de alţii, în oricare din formele ei. Aşa cum fusese viaţa mea până atunci, înţelesesem că o singură minciună avea nevoie de alte o mie şi una de minciuni care să o acopere pe prima, pe când pentru adevăr nu trebuia să mai stau încordat. Eram liber să gândesc spre alte orizonturi şi nu să-mi pierd timpul în a inventa alte argumente. Adevărul este el în sine şi argument.

Sunt de atunci pe metereze. Pe tot mai înalte şi tot mai apropiatele metereze, aproape de confruntarea faţă în faţă cu cei care potrivnici omului sunt. De atunci spusa mi-i spusă şi celui care îmi cere să-i fiu alături în drumul lui de câştigare alături, nu-i întorc spatele niciodată. Când lupta începe, îi sunt scut. De la prima lovitură pe care o dă cel care n-are de gând să accepte că oricine are dreptul să fie liber, lupta devine una între eu, cel ce sunt, şi el, cel care stă în umbră. Din prima sclipire de sabie văzută în umbra de la spate, nimic nu este mai important decât Adevărul. Din clipa în care, prin falsă închinare sau spusă directă, ori împotrivire înspre libertatea celui care o dată mi-a cerut să meargă alături pe calea lui de Om, nu mai este cale de întoarce. Pacea vine doar când cel care şi-a dorit libertatea este victorios. Pacea nu înseamnă însă, niciodată, renunţarea la luptă.

Şi n-are nici un preţ prin care să se întâmple altceva, căci ceea ce reprezintă finalul luptei, salvarea sufletelor, este imposibil de pus în valori. Preţul luptei, ce-l poate plăti cel ce se pune a recupera unul sau mai multe suflete, poate fi chiar viaţa sa. Dar este prea puţin pe cât câştigă lumea şi Cerurile. El moare, dar tot nu poate fi atras între cei care sunt împotriva lumii. El moare, dar va reveni. Spiritul luptei lui rămâne în cei salvaţi. Orice rău trebuie oprit, cu orice preţ! Preţul de pe Pământ este doar unul material. Valoarea lui este valoarea cenuşii sau a pământului în care se preface trupul.

E luptă grea, e luptă crâncenă. E luptă chiar şi cu cel care se vrea liber, căci prins fiind în mrejele vechi, uită sau e făcut să uite, neagă sau e făcut să nege, ceea ce a cerut. Şi se porneşte a fi chiar împotriva celui care rămâne să lupte pentru el. Şi-n-cearcă să ucidă voinţa cu vorbe sau chiar cu fapte. Este cel mai greu atunci, pentru că atunci se face judecată după legea oamenilor care pun înaintea cuvântului dat şi a faptei promise credinţa, spusa lor credinţă, de multe ori pervertită, a iubirii înţelese după cum este vrută a fi înţeleasă şi nu după cum este dată dintotdeauna pe totdeauna.

De s-ar întâmpla viaţa altundeva, altfel decât pe Pământ, să se arate, s-ar putea, ce poate să fie drumul pe care e dus omul dacă se opreşte şi dă crezare celor ce-l îndeamnă sau îl duc înspre împotrivire. E uşor de văzut ceea ce lor le place să spună, ţinând cont de vorbele deşănţate aruncate de unii care s-au dorit a se arăta mari cunoscători ai tainelor, că ţine de ceea ce tu le-ai face să le fie viaţa şi drumul, lor sau celor care sunt, împreună cu ei, purtaţi spre niciunde. Ei, însă, prin asta, fără să vrea, îşi recunosc ceea ce de fapt trăiesc şi ceea ce de fapt sunt: purtătorii unei lese.

Însă aici, acum, timp, nicicum nu este pentru a se arăta aşa ceva. Doar hotărârea începutului rămâne. Căci un Da, spus la început, este plin de toată esenţa legământului, a jurământului, a cuvântului dat, a promisiunii ce n-are alt sens decât de a fi onorată. Cuvântul, cu întâietatea-i dată de începuturi şi de tot ceea ce a urmat, este faptă ce trebuie să existe faptic, înainte de a se ajunge ca singur să ajungă faptă. Un gând are în forma lui efect, ceea ce se spune are un efect cu mult mai mare. Fapta îşi are efectul ei, rapid, vorba îi urmează şi apoi e gândul. Dar nimic nu se pierde, totul se conservă.

Şi asta e o lege ce nu are schimbare. Căci cel care ar fugi de spusa prin care se dă sens viitorului, se va minţi doar căci de tot ceea ce a spus scăpare nu are. Ar fi ca şi cum s-ar pune între Da şi Nu, între viaţă şi moarte, pentru că ar vrea să omoare fapta fără să poată să omoare ceea ce nu mai poate nimeni omorî. E o lege ce n-a fost de nimeni schimbată, de nimeni nu se vrea schimbată şi nimeni nu o va schimba, acolo unde lumina face ca totul să se vadă, să se înţeleagă şi să fie existenţă universală. Doar prin ungherele întunericului există dorinţa de a nu-şi şti omul viaţa trăită în demnitatea propriei dorinţe, de a-l întări în convingerea că este drept, cu alţii şi cu el însuşi, şi fără momotivsă şi-o schimbe. Doar de acolo se dă încredere omului de a minţi, de a se minţi, de a batjocori, de a călca în picioare, de a se mânia, de a da unui adevăr putere mai mare decât altui adevăr, de parcă adevărul ar fi asemenea minciunii, mai mare sau mai mică. Şi tot de acolo se spune omului să mintă, să se ascundă, să dea propria vinovăţie pe alţii, să uite că singur a fost găsitorul vinovatului.

Nici un luptător nu părăseşte câmpul de luptă în mijlocul luptei, aşa cum nu-şi părăseşte pe cel ce-l are ca aliat, indiferent că este mai slab sau mai puternic, indiferent că e pe punctul de a câştiga sau de a pierde. Un luptător adevărat merge împreună cu celălalt până la capăt, spre victorie sau spre moarte. Şi chiar dacă celălalt cade în luptă, ori este luat prizonier cu totul, tot până la capăt merge. Prin victorie îl poate elibera din lanţuri ori mai bine moare împreună cu el. E legea luptelor aici şi acolo, căci aici este precum acolo. Şi e lege a onoarei ce doar aici, pe Pământ, a fost adusă de unii pe palierul vinovăţiei. Acolo, totul e ca întotdeauna, acolo nu există schimbare, pentru că acolo totul e aşa cum trebuie să fie. Aici s-au grăbit oamenii să facă legile prin care să fugă de orice. Dar oare ce s-ar întîmpla dacă o femeie, la naştere, când copilul este deja ieşit înspre în afară, s-ar hotărî să nu mai nască?

E luptă crâncenă, e luptă grea, e luptă care nu se poate opri. Şi nici nu se poate nimeni opri ştiind mai mult decât se ştie, tocmai ceea ce s-ar dori, de păpuşarii din umbră să nu se ştie? Cine să se oprească ştiind că intrând în lupta pentru salvarea unui suflet salvează de fapt destine şi suflete a mult mai mulţi, unii dintre ei neştiind de unde li se trag unele sau altele? Cum să poată cineva să stea cu mâinile în sân văzând râsul hâd al păpuşarilor la simţirea sau ştirea suferinţelor celor pe care i-a prins în plasa ticluită cu grijă şi întinsă de alţii, de chiar cei care îi apără şi îi consideră ocrotitori?

Mi-s legile sfinte şi nu am cum să mă dau înapoi. Şi ştiu că nu se vrea să mă dau înapoi. Acolo, în nici un caz, aici chiar dacă se spune altceva în faţă, chiar dacă pumnii lovesc pieptul lăsat totdeauna fără apărare, chiar dacă orice rău mi s-ar vrea să se facă. Şi pentru toate adevărurile care trebuie să fie ştiute, cu tot ceea ce ar urma în urma a ceea ce s-ar şti, doar până la capăt trebuie să merg. Şi preţul este doar unul, nu are nici o semnificaţie materală. Preţul adevărat este doar unul: Jos gheara de pe ei!

E prea mic, prea neînsemnat, tot ceea ce ar vrea să se considere mai de preţ decât preţul adevărat. Şi tocmai pentru asta nu pot sta şi aştepta să se tot întâmple altele şi altele. Aşteptarea este în zadar. Trecerea timpului nu face nici să se găsească soluţii de compromis, nici să se facă mai mic războiul ori lupta. Poate doar nişte alte adevăruri care să facă şi mai dur finalul. Şi mai totdeauna prefer să propun pacea, dar o pace adevărată, o pace care să facă să se schimbe totul fără victime. Nu îmi doresc să se vadă diferenţa dintre pace şi război: pacea n-are nici o victimă, războiul are destule victime. Pacea spre care tot timpul năzuiesc aduce împliniri chiar tuturor, până şi aceluia care stă în umbră şi mânuieşte sforile, căci s-ar putea măcar în al doisprezecelea ceas să îşi lase îndeletnicirile, şi salvează toate sufletele. Calea războiului, deşi nu-mi este dragă, n-are cum să aducă împliniri, războiul nu lasă decât o cale a distrugerii, dar importante sunt sufletele salvate. Calea păcii îl salvează şi pe acel care a ridicat primul sabia, calea răzbiului îl lasă în mlaştina întunericului.

Între război şi pace nu mai există nimic. Şi toate sunt urmare a ceea ce nu s-a vrut să se înţeleagă, ceea ce mileniile prin care generaţii de oameni au tot învăţat câte ceva, au lăsat să se ştie acum: Urciorul nu merge de multe ori la apă. Oricâtă ar fi grija ce i se poartă, vine vremea când se va sparge. Atunci când nimeni nu se aşteaptă, cineva, venit de pe undeva ce se zicea că-i nicăieri, vine şi îl atinge...

Asta-i şi vremea de acum. Vremea când toate adevărurile trebuie să fie aduse la lumină. Să se verse urciorul şi să se vadă că apa nu e apă ci e otrava care pe multi i-a adus în pragul desfiinţării şi al robiei înspre cele netrebuincioase. Sau că unora le-a furat timpul de existenţă şi firească împlinire a destinului şi a menirii. Ori, pentru alţii prag de moarte le-a pus în cale şi în apropierea pragului sunt. E vremea căci multe din aceste pot să nu mai fie ceea ce vrutus-a fapt de nemaiîntors. Eu sunt cel chemat din lumile mele cele ce nu mai aveau vorbe ci doar cuvintele şi cuvintele au fost cele ce s-au alăturat să spună adevărurile.

Din adevărurile primelor vorbe s-au început pornirile ce aveau forma cea mai umană cu putinţă, forma care putea să dea sens pornirilor, cea care să lase pentru toţi formele firescului. Forma de coincidenţă prin care pe Pământ sunt date să fie ascunse cele care sunt necesare să se întâmple. Pe Pământ doar prin oameni şi faptele lor se pot duce la înfăptuire cele ce sunt trebuitoare pentru limpeziri.

De când s-au spus vorbele dintâi s-au mai adunat şi altele. Şi s-au mai adunat şi faptele şi s-au mai adunat cele ce trebuiau ştiute. Acum locurile, pe care nicicând nu le-am călcat, sunt alei de parcuri pe care pot oricând să merg. Acum ungherele de taină îmi sunt ca şi cutele buzunarelor. Iar faptele ce au îngândurat până şi picăturile de rouă nu îmi sunt străine. Gândurile le-am auzit şi le-am spus sau le-am scris. Nu au fost doar răspunsuri de dat crezare, au fost spuse prin cunoşterea îndeaproape a celor ce făceau alte vorbe să fie rostite. Şi când simţind cuţitul tăietor de drumuri ori parâmele de legare a firescului sau a dreptului dat fiecăruia, am spus despre cele imediat următoare. Şi aidoma s-au întâmplat!

Din vorbele începutului s-a adunat toată hotărârea de a nu mai vrea trecerea timpului, de a lua tot ceea ce s-a spus ca un întreg, asemenea unui râu ce curge limpede, apoi tulburat şi apoi iarăşi limpezit. Curgerea n-a făcut să se piardă ceea ce de la început a fost apă curată, oricât de tulburată, fără voia ei şi fără motive fireşti.

Din vorbele începutului se vor face realităţi toate. Între pace şi război nu mai stă decât şansa unei alegeri. S-a ridicat sabia, dar dacă nu se vrea în teacă pusă, acel ce a ridicat-o, de ea va pieri. Alte argumente au fost, dar dacă ele nu au fost nicicum văzute ca putând fi cale a păcii, rămâne doar legea sabiei. Fiecare cu sabia lui, fiecare cu legea lui. Dar şi şarpele iese din găuri când cutremurul se arată a se apropia. Aşa că lupta se va da faţă în faţă şi nu în bârlogul, în care cel ce nu are decât curajul de a învenina, stă ascuns. Lupta din care doar o singură şansă are fiecare. Cu sabia de lumină, cel care luminii îi este lucrător, cu cea de întuneric, cel care pentru întuneric lucrează. Luminii sau întunericului, doar unul va putea supravieţui. Cel care pierde, pierdut va fi, după cum îi este legea. Iar pământeana viaţă va arăta schimbarea.

Sabia, cea de lumină, cu cuvântul va lupta aici, în pământeana realitate. Sabia de întuneric, a tăcerii îi va cere să lupte. Tăcerii şi ascunzătorii i se va cere să-şi arate virtuţile. Lumina va scoate la iveală tot adevărul , tot răul pe care Întunericul l-ar vrea ascuns precum gunoiul sub preş. Preşul este însă prea mic pentru cât gunoi ar trebui să acopere. De-ar fi măturat şi aruncat, iar locul curăţat de urme, toate tunurile războiului ar înceta să se mai audă. Nemaiauzite fiind s-ar putea problema revenirii la pace.

Iubesc, aşa cum am iubit dintotdeauna pacea. Şi de aceea, chiar şi în pragul ultimei confruntări, mai strig însă, cât pot de tare, că ar fi timpul de a se înţelege că încă mai există o cale. O cale care să pună apoi, încet şi cu mare grijă, toate cele ce au fost mutate strâmb, la locul lor. Să se întâmple ceea ce s-a spus când mi s-a spus întâia oară despre cele ce i-ar fi fost şi îi este de trebuinţă celui ce şi-a dorit să fie ceea ce trebuia să fie. Şi să fie la fel şi altora, şi celor ce sunt şi celor ce abia sunt şi celor ce vor fi. Strig în gura mare şi voi striga până când se poate ajunge să sară cercurile ce ţin în strânsoare pulberea ce dacă se aprinde nu se mai poate decât să ardă fără cruţare totul. Şi strig şi încă tot strig. Cei care ştiu ce poate urma, au înţeles că vor fi atâtea de nemaiîntors încât s-au cutremurat. Nici unul dintre ei, chiar şi cei care au trecut prin asemenea bătălii, de fiecare parte ar fi acum, nu-şi pot dori asta.

Eu, realul, sunt tot la fel ca cel care e în luptă. Una cu el sunt, căci prin mine s-a făcut chemarea, nu doar o dată, căci spre mine s-au îndreptat vorbele şi faptele. Căci eu, realul sunt cel care s-a adus aproape în real de întunericul îngheţului. Şi eu, realul, am fost cel care a trebuit să treacă prin toate, mai bune, mai rele, ca să se ajungă la momentul în care ceea ce sunt nu se poate împotrivi celui ce sunt. Şi prin mine va lucra cuvântul cel nestăvilit şi cel care nu va putea să-l oprească nimeni a-l spune. Prin mine va ajunge acolo unde trebuie să ajungă şi când trebuie să ajungă. Prin mine va fi scris sau vorbit. Doar prin mine, aici va fi cel care va da lupta. Şi tocmai prin mine, cel care a învăţat să nu aibă teamă de moarte, fiindcă moartea nu ar face decât să se întâmple altele şi altele, mai grele decât propria-mi moarte. Dar, oricum ar fi, eu realul, nu-mi pot trăda sufletul şi nu pot trăda spiritul, cel care ştia de la începuturi ce va avea de făcut. El ştia şi ştie de ce a trebuit să ajungă în lupta vieţii. El ştia şi ştie ce poate urma, dacă va fi pace sau dacă va fi război. Eu nu voi fi învingătorul, ci El. Dar voi fi pieritorul dacă el va pierde.

A început ziua alegerii, ziua în care se vor putea dărâma redutele războiului şi înainte de căderea serii să se pecetluiască pentru totdeauna pacea sau tunurile vor da semnalul de luptă, care va face ca înainte de miezul nopţii să înceapă lupta cea mare, lupta care va spulbera totul, cea care nu va lăsa cale de întoarcere. Între Adevăr şi Minciună, între Viaţă şi Moarte, între Înălţare şi Decădere, între Da şi Nu, între Linişte şi Nelinişte, între Acum şi Niciodată, între Respect şi Dispreţ, între Om şi Neom, între Bine şi Rău, între Ceea ce este Sus şi Cea ce este Jos.

La tine-n palme

De s-ar putea să fie neschimbarea pe care unii o doresc, timpul s-ar întoarce. Doar asta ar fi calea ce poate să existe, ca totul să rămână aşa cum a fost. Legile firii însă face ca acum totul să meargă înspre acel inflexibil moment din care nu se mai poate să moară prezentul şi nici să fie nenăscut viitorul. Cum orice, oricine există din momentul în care naşterea a devenit o realitate, viitorul există pentru că el s-a născut prin cuvinte alăturate simţirilor şi a devenit drum şi destin. Să nu fie se poate doar dacă este omorât. Cui i-ar place să se ştie ucigaş?

M-ai chemat din viitor, ştiindu-te că-ţi cauţi drum spre viitor. Şi-am venit aşa cum trebuia să vin pentru a da înţeles prezentului din care pleci, pas cu pas, trasă înspre înapoi de ultime zvâcniri al unor alte înţelesuri şi ale vremurilor în care ceasurile nu arătau decât o trecere spre acea clipă a chemării şi regăsirii pe totdeauna.

În palme ţi-am citit urmele trecutului, în tine am văzut prezentul şi în palme ţi-ai aşezat viitorul pe care l-am conturat cu toate amănuntele ce de vor face faptă ce nu se aseamănă nici unei alte fapte, pentru nici unul dintre noi, pentru nici unul de lângă noi. Ţi l-ai pus în palme şi i-ai dat lumină, căldură şi din sufletul tu suflet şi din pezenţa mea puterea de a fi fără tăgadă exact aşa cum ţi l-ai dorit, aşa cum l-am căzut, de prima dată şi de atâtea ori, amândoi. Şi acum trăieşte, crescând şi rupând tipare şi bariere.

Când simte că înţelesurile îi sunt reformulate în structura sa existenţială, nu-şi poate gândi sinuciderea, ştiindu-se dorit şi aşteptat. Şi, în forme sau fapte, îşi arată puterea de a dărâma cu totul trecutul spre a nu-l mai umbri, spre a nu lăsa capul tău plecat şi nici paşii tăi înmprmântaţi în mlaştinile celor care mlăştinirea ţi-au lăsat-o ca moştenire. Loveşte fără milă în mărginirile ce vor să ţi se pună, în piedicile ce-şi înoadă firele în jurul picioarelor ce merg îndurerate de strânsoare.

Să moară prin mine ar putea, de-ar fi poruncă să moară, dată de acolo de unde a venit. Căci nimic nu se duce până la cap de cumva chezăşia promisiunii moare, ori de cumva s-ar putea întoarece înspre trecutul din care nimic nu se mai poate să trăiască pentru că trecutul este tot ceea ce deja a murit. În drumul ce a plecat din prezentul ce l-am trăit clipei de regăsire, l-am chezăşuit cu însăşi existenţa mea şi, l-am încredinţat cu toată voinţa şi legea simplului tot căci n-are cum să mai fie nimic. Şi-l porţi în palme pentru a-l duce acolo unde se poate transforma în trecut, atunci când i-am timpul trecutului, şi pecetea am pus-o cu puterea a două existenţe, a noastră a amândurora.

Oricine-ar vrea, orice s-ar vrea, totul va fi aşa cum este scris în ceea ce îşi duce existenţa la tine-n palme. Sunt, toate, semnul de neschimbat al rânduielii care îţi dă dreptul de a face totul mai devreme cu o clipă, pentru ca tot ce este prin jur să treacă din vieţuire în fiinţare, din adormire în trezire, din umbră în lumină. Toate au doar sensul şi direcţia dat de privirile palmelor tale, care cuprind tot cerul. În ele stă puterea de a exista a celor ce ţi-au pândit faptele de cândva şi au slobozit câinii de pază din întunecimi pe urma ta. Din palmele tale va pleca lumina care-i va face să vadă şi să se bucure de a-şi schimba menirea de potrivnici la comandă în liberi căutărori ai propriilor meniri. Din palmele tale va pleca puterea tăierii şabloanelor celor ce-şi cresc acum corolarul viitorului lor ce nu-şi doreşte repetarea moştenirilor care li s-au dat ca povară. E totul la tine, la tine-n palme.

De pumnii ţi-i strângi, faci doar ca faptele să purceadă a se întâmpla potrivnic, spre a-ţi da semnul că strânsoarea nu-i decât o aşteptare zadarnică şi o durere dată de toate aceste fapte şi urmări. De-ţi laşi palmele crestate, nu se va mai întâmpla decât amânarea împlinirii în prezentul actual, laolaltă cu risipirea cuibului celor care stau ciorcine în cuib, celor ce frică le este de zbor, căci nimeni nu i-a învăţat să zboare, şi nimeni nu se mai cade să îi înveţe. Spre viitor se ajunge după cum tu îţi alegi: deodată sau pas cu pas. Nicicând, nicicum înapoi. Tot timpul tot înspre acolo.

La tine-n palme e totul. Drumul se ştie, mă vezi de unde vin. Tot dinspre acolo de unde am venit când m-ai chemat, tot de acolo de unde am venit căutându-te spre a te chema spre împlinirea-ţi dorită dintotdeauna, văzută de mai toţi totdeauna. Din palmele tale pleacă şi zborul celor ce nu au putut să privească liberi înspre tine, de frica orbirii neputinţei lor. Doar prin tine mai pot păşi. Le poţi dărui acum, chiar acum, paşii mersului aşa cum le mai poţi lăsa zbaterea ca esenţă zămislitoare a neadevărului în care privesc spre lume, spre alţii, sau spre ei însăşi.

Eu n-am căi. Eu am legea pe care nu o poate nimeni schimba: Da sau Nu, Totul sau Nimic! Eu pot doar exista în drum spre viitor sau doar muri spre a se opri totul. Am alături doar privirea înainte, acolo unde sunt adunate toate, unde sunt la un loc Adevărul şi Împlinirea, definitoriile lui Tot. Pentru a nu fi, eu nu trebuie să fiu. Cine mă va face să nu fiu?

Lumii noi, noi, veniţii

De ce mă mai întrebi, şi mă tot întrebi, de unde vin? Ştii foarte bine, chiar şi fără să îţi mai răspund eu. Tu mă cunoşti de-atunci de când priveam fiecare dintre noi încotro vom merge. Mi-am ales eu să plec înaintea ta, doar pentru că aveau nevoie de mine, doar pentru că patimile celui ce era aşteptat erau foarte mari. N-am avut timp nici să-ţi spun încotro merg şi când ne vom mai vedea, dar întrebarea ta am auzit-o. Ardea prea tare focul, trebuia să nu-l las să ardă şi să se ascundă în adânc. Ştii şi că limbile lui au vrut să mă prindă şi pe mine, cum şi pe tine să te prindă au vrut. Nu m-au ars, dar m-au atins, semnul lor îl port pe mine.

De ce mă mai întrebi de unde vin? Ştii bine că ne-am întâlnit când veneam din lumea nouă şi că tot acolo mă voi întoarce, cu tine împreună, ca şi atunci când lumea aceasta era nouă. Dacă nu ţi-am răspuns la întrebare crezi că acum când m-am trezit am uitat ceea ce ţi-am promis? Crezi că am uitat că priveam amândoi acelaşi orizont în care se vedeau umbre noi şi tu, văzându-le mi-ai spus că acolo vei veni ca să topeşti gheaţa ce vedeam cum este adunată sub pragul casei celei noi ca să stea totul în nemişcare?

De ce nu-ţi vine să crezi că, atunci, când tu deja ştiai ce vei face, eu te ascultam şi acum ştiu tot ceea ce mi-ai spus? Ştii că vorbisem să vin în urma ta, acolo unde găsisei tu locul, şi să fim amândoi topitori de gheţuri, dar ştiind şi tu că eu pot fi chemat, dacă e nevoie, altundeva, nu mi-ai cerut să-ţi promit decât că voi veni să rămân lângă tine dacă vor încerca să îţi îngroape picioarele în gheţă. Şi acum, vezi bine, când gheaţă e împreujuru-ţi, sunt prezent.

De ce nu-ţi vine să crezi că acum, când am venit, te-ai lăsat ademenită de lucitoarea gheaţă şi nu-ţi vine să îţi iei ochii de la ea doar pentru că atunci când ai încercat să o topeşti, te-ai trezit cu mâinile murdare şi ca să te cureţi a trebuit să arzi o parte din tine şi să o laşi semn prin care umbra gheţii să te găsească? Te uită în urmă şi înspre acolu unde ai să mă vezi, tu ai să vezi şi urmele arsurilor din tine!

Acum mă vezi, mă simţi, mă ştii. Am venit fiind venit de acolo unde vom merge şi unde ştim foarte bine ce va fi. Nouă ni s-a dat să ne întoarcem în viitor din prezentul de aici. Ceea ce ne este dat acum să trăim nu este ceva ce nu ştiam. Îţi aminteşti şi tu. Se simte chiar dacă tu acum fugi de răspunsurile pe care le transformi în întrebări, chiar dacă din realităţi faci mari împotriviri.

Acum te văd, te simt, te ştiu. Eşti aici cu toate formele de trăiri pe care le-ai împrumutat copilăreşte. Eu sunt singurul care îţi văd copilăria ce acum a trecut în adolescenţă şi mergi repede spre adevăratul început al vieţii. Ceilalţi n-au cum să vadă asta, ei văd totul prin trecerea timpului şi prin faptele timpului, prin urmele ce pe tine s-au pus. Şi de aceea nu au reuşit să vadă în tine ceea ce erai ci doar ceea ce ei credeau. Din împrumutatele de la ei obiceiuri, acum, când se mişcă vremurile şi se clatină lumea vechiului, îmi spui că mă priveşti altfel, dar mă priveşti cum ştii că mă tot vei privi.

Vin din lumea care va fi ca să mergem în lumea ce pentru toţi va fi. E una şi aceeaşi doar că puţini vor să ştie că şi tu şi eu, oricum ne-ar fi spusa, avem dreptate. Te-au făcut acum să taci, dar ceea ce ai spus nu poate fi şters şi neştergerea te va face să îţi aminteşti că trebuie să spui. Lumea nouă şi te tine va fi vestită. O lume în care ştiam amândoi că mulţi din cei care acum sunt prin preajmă, nu vor mai fi în preajmă. Îţi aminteşti cine nu va mai fi?