Azi malul ţi-ai găsit şi ieşi din ape

Eu îmi amintesc vremea rătăcirilor şi căutărilor mele... Tu îţi aminteşti vremea rătăcirilor şi căutărilor tale...

A fost, candva, în demulturile vieţilor, vremurile cele frumoase în care alergam, fără hamuri, fără şei, şi ascultam cântecele aripilor de fluturi în zbor...

Au fost, cândva, vremuri de rodnicie, timpuri în care, sub clarul cerului senin, ne plimbam gândurile, îmbrăţişate, pe deasupra stelelor şi desluşeam înţelesul viitorului. Ne-am văzut precum eram atunci că vom mai fi şi ştiam că vom mai fi la fel, împotriva legilor lumii ce va vrea să ne pună şi hamuri şi şei...

Nicicând strivită de nedorinţă, mi-ai vrut privirea ne-ncruntată şi-mi spuneai că tu vei fi cea care-mi vei redărui dorinţa de a fi. Iar stelele îmi arătau o lumină atât de strălucitoare că nu-mi mai lăsau nici un cuvânt prin care să spun că mă pot îndoi de spusa ta.

Pe atunci doar Lumină exista pentru noi. Era pentru noi la fel cum era pentru toţi ceilalţi. Copiii noştri botezaţi erau în Lumină şi purtau pe frunte semnele nemuririi.

Şi ne-am fost, şi ne-am tot fost noi, nouă...

Când fulgerele au venit peste lumea noastră, am văzut cerul peticit cu nori negri. Se-arătau zorii nopţii ce urma să cadă peste lumi. Se urcaseră adâncurile spre Cer şi voiau să pună stă-pânire pe tot ce exista. Întunericul se vroia stăpân al nemărginirii şi adusese cu el întunecatele creaturi ce robotiseră prin catacombe să rupă oiştea lumii.

Aflaseră despre tine, aflaseră despre mine... Ca să poată să-ţi înfrângă Tatăl, te vroiau pe tine în Casa lor. Din cetatea Lui, nu puteau să-l scoată, pereţii de Lumină n-au putut fi nicicum sparţi de imenşii bulgări de întuneric ce fuseseră aruncaţi, cu ură spre a face măcar o spărtură. Te ştiau liberă pe câmpurile pline de flori, înconjurată cu dragoste de toţi ai lumii ce lor le era de trebuinţă...

Ne-au căutat prin păduri, ne-au căutat prin munţi, ne-au găsit pe Câmpia Rodului nemuritor. I-au prins pe copii şi le-au furat coroanele ca, arătânduţi-le, ca tu să pleci cu ei. Ţi-au spus cuvinte bine mesteşugite depre Tatăl tău. Ţi-au spus vorbe măsluite despre mine. Şi ţi s-au arătat în chip de oameni, crezând că te-au convins...

M-ai strâns în braţe şi-mi spuneai că trebuie să ajungem în Cetate... Te-au auzit... Au înţeles atunci că tu nu poţi fi de-a lor, Niciodată. Mă priveau cu ochii înnegriţi de furie şi flăcări de ură îmi aruncau privirilor mele să le orbească. Şi atunci când doar noi eram singuri, în mijlocul lor, nu ne-au putut strivi îmbrăţişarea. Nu ne era teamă, căci amândoi fiind eram întregul şi nimic nu putea fisura întregul nostru...

Când au adus norii deasupra şi dedesubtul nostru au pus uraganele să sufle spre a ne îngheţa mâinile care nu slăbeau îmbrăţiarea. Abia atunci ne-au desprins şi au pus revărsarea norilor între noi. Atunci mi-au aruncat pe umeri gheţă şi şi-au aruncat ţie, de jur împrejur, imensele râuri în curgere tumultuoasă.

Ne-au desprins îmbrăţişarea trupurilor, dar n-au putut tăia ceea ce ne lega: sufletul şi gândurile. M-ai transformat în ceea ce acum ştii că am fost, să pot alerga şi pe-aici şi prin Ceruri ca să-i adunăm pe toţi nesupuşii sub stindardul biruitor al dreptăţii. Mi-ai dat puterea de a străpunge cu privirea întunericul cel mai întunecat şi a-mi face auzit strigătul chemării la luptă chiar şi atunci când munţi mari mă îngropau. Acolo, Sus, m-ai lăsat să fiu niciodată înhăitat, să pot să-mi duc şi Legământul şi Jurământul peste timpuri.

Şi peste timpuri am plecat... Am plecat păstrând acolo, pe malul apei ceea ce ne dăruisem din marea lumină a sufletului, îmbrăţişate precum aşa ne-a fost să ne găsească dispreţuitoarea armată a tenebrelor. Jurasem Lui să te am în pază, făcusem Legământ să ne readucem Lui. Şi tocmai de aceea, întâlnirile ne-au fost pline de trăiri şi războaie. Trebuia să se ştie că Suntem ceea ce am fost şi că va trebui să fim mai mult decât atât.

Am tot alergat făcând munţilor poteci şi pădurilor cărări. Te-ai tot zbătut în valuri şi ai topit gheţari când lumea se zbătea sub îngheţuri. Mereu eram noi doi peste praguri de milenii. Nicicând tihnă nu ne-au lăsat cei ce mereu erau în căutarea sufletelor noastre.

Am revenit aici în pragul Vremii de Apoi. Ştiam ce-i viaţa şi ştiam ce-i moartea şi totuşi n-am putut fi, de la început întru totul, Noi.

Ţi-au aruncat cuvinte otrăvite şi te-au vrut aruncată în margini de trăire. Ţi-au îngheţat ideile şi te-au obligat să împrumuţi simţiri străine. Au văzut aripile zborului de înger şi pândeau creşterea lor, ca să ţi le taie. Ca să nu mai ai petale, căci şi floare erai, ţi le-au colorat în culorile ce puteau atrage fluturi de noapte. Ţi-au tăiat şi mugurii...

Mi-au dat lupte cu mine însumi şi m-au aruncat spre cel ce nu eram. M-au alungat dintre ei ca să-mi reneg existenţa. Mi-au tăiat speranţele ca să n-am Credinţă. M-au înfăşurat în văluri negre să pot fi arătat ca nefiind. Timpului i-am plătit vamă pentru orice gând ce m-ar fi adus mai aproape. Iar când s-a văzut că trec pragul anilor însemnaţi, cu var nestins mi-au pietruit drumul şi au dat drumul şiroaielor de apă. Şi poverile neputinţei mi le-au legat de umbra mea...

Când biruitori au crezut că sunt ei, ne-a chemat chemarea străbună, chemarea de Noi, chemarea de libertate. Nu doar au auzit-o, au şi văzut-o. Ştiau ceea ce noi încă ne feream să ştim: au bătut clopotele...

Au trimis ucigaşi pe urmelr noastre care însă s-au mulţumit să le plătim vama de la poarta plecării lor şi plecaţi au fost. Ştiindu-i pe urme, au înţeles că prea cunoaştem urma întunericului şi nu mai suntem prada neputinţelor. Ne-au lăsat fără îngeri, dar ne-am avut dreptul de a ne fi şi îngeri. Au adus atunci în jurul nostru oameni cu chip de înger, crezând în dorinţa noastră de a nu lăsa oamnilor podoabe de lacrimi. Unora le-am mai şters lacrimile până când am văzut sclipirea colţilor pregătiţi să muşte. Altora le-am văzut imensitatea lacrimilor şi a fost uşor să le întoarcem privirile spre coada de crocodil ce şi-o ascundeau sub haine ori, sub freamăt de melodioasă cântare le auzeau clopoţeii caree vroiau să ritmeze victoria şi să înalţe slava ce şi le doreau.

Îşi proclamase adâncul victoria împotrivă-ne... Întunericului i se dăduse de veste că nu-i vom mai sta împotrivă. Atunci s-au trezit că eram deja îmbrăţişaţi la malul pe care ne aşteptau ra-zele luminii sufletelor îmbrăţişate. Furii de moarte i-au apucat, ştiind că sărbătoarea lor nu-şi mai avea motiv. Ştiind că focul şi noi îl vom reaprinde, au suflat vânturi şi viscole pe ape şi pe maluri. Şi apele au îngheţat şi malurile au început să alunece. Propteai tu malul pe care stăteam, spărgeam eu gheaţa ce-ţi strângea gleznele. A fost o luptă grea, până ce îngerii ne-au venit să ne fie de ajutor, şi au făcut-o chiar dacă şi ei au avut de pierdut aripi. Dar, în ziua Calendarelor, au pus malului zid de lumină, şi pe mal am putut urca. Şi Noi, cei ce-am fost şi cei ce suntem, ne-am îmbrăţişat către întreg. Iarăşi, ca întotdeauna, pentru totdeauna...

E timpul de a scoate săbiile la vedere

Vremurile cele mai grele vin. În asurzitorul urlet al apelor ce prăvăli-vor munţii în prăpăstii se va vrea ascunsă larma armatelor adunate în adâncurile subteranelor care vor ieşi la suprafaţă. Se vor stinge focurile vetrelor din case, norii vor vărsa grindine peste zăpezi şi pământul va îngheţa. Peste câmpurile îngheţate, pustiite, vor trece, cadenţându-şi orice mişcare, în cadenţa impusă de ritmuri abisale, oştile.

Apele, câte vor mai rămâne după marele îngheţ, nu vor mai fi curate şi cu necurăţenia lor vor mânji privirile şi gândurile celor ce-şi vor oglindi ochii în ele. Prea-puţinii oameni, însinguraţi, se vor retrage, umiliţi prin grotele în care vor mai putea ţine aprinsă o lumânare, o candelă, un opaiţ, ca la lumina lor pâlpâindă să poată să-şi înalţe ruga şi strigătul de luptă întru dreptate.

Peste îngheţuri, mai tare decât larma tuturor armatelor, se va auzi semnul de chemare la luptă, pentru prima dată după mii şi mii de ani. După mii şi mii de ani, Lupii Albi, se vor aduna din risipirea celor patru zări, pentru ca din suflarea lor să dea viaţă bărbaţilor care au murit nevânzându-se, să dea putere femeilor care au fost vândute de cei ce şi-au cumpărat vieţuirea, pângărindu-le sufletul şi râsuindu-le trupurile, să se elibereze şi să se adune, sub stindardul de neînvins al Adevărului şi Libertăţii, toţi cei care îşi vor libertatea adevărată. Şi vor fi copii cei care vor alerga cu pasul neînfricoşat al Lupilor Albi spre cohortele de soldaţi cu suflete surogat.

Se vor pune pe fugă lupii cei înfricoşaţi de propriile porniri hămesite, înfricoşaţi de chemarea la luptă a celor pe care i-au vrut ucişi pentru puritatea puterilor lor. Îşi vor recunoaşte în fuga ruşinoasă năravurile care nu s-au schimbat oricâte culori şi-au avut la blană, ferindu-se de acvilele ce se vor coborî din ceruri, chemate de dorinţa Lupilor cei Albi de a se alătura şi ele celor mulţi suferind de împilarea celor ce doar ochi de împrumut au mai vrut să aibă.

Pe câmpurile îngheţate se va da lupta cea mare. Cadranele ceasornicelor vor îngheţa de atâtea cutremure ce vor zgudui pământul, de atâtea fulgere şi trăznete ce vor veni din Ceruri să fie de partea celor ce le-au chemat. Hăurile deschise de cutremure vor înghiţi pe mulţi din cei ce nu vor putea să le vadă când fulgerele vor arunca săgeţile de Lumină. Creaturi ciudate şi suflete negre se vor strânge la sfat pentru a plănui însângerarea zăpezilor şi măsluirea cuvintelor spre a atrage sufletele rănite.

Vor veni şi îngerii. Vor veni şi cei de Lumină pentru a face lumină, vor veni şi cei de Întuneric pentru a întuneca. Vor veni şi vor intra în lupta pe care nu o vor putea-o descrie cuvintele. Se vor înfrunta cu cei ca ei, dar se vor confrunta şi cu gândurile oamenilor, Nevinovaţi vor fi unii dintre cei care-şi vor lăsa puterile învinse de neiubirile pământenilor. Lupii cei suri le vor sări mereu în spate, căci obiceiul de a avea două feţe nu şi-l vor mai putea ascunde. Furaţi vor fi chiar, unii îngeri, de mirajul aducerii unora dintre ei în tabăra celor Albi şi neînfricaţi şi se vor trezi purtându-i ca povară până ce ei or să cadă sub greutatea îmbuibării poverii.

La vremea primul armistiţiu, Lupii Albi se vor aduna în Peş-tera Tainelor la sfat cu Arhanghelii şi Marii Preoţi. Şi vor veni şi oamenii care, până atunci, nu-şi vor vinde Credinţa unei nemuriri promise. Dar cum tainica intrare era ştiută şi de cei care neştiind să treacă prin urechile acului şi-au aplecat privirea spre adâncuri, spre Peştera Tainelor vor veni şi creaturi care se vor îmbrăca în măştile şi-şi vor preface glasul în urlet de Lup Alb. Vor pândi la marginea înzăpezitelor păduri ale muntelui, încercând să răzbată cu fapta sau măcar cu mintea spre a şti vorbele Marilor Preoţi. Când noaptea îşi va ascunde stelele, chemarea fără seamăn a Lupilor Albi, imn al Frăţiei întru Lumină, va chema la altar pe cei ce vor jura Legământul Suprem. Atunci se vor răscoli zăpezile şi vor acoperi măştile mirosinde a tră-dare. Atunci se vor arăta Cavalerii... Atunci Lupii Albi se vor întrupa în vitejii asemenea celor ce au fost. Atunci săbiile se vor aprinde a fi văzute de toţi. Vor lumina nopţile, vor tăia drum prin întunericul prea apăsător al Omenirii...

Au fost deja toate acestea întâmplate într-al nouălea Cer. Acum totul se coboară, Cer cu Cer, adunând pe toţi ostaşii luminii.

Pe aici, pe unde suntem, s-a auzit strigătul de luptă. Douăsprezece săbii stau ridicate. Aştept venirea Celui ce va da porunca. Mi-e Legământul în sânge... Legământul se va împlini întocmai! Când El va veni, Regina va fi încoronată! Şi lumii Lumină întrupată va dărui!

Biografia din poveste

În vremuri de demult, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb. Era pui de lup sur, şi n-ar şi fost nici un motiv, în afara întîmplării, ca el să fie altfel decât ceilalţi. Dar aşa a fost de la început, nu ca şi ceilalţi, care-şi schimbau, după vremuri, culoarea, ci purtând pe el haina zăpezilor.

În joaca lor, ceilalţi pui de lup îl mai lăsau singur prin desişul pădurilor şi-l priveau de departe cum îşi căuta şi găsea drum spre a se întoarce la locul de baştină al haitei. Ei stăteau toţi la un loc, el era lăsat să rămână singur. Şi pentru că era prea alb, pe el nu l-a învăţat nimeni cum să vâneze, a trebuit să se înveţe singur. Nu avea nici toţi colţii daţi când a trebuit să plece singur, prin ierburi mari, să vâneze. Şi a învăţat singur ceea ce toţi ceilalţi la un loc nu ştiau. Ştia iarba cea de leac, ştia floarea sub care să se aşeze ca să vadă când răsare şi când apune soarele, ştia care scorbură e doar putregai sau care e adăpost în furtuni.

Când a venit iarna, grea şi plină de zăpezi, prada era puţină şi greu de adulmecat. Prea mult alb era în jur şi doar el, Lupul cel alb, putea să treacă nevăzut şi să-i ajute pe ceilalţi, vânând mai mult pentru ei, să trăiască. Era puternic şi cutezător, aducea cea mai bogată pradă pentru haită. Era de folos, toţi îl aşteptau să se întoarcă de la vânătoare. Şi totuşi, chiar dacă îl aşteptau, nu era iubit. Nu era iubit pentru că era diferit.

S-a desprimăvărat şi iarna grea fiind trecută, vedea, în tot ce făceau ceilalţi, că nu le mai pasă de el. Se simţea bătrân, se ştia împovărat de greutatea a ceea ce ştia, tot ceea ce avea ştiut şi nu voia nimeni să înveţe, chiar şi de la el.

Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit, haita a sărit să-l sfâşie. Muşcau cu furie dementă să distrugă ceea ce era unicat printre ei. Îl muşcau de unde apucau, şi când a dat să se ridice ca să se apere, chiar lupoaica-mamă i-a sărit în spate, doborându-l în genunchi. Căzut în genunchi, Lupul Alb nu înţelegea: propria-i haită? Propria-i mamă? De ce?

Viaţa se scurgea din el, toată, picătură cu picătură, odată cu picăturile de sânge ce curgeau pe iarba răscolită de atâta dans nebun al morţii pe care ceilalţi îl făceau în jurul lui, cu fiecare picătură de sânge ce rămânea în gura celor ce muşcau din el. Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte...

Şi se auzea mereu pe sine întrebându-se: Propria haita?... De ce?... De ce?...

O ultimă zvâcnire a mai putut să aibă, o idee venită ca un fulger stelar... extrema originalitate! Pătruns de o forţă supranaturală, Lupul Alb s-a ridicat! S-a ridicat, s-a încordat şi a început să muşte pe oricare dintre cei care-l atacau. A muşcat! A sfâşiat! A distrus! A pus pe fugă! Şi a tot făcut asta până a învins! A învins şi tot ce a mai rămas din haită, a fugit în alte zări, departe de Lupul Alb.

De atunci Lupul Alb nu mai trăieşte în haită şi nu doarme niciodată. Cum puţini sunt lupi albi, doar el şi perechea sa sunt văzuţi trecând peste norii de viscol, peste zăpezile viscolite!

De atunci, Lupul Alb, cu ochi luminoşi străjuieşte din stema spiritului la respectarea Legii Străbunilor.

De se vor găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să se ştie că sunt cei înhăituiţi împotrivă-i şi au fost sfâşiati de Lupul Alb.

Totul a rămas o poveste ascunsă în suflet, pe un altar de vise. Şi porunca străbună: "Cine nu respectă Legământul, va muri răpus de Fiară!"

Lupul Alb mereu spune celor ce caută spre drum: drumul e lung şi trebuie parcurs de unul singur: Neînfrânţii sunt mereu singuri! Şi rămân neînfrânţi!

* * * * * * *

Cu sufletul îl vedeţi mereu lângă voi: un Lup Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fiecare noapte, când dormiţi apare în vis. Mereu singur, niciodată în haită. Priveşte cu ochii săi negri. Pătrunzători spre a vă apăra de haite. Nu vă cere nimic, nu cere nimic. Vine şi e mereu de strajă!

Otravă pentru îngeri

Din câte s-au tot inventat până acum, nimic nu a putut înlocui picătura de apă. Apa este o inimă care bate şi bate mai mult decât pot gândurile să o cuprindă. Apa are gânduri cu care limpezeşte gândurile oamenilor. Apa ţine trează privirea să poată vedea când întunericul nopţii n-are nici o brazdă de lumină şi auzului îi dă putere să cuprindă şoaptele de dincolo de pereţii celulelor. Când picăturile apei alintă mângîietor mâna copilului, el simte chiar mângâierea îngerilor.

Şi dacă pentru toate cele cele ce sunt de ajutor îngerilor spre a apăra pe oameni s-a găsit câte o pavăză, câte o armură, câte un scut, apa fiind cea necesară oricărui trăitor, a fost lăsată ca dar tuturor. Un dar neajutorat, un dar ce doar când furia devine prea mare, nimic nu-l mai opreşte şi spulberă tot ceea ce îi vrea a sta în cale.

Dătătoare de viaţă fiind, ocrotită de omul drept şi bun, sfinţită spre binefacere în numele Cerurilor, apa e totdeauna parte a dumnezeirii de pe pământ. În izvor sau în fântână, în ape ce curg sau în ape care doar ploile le primenesc, se botează copii şi se spală chiar şi păsările cerului. Prin viaţa ei dă viaţă şi curăţă tot ceea ce se poate curăţa în ea. E ultima cale de curăţire şi limpezire înainte de aprinderea focului, singurul care poate să ardă tot răul.

Oamenii au fost buni, dar unii s-au certat cu Dumnezeu. Ca sa-şi arate mânia faţă de El, nu le-a fost de-ajuns împotrivirea, nu le-a fost de-ajuns dosirea feţelor spre întuneric, nu le-a fost de-ajuns că au făcut orice şi au furat îngeri, ca să poată ajunge mai uşor să fure din suflete, dar s-au gândit că apa, cea dată dar de Dumnezeu, să fie arătată ca mincinoasă, să facă rău în loc de a face bine, să ardă în loc să răcorească, să îngheţe în loc să încălzească, să murdărească în loc să cureţe. Şi atunci s-au pus ei să o pângărească.

Dar apa a dat semne oamenilor, nu s-a lăsat jucată pe degete de cei întunecaţi la minte...

Ei însă, în mârşăvia lor fără margini, au căutat pe dedesubt şi au început să fure apei gândurile. Şi de toate i-au spus apei, otrăvuri de gând i-au aruncat, până ce apa a început să fiarbă, murind. Atunci i-au dat o altă viaţă, o viaţă de soldat perfect. Apa nu se vede, apa nu se aude cand e doar strop ce se usucă, dar sufletul ei rămâne acolo şi aşteaptă să se lipească de suflet de om. Face bine dacă e apă vie, face rău dacă e apă omorâtă şi făcută să pară înviată.

Când au văzut că apa duce gândurile acolo unde se vor duse şi cel ce o trece cu pasul sau o atinge, sau o foloseşte spre a o bea sau a se spăla, face tot ce se vrea a face, atunci s-au certat şi mai mult cu Dumnezeu cei care oricum erau certaţi. Au început atunci să pună licorile otrăvite în calea îngerilor. Sau, bine păzite de cei cărora le era de folos, le-au dosit, ca să-i ademenească pe îngeri să o caute şi să o guste. Ca să o atingă şi să le cadă aripile... Ca să moară...

De câte ori văd îngerii prin casele cele netihnite de vorbe rele şi de vorbe grele, îl spun: “Dacă încă nu ai găsit licoarea otravită, vei da de ea! Dar să nu o atingi, să nu o guşti”.

Rugăciune pentru oameni

Eu, Cel ce sunt, eu, cel trimis de tine aici de unde acum vin, din lumea în care viaţa s-a pustiit prin necredinţă şi nedemnitatea trăirilor, ori prin multa dorinţă de înavuţire deşartă, eu cel care omului drag îi îngenunchez spre a-i slăvi fiinţa ce-n Lumina Ta trăieşte, ţie Doamne, al nostru şi al tuturor Creator, care dai omului libertatea de a alege între Sus şi Jos, între Adevăr şi Minciună, între Iubire şi Ură, mă rog a coborî asupra celor ce sunt îngenuncheaţi de cei mai necredincioşi şi neputincioşi, spre a le lua poverile de pe umeri şi a-i în-drepta în statul lor drept. Mă rog, Tie, pentru cei în care s-a cuibărit neputinţa de a iubi pe cel de mai aproape, arăta-le calea ce şi-au avut-o aleasă spre întreaga trăire; pentru acei care s-au coborat într-atât încât şi-au aruncat gândul sau vorba sau fapta împotriva celor de aproape, rău pricinuindu-le, fă-i să vadă lacrimile îngerilor ce pedeapsa lor acum o ispăşesc spre a mai domoli furia Cerurilor până la judecata din urmă; pentru cei ce s-au vândut întru bucuria arginţilor zornăitori, uitând de Tine, de casă, de mai de aproapele ţiitor sau de toată omenia, chiar şi de viaţa ce trebuie trăită aşa cum le-a fost dat să aleagă înainte de coborârea din ceruri, să-i lecuieşti de gustul crud al hrăpăreţei guri a Iadului ce-n gând le sălăşluieşte.

Mă rog ţie, Doamne, sporeşte avuţia celui ce trudeşte şi dă răsplată celor ce-şi trudesc traiul casei lor, dă nedreptăţitului calea de a-şi găsi dreptatea, celui infricoşat de alţii puterea de a le arata nimicnicia şi puterea de a fi liber precum Tu i-ai dat să fie, celui bolnav dorinţa de a trăi şi grabnic a se însănatoşi, apă celui cuprins de sete, foc şi adăpost celui cuprins de frigul drumurilor, odihna celui prea trudit şi celui nedormit în multa-i zbatere spre trai mai omenesc.

Dă, Doamne, aşa cum tu poţi da, cele mai drepte căi pentru toţi ce şi-au dus paşii prin unghere întunecate şi prin ceea ce tu crezi că este bine să faci cu ei, adu-i spre gânduri mai bune şi arată-le unde este pragul de întoarcere spre dreapta credinţă, ce lasă omul să fie om ca să poată să treaca de toate pragurile ce-i stau, după fapte, gând şi trecuturi, în cale.

Doamne, trimite-ţi oştile îngereşti să desferece porţile cele nedrept închise copiilor celor sărmani ce caută spre cunoaştere şi învăţare şi nu-i lăsa să fie batjocoriţi de cei bogaţi şi fără de inimă. Adună, Doamne, copii cei nevinovaţi, părăsiţi şi uitaţi în friguri şi în ploi şi dă-le casa ce orice om o are ca nevoie, spre a uita cele îndurate şi a trăi în cumsecădenia vieţii.

Te rog, Doamne, eu, slujitor al Credinţei în Tine, cel ce pe toate cele bune le ţii, dă celor ce-i ştiu şi la care mă gândesc, azi, în ziua Luminării din străbuni, puterea înţelepciunii de a nu se înstrăina sau învenina cu vorbe sau cu priviri de rău, dă-le uitarea celor rele şi nedumnezeieşti porniri.

Şi te mai rog, Doamne, ajută-i pe toţi cei pe care îi am în gând ştiindu-le suferinţa şi de care acum, fără de voie am uitat să-i amintesc.

Vrăjmaşilor, Doamne, te rog, nu le da pedeapsă ci îi intoarce la adevărata credinţă. Dă-le iertarea şi dă-le puterea de a se ierta pentru tot ceea ce rău au gândit sau rău au făcut.

Împlineşte, Doamne, ruga mea pentru oamenii Pământului, pentru rodnicie şi pentru întreaga şi neoprita cunoaştere.

Şi aşa să fie, de-acum şi-n vecii vecilor, Amin!

Drum greu, printre nămeţi

S-ar fi crezut că nu e iarnă, că n-au dat gerurile, că n-au viscolit vânturile stepelor pline încă de duhul hoardelor migratoare... Începuseră să se ridice valurile de ceaţă neagră şi să se limpezească orizontul. Am văzut chiar şi stelele cum veneau, una câte una, să umple formele constelaţiilor... Atunci ne-am adunat şi noi să fim noi...

Când au urlat lupii i-am întrebat de ce urlă. Mi-au spus că vine viscolul şi corăbiile ancorate în port pot fi răsturnate, că un lup, din cei ai lumii, turbat poate să atace chiar şi un înger, că uriaşii au doar picioare mari şi tocmai de aceea ei nu vor să îngenuncheze. Când vine viscolul lupul se va înfometa şi chiar va sări în spatele uriaşului ca să-l pună în genunchi şi să-l ascundă în nămeţi pentru ca lupii albi, în trecerea lor să nu-l mai vadă putrezind.

A nins apoi ca să ne-arate Cerul că lupii care-au urlat veniseră să de veste. Peste noaptea mare, întunericul a devenit stăpân, s-a înstăpânit peste toate.

Am plecat la drum şi m-am afundat în primul nămete.

M-am oprit şi am urcat deasupra lui. Pe ape era vânzoleală.

Am ieşit de-acolo şi am dat să merg. Dar m-am înnămeţit iarăşi. Era un nămete mare, foarte mare. M-a acoperit zăpada şi am adormit. Auzeam cum trecea pe deasupra primul val de cotropitori. Am văzut că lăncile lor aveau vârfurile otrăvite. Până la urmă un Cavaler al focului a trecut pe urma lor şi a topit nămetele de deasupră-mi!

Aveam de mers, am plecat iar...

Şi prea puţin am mers şi valul de zăpadă a fost aruncat iar în ochii mei. Am nimerit din plin într-o vale plină de zăpada care s-a umplut-o, deasupră-mi, cu zăpezi grele, aduse de pe maluri de ape curgătoare. Era grea, udă şi plină de resturi de mal, rupte de vântul ce muşca din el, zi de zi, nemilos. Am simţit cât de greu apasă pe mine, cât întuneric lasă să curgă pe toţi care-i sunt în cale. Atunci i-am simţit şi vârtejul ce adună toate gunoaiele aruncate pe acoperişuri şi pe la pragul caselor, pe la ferestre dar şi pe sub clanţa porţilor ce stau mereu închise, ca să le împreune şi să le facă tină ce cade în creştetul viscoliţilor.

Au căzut deasupră-mi toate.

Mi-am pus palmele în vatră şi am aprins focul să topesc mormanul de zăpadă. M-am aprins şi eu ca să pot topi mai repede şi am topit destul cât să pot privi iarăşi către cer. Dar mă picuraseră şi stropii de tină...

Pe o gaură am ieşit şi am văzut că deja trecuseră arcaşii...

Îngerii mi-au trimis solie şi-un pahar cu apă vie!

Mi-am pus paşii din nou pe drum ca să-mi pot privi gândurile pe sub luminile cetăţii cu urme de războaie vechi, de trădări, de căderi, înălţări şi revolte. Printre coloanele de fum am văzut limpede, gândurile-mi limpezite. Căutau mereu spre timpurile ce vor veni. Limpezimea şi profunzimea cerului de atunci m-au lăsat să văd, peste aburii drumului, casa de acasă. Precum în Cer aşa şi pre Pământ! Şi viscolul doar se auzea...

Mi-am lăsat gândurile să se împlinească în Lumină. Am plecat la drum, drum încă lung aveam de străbătut!

Valea cetăţii avea maluri mari de pământ ce-o apărau de orice. În vale era tot aşa de întuneric precum lumină era. E un creuzet decantator.

Am urcat pe mal şi m-a prins o rafală. Mi-aruncase, deodată, sare şi piper în ochi. Buzele mă usturau, ochii mi se închideau. Adormeam în zăpadă şi o simţeam cum creşte deasupră-mi, spre a mă acoperi. Mi-a ajuns până la glezne, până la genunchi, până la piept. Era greu să mişc pasul. Mi-am ridicat mâinile şi am măturat în jurul meu. Zăpada se lipea, nu era doar zăpadă. Era amestecată cu un clei ce fi fixează morţii în morminte. Nişte netrebnici au vrut să fure câteva butoaie şi pentru că i-am văzut au golit şi peste mine unul.

M-am desprins cu greu şi, ca să mă curăţ, m-am îmbrăţişat cu stejarii pădurii ce m-au învelit cu frunzele coapte la soare. Mi-au găsit leacuri pentru mine şi mi-au dat o tolbă plină cu leacuri pentru alţii. După ce mi-au videcat rănile încleiate, multe mi-au arătat: cum se slobozeşte ţâţâna porţii, cum se rupe parâma pe nod, să nu se mai lege niciodată, cum se dă rod câmpurilor înnisipate, cum se taie pântecul de-al doilea ca să rămână curat şi luminat cel ce-i omului lăsat, cum se prind hoţii de umbre şi dătătorii de urât, cum se alungă ielele din paturi, cum se topeşte smoala de pe chipurile învrăjbite, cum se scoate mortul din case, cum se trimit sufletele morţilor înapoi în morminte, cum se toarnă apa în fântâna pângărită, cum se vede omul cu chip cioplit, cum se arată cu plumbul faţa nelegiuitului, cum se scoate ce-i băgat şi se bagă ce-i scos, cum se caută umbra din faţă şi umbra din spate, cum se văd lupii care sunt câini ce au muşcat carne de om, cum se caută şerpii de sân şi broaştele de uscătură. Şi m-au mai învăţat să ard focuri la colţ de casă acolo unde vrajba şi nefolosinţa dă chip hâd celor din casă, sau când friguri pe copii îi prind.

Făcusem drum greu şi mă plângeam că mi se scurg picioarele şi paşii merg doar pentru că eu îi îndemn, altfel ei s-ar întoarce şi s-ar tot întoarce.

Stejarii bătrâni mi-au prins obrajii şi mi-au şters lacrimile. M-au prins în braţe să mă păzească de vântul ce nu prididea a împrăştia îngheţuri. Şi-am adormit când Poarta Cea Mare s-a deschis şi a limpezit văzduhul. Vântul a şuierat prelung şi-a fugit înspre maluri de ape.

Au coborat Cavalerii Focului pe urmele hoardelor invadatoare. Au coborat îngerii Cerului să lumineze drumuri. A venit Căpitanul să vadă urma zăpezilor şi urmele lupilor turbaţi ce au muşcat de gât îngerii pământului. I-a însemnat tăindu-le un picior, ca să fie văzuţi şi oamenii să-i ocolească.

Cel ce va veni, în chip de om, mi s-a arătat să-mi spună de ce mi-e aşa greu drumul spre Ţara Însingurării.

S-au plâns cerurile de jos că le-am spart în umbletu-mi prea fără păsare de umbre. Mi-au cerut pedeapsă că am eliberat stropii de lumină din prizonierat şi s-au arătat colţii rânjind ai martorilor mincinoşi. Au reclamat prea multa-mi nepăsare la vorbele mieroase al coborâtorilor. Poate cel mai tare au urlat împotriva mea că am dat de veste drumurile, piedicile, săritorile, potecile fără de capăt şi venirea Celor ce vor veni.

Nu m-au pedepsit, căci nici greşeli, nici fapte rele n-am făcut, dar pentru că aveam Scutul şi Pavăza, ca drept al meu, divin, mi s-au dat trei zile şi trei nopţi de învăţare a domolirii timpului. E plata ce trebuia să o fac pentru nemurirea-mi ce iarăşi mi-a fost dată. S-au suprapus realităţile ca nimeni să nu bage de seamă că Lumina şi-a înscris literele numelui în numele nostru. Se vor pecetlui trecerile peste anotimpuri şi se va arăta ca umblet spre mai departe. Au început să se bucure cei care m-au pârât, căci de-acolo de unde eram trimis, nu mai aveam să fac să se vadă ceea ce era de văzut. Nevăzându-se, multe pânze de păianjen se vor putea urzi.

Am ajuns, după un lung drum prin măneţi, iarăşi, în Ţara Însingurării. Învăţ încă ceva ce nu învăţasem, ca să pot învăţa pe alţii ceea ce au de învăţat. Pe mine mă învăţ că sunt Cel ce sunt. Învăţ să merg dincolo de al treilea prag, împlinitor, cel ce a fost trecut înconjurat de lacrimile cerului.

Trei zile, toate pline...

Priviri de pe Pragul Lumii

Stăteam, într-o seară pe pragul lumii şi priveam cum cerul se cutremură. Atâtea cutremure nu-mi închipuiam că pot exista. Centurile de foc ale Pământului, dacă s-ar cutremura precum cerul, Pământul ar fi rupt şi împărţit în mii de asteroizi care s-ar risipi şi arde în cotloanele, şi ele risipite, ale infinitului.

Pamântul este acum epicentrul multor cutremure, dintre ce-le ce se simt în Lumea Îngerilor. De când există oameni pe Pământ, Lumea Îngerilor nu a mai putut să stea liniştită. Acum însă, de pe Pământ, clipă de clipă vin cutremurele. Unele mai mici, altele mai mari. De cele mari se mai uită, căci nu fac decât să arate că există încă zbatere, că lumea încă trăieşte, că şi Întunericul şi Lumina încă există.

Dar cele mai multe sunt cele mici. La ele totdeauna Legiuni de Îngeri se ridică şi pleacă înspre locul luptelor, căci ştiu că un suflet este prădat, rupt sau furat cu totul, că frigul vrea să pună străpânire peste cât mai mulţi. Se văd de pe Pământ luminile farurilor aprinse de Îngerii păzitori, sau, dacă şi ei sunt luaţi prizonieri, de Îngerii misionari, ce sălăşluiesc în suflete de oameni. Se mai aud şi strigătele veghetorilor ce nu se dau nici ei în spate şi intră în lupta pe viaţă şi pe moarte a misiunii lor, chiar ştiind că, se prea poate, un ajutor, târziu, să vină, acceptând orice risc.

Şi, mai mereu, se-ntâmplă să fie miez de noapte, când e frig, când e furtună şi ploile acoperă vederile.

Acum, când cumpăna e mare, când toate luptele nu se termină înainte de a se ajunge la războaie, când victoria nu este întreagă atât timp cât unul dintre războinici nu piere, din Lumea Focului au venit Cavalerii Luminii. Vin cu lănci lungi să rupă toate legăturile cele învechite, să spulbere uşile cu balamale ruginite, să ia în copitele Cailor de Foc tot noroiul ce stă în drumul suferinzilor şi răniţilor.

Nu mai au timp îngerii nici de sta să asculte vorbele Căpitanului. Ei vin şi pleacă, pleacă şi vin. Cavalerii aduc, mai tot timpul suflete pentru a fi purificate şi curăţate. Pe la porţile Lumii lor stau la pândă corbii înfometaţi. Sunt din ce în ce mai mulţi şi au început să se arunce chiar şi în spatele cailor pentru a lua, din zbor, un suflet muribund. Nu mai caută leşuri, şi-au schimbat şi ei obiceiuril, acum vor să simtă cum le moare viaţa în plisc...

Sunt vremuri grele, şi multe se mai văd de pe pragul lumii. Trec mereu Îngeri, trec mereu Cavalerii Luminii, uneori trec şi Cai de foc singuri, ca ajutor pentru pentru cei mai aprigi dintre luptătorii de pe Pământ, cei care nu se opresc ei din luptă cu cei ce îi vor pradă...

Vremuri de luptă, vremuri de moarte, vremuri de victorii fără asemănare...

Precum în Cartea Proorocului

Încep să se separe drumuri. A început să viscolească prin luncile cele mai ferite, ale apelor tihnite. Au căzut zăpezi mari, zăpezi grele. Zăpezile au a-coperit toate drumurile şi potecile ce mai legau o casă de altă casă, ori un sat de alt sat case. S-au încrezut cei ce vieţuiau în casele ce-şi puseseră căciuli mari, că e timpul să-şi caute sănii şi schiuri pentru festinurile sărbătoreşti. Dar zăpezi grele, tot mai grele, mai grele decât ştiua să fi fost vreodată, s-au aşezat pe deasupra acoperişurilor şi acestea au început să se zbată. Viscolele au nămeţit porţile şi uşile, de parcă cineva a arătat exact unde acestea trebuiau să trimită zăpezile.

Preamulta căldura de dinlăuntrul caselor a topit din zăpezile de pe la uşi. Apa a intrat în case şi a stins focurile. Pe din afara apa a înghetat, toate încuietorile s-au umplut de gheaţă, şi uşile nu se mai pot deschide. Abur şi fum negru a început să iasă pe ferestrele zăbrelite şi stă, plutind deasupra acoperişurilor caselor. Nimeni nu poate ieşi din aceste case. Nimeni nu poate ajunge la aceste case, nimeni, nici măcar aerul, nici măcar lumina nu poate pătrunde, pentru a intra pe fereste, în aceste case. Doar în casele care sunt aşezate mai sus, pe cele câteva coline ale luncilor, cele pe care le-a mai vânturat vânturile, aerul mai face să se poata respira.

Azi noapte iarăşi vremurile s-au stricat, pe neaşteptate. Proorocii mincinoşi şi-au săpat chilii în zăpezile care se înnegresc, ca se se laude, la topirea zăpezilor, cu sihăstriile lor necunoscute. Vorbele proorocului, cel din vechime, încep să se se facă prin fapte, întâmple. Cerurile aduc, zi de zi, cuştile cu lei, pentru a putea omul de rând să vadă Adevărul, din noianul de adevăruri ce-i este dat să-l creadă.

Sub grămada de zăpezi grele au început să crape pietre, să se rupă grinzi, să se prăbuşească poduri. Când se vor face destul de multe stătute, zăpezile se vor topi şi apele vor năpădi luncile. Pietrele sparte şi grinzile rupte vor lovi resturile caselor iar cei ce vor mai fi să fugă nu vor avea pe unde să plece. Doar cei ce vor mai şti să fugă, cei ce vor accepta că ruşinea şi sărăcia le pot fi şi lor destin, nu vor muri, fugind, goi-goluţi, peste scheletelor podurilor, dezbrăcate şi ele de orice învelitoare...

Sunt vremuri înspre cele din urmă. Cartea proorocului se va fi împlinită. Nici cei ce o ştiu nu vor putea să scape, căci nimic nu e faptă ci întâmplare. Dar îngerii Luminii veghează!

Veghetorii

Picături de rouă încep să îngheţe, agăţate de ploapele celor ce, fie vară, fie iarnă, fie zi ori fie noapte, se aşază în răscrucea lumii pentru a-i veghea drumurile. Ei sunt ei, şi nu se deosebesc de ceilalţi dacă nu sunt priviţi drept în ochi, unde străluceşte puterea adevărului, dacă nu le sunt privite hainele ponosite de atâta soare şi atâta vânt, nicidecum de trecerea timpului, dacă nu sunt priviţi din profil, când poate fi văzută poziţia drept-privitoare a ochilor, căutători în descifrarea detaliilor, ori nu le sunt văzute cutele frunţii, la fel de vechi ca şi vârsta pe care nu şi-o ascund niciodată, dar, din cei ce îi privesc, puţini o pot spune, puţini sunt cei care se aproapie, cu luciditate, de adevăr.

La ceasul dimineţii, se arată de multe ori înlăcrimaţi. E ceea ce văd toţi, însă puţini pot să vadă că pe ochii lor s-a strâns roua nopţii de veghe, şi, spre a nu fi văzută şi înţelesă a fi muncă istovitoare, se preface în lacrimă. Iarna, chiciura ia locul genelor şi toată lumea îi vede ca devreme, prea devreme, înainte de vreme, îmbătrâniţi.

La ora când soarele aşterne aure deasupra tuturor, ei, veghetorii sorţii lumii, îşi lasă capul pe spate, privind la soare şi înspre soare, ca de la egal la egal. Îşi iau hrana cea de toate zilele, cea care ori le lipseşte, ori o dau altora, dintr-o rază fulgerândă, raza pe care doar ei o percep. Nici norii furtunilor nu poate opri acea rază, aşa cum vântul, oricât de puternic ar fi, nu o pot împrăştia. Şi nici pe ei, slabi, firavi şi plapânzi, nu-i poate mişca nimic în timpul acela, scurt pentru unii, cât sunt, privire cu privire, una cu soarele.

Seara vine mai tarziu decât vine pentru toţi ceilalţi. Prinşi cu treaba, nu prind de veste că se înserarează, căci din ochi le răsare o lumină vie, nelăsându-i pradă nici nopţii, nici hoţilor de stele, nici celor care, prin giumbuşlucuri sau prefăcătorie, vor să-şi ascundă adevăratele drumuri . Mai mult, când stelele se ascund sub perdeaua norilor, pentru cei rătăciţi, privirile lor devin stele călăuzitoare.

În plina noapte, când toţi adorm sau când unii îşi pecetluiesc neputinţele, de veghe la somnul lumii rămân ei, cei care îmbujorează gândurile celor ce plâng în triştete, cei ce îmbogăţesc sufletele săracilor, cei ce redau speranţa de libertate tuturor celor ce vieţuiesc în prizonierate, cei ce alină durerile suferinzilor, cei ce îmblânzesc pe cei dedaţi la absurdele plăceri distrugătoare, cei ce pun pe fugă ucigaşii de vise, cei ce zădărnicesc lucrarea otrăvitorilor de minţi. Sunt mereu fără de dorinţă de somn, sunt mereu cei ce se trezesc primii, sunt cei care aţipesc, dormind doar cât să nu poată cineva să aibă timp ca să poată sparge peceţile lumii.

Dintre ei, sunt unii , câţiva, care caută între cer şi pământ, să se poată ca pământul să nu se clatine de atâta ură şi neiubire, răutate şi minciună, de toate cele care se arată ca neputinţă şi motive de nelinişti, zbateri, lupte şi războaie. Sunt cei care dau de ştire oamenilor de răul ce îi pândeşte, cei care mereu îi îndeamnă de a fi oricând gata să poată merge, cu privirea desprinsă din urma paşilor altora, în orice altă lume ar avea de mers.

De mii de de ani sunt căutatorii de cei ai lor, de cei ce parte au fost întregului lor şi trebuie întregul să-l refacă, spre a redeveni asemenea a ceea ce sunt în Ceruri.

Veghetorii sunt azi cei care trebuie să îndure, de la cei ce nu le ştiu şi nu le înţeleg rolul, ocară şi arătări cu degetul. Sunt alungaţi de oriunde li se simte prezenţa prin dorinţa schimbării în bine, iar răul ce alţii l-au făcut, tot lor le este pus în spate.

Dar veghetorii nu dorm... Şi nu mor... Şi, îmbătrânind, întineresc!

Zi în ceaţă grea

E grea această zi, şi parcă s-au adunat toate prăpăstiile la un loc pentru a face loc hăului hăurilor. E un frig mincinos, mustind a baltă stătută. Se vor toate sta pe loc, într-o perpetuă învârtire în jurul zidului morţii. Mă întrebam dacă în tot acest haos ceva se mai poate întampla, dacă acea continuă rotire îşi va arăta vreodată motivul, dacă se va opri sau mai repede se va învârti? S-au uşurat adâncurile de toate cele pe care le-a aruncat pentru a face loc puhoiului de oameni ce sunt aşteptaţi cu mare pompă. Mesagerii lor au început să freamăte pe la porţile sufletelor cu proorociri de transformări radicale şi nemuriri condiţionate. Se vând locuri la loje, se vând locuri în faţă dar nimeni nu suflă un cuvânt despre locurile în picioare sau în genunchi. Fardaţi, mascaţi şi coloraţi, soldaţii armatelor sufletelor vândute, în dansul lor de saltimbanci, scotocesc prin toate cotloanele, pentru a râsui pe cei ce nu cred în ceea ce spun, în gura mare, că se încred.

S-au mai limpezit şi apele tulburate de zbaterile şi plânsetele deznădăjduirii, fricii, mândriei, habotniciei, desfrâului şi dezmăţului, îmbuibării, minciunii, înşelătoriei şi prefăcătoriei. Cu greble mari şi furci au lucrat fără încetare, să arunce aici, azi, toate resturile ce pluteau la suprafaţă sau erau duse de curgerea de ape peste tot.

Şi toate astea, azi, apasă peste tot. E ceaţă aşezată în ceaţă şi nor pu într-un alt nor. Nici soarele, nici luna nu s-au putut arăta azi, neputând să scoată norii din ceaţă şi nici să rupă chingile care ţineau ceaţa legată de nori. Chiar şi cerurile s-au închis. Porţile lui nu se pot deschide. Apasă greu peste această lume pregătirea sărbătorii din adâncuri.

Pe pamânt chiar şi vântul doarme. Nepătrunsele căi ale gândurilor negre au ajuns să fie atât de aglomerate, încât regulile toate au devenit imposibil de aplicat. Dumnezeu de-ar fi să încerce să înţeleagă, i-ar fi greu să dea de cap firului ce duce la neisprăvitele seminţe ce au încolţit în flori de ură, de răutate, de neînduplecare, de neîncredere, de necredinţă, de crimă, de blestem, de defăimare, de mândrie şi de câte altele, cu ţepi, poate născoci goliciunea minţii.

E multă goliciune şi goliciunea este darul de preţ pe care omul îl face vremurilor de întuneric. Acolo vine şi-şi însămânţează cunoaşterea întunecată, la umbra nopţii, sămânţa ce repede o asteaptă a rodi.

De prea mult gol s-a întâmplat să se audă vuietul prăpăstiilor. Chiar şi în acest haos ceva, totuşi, s-a întâmplat.

Din prag plecând, începe drumul...

S-a înseninat cerul când Luna şi-a odihnit privirile ce mereu privesc înspre Pământ. Frigul îi îngheţase ploapele ce nu se mai închideau, uimite de purtarea hăbăucă al trăitori unei vieţi programate şi înscrise într-un letopiseţ al neîmplinirii. Fără de clipire a rămas de prea multe ori când, în clipa deschiderii cerurilor, puţini, din ce în ce mai puţini, îşi ridicau sufletul spre nesfârşita Lumină, şi tot mai mulţi căutau bezmetici în ungherele pline de mâl şi gunoaie ale adâncurilor întunecate.

Luna s-a oprit pentru o clipă, ca să-şi mai arate faţa şi să vadă ce se arăta văzut. Nevinovatele necuvântătoare s-au speriat că hoţii le-au furat până şi această binecuvântare a nopţii. Au plâns, au strigat dupa ea, au implorat să fie eliberată. Ele, doar ele, erau îngrijorate că Lumina, fie chiar şi lumina ei, în noapte va lipsi. Acei mulţi vieţuitorii Pământului îşi frecau mâinile de bucurie că nu îi va mai spiona nimeni în umblările lor la adăpostul nopţii. Puţini ştiau că atunci când Luna noaptea doarme, Cerul totuşi aude, vede şi simte totul. Ascunşi privirii oamenilor de sunt, ei nu vor şti niciodată de ce şi cum gândurile le sunt citite şi înţelese mult mai bine decât dacă faptele le sunt văzute...

Era vremea să mai plec spre nevăzutele tărâmuri, ca să ştiu ce vine peste noi, azi, ce va veni peste noi mâine... Era prea aproape pragul Lumilor şi prea larg deschisă poarta pe care intra oricine şi-a spălat sufletul în credinţă, înţelesuri şi statornicie, ca să mai stau o clipă pe gânduri.

Mi-era frig pe drum şi simţeam că-mi îngheaţă tălpile până a ajunge să mă desprind. Îmi simţeam pulsaţia sufletului ce ştia că ochii îmi pot fi arşi de uraganul rece, pornit să întoarcă din drum orice înălţare. Şi pentru că ştia că trebuie să ajung, nu se oprea din a pulsa într-un ritm nemăsurabil.

Sus nu era deloc linişte, nu mai era liniştea de altădată. Toate casele forfoteau de nelinişte. Toate drumurile erau pline de cei ce-şi aşteptau rudele care păreau a fi uitat că promiseseră să nu uite că acolo vor trebui să vină de câte ori simţeau că e greu, că obositorul întuneric îi năpădeşte, că nu se mai pot defini întru adevăruri fără umbre.

Am trecut pe acasă, o casă din vârful muntelui, unde luminile erau toate aprinse. Suntem plecaţi aproape toţi, doar doi, astăzi, mai sunt acolo. Ei aprind luminile şi pregătesc, pentru a fi aprinsă când vor pleca şi ei, candela eternităţii. Ei ne cunosc pe toţi, ei ştiu care şi pe unde este plecat. Şi se tot întreabă de ce tot mai stăm risipiţi prin lume, de ce mai stăm legaţi de glii străine şi ne îndoim de cele ce în Carte ne e scris din vechimile cele vechi. Mă tot întreabă, cel ce-i pregătit să plece, de ce nu îi las poarta deschisă spre a veni lângă noi, de ce tot tac şi nu spun despre venirea-i şi de ce nu tai dintr-o dată toate ştreangurile ce mereu i le aşază câte cineva în cale, sugrumându-i întruparea. Se grăbeşte, are atâta grabă în el, că deja arde cu lumina-i toate colţurile casei...

Mi-a spus ce multe se discută în lumea care-şi pregăteşte şi îşi aşteaptă căderea în necuprins. Mi-a spus cum îşi caută unii drum în haos, trăgând după ei, suflete de copii încă neliniştite. De acolo vorbele ademenitoare îşi arată sclipirea de bisturiu tăietor în suflete. Doar de acolo se vede căldura şi focul vindecător al suferinţei când mândria este lovită crunt de îndemnul smereniei, sau cum, aici, acum, călcătorii de libertate sunt puşi să vegheze închisorile şi-i apără pe vânători, pe cei care vânează oameni liberi, spre a-i târî în închisori.

Bănuiam că se vorbeşte mult despre soarta Pământului, dar acum, când nerăbdarea curmării răului e tot mai mare, de la o clipă la alta multe se schimbă. Aprinzătorii de focuri sunt pregătiţi, la fel cum sunt unii vor să aducă focul fără veste, alţii vor apa să o înalţe, iar alţii abia aşteaptă să cutremure munţii şi să dărâme stâncile. Războaie drepte şi nedrepte vor unii să facă să fie, ca să se împlinească spusa! Doar marii preoţi ai Dumnezeului cel Prea Înalt mai îndeamnă la cumpătare şi luminarea celor caree au fost fortaţi să-şi piardă îndumnezeirea, la întoarcere pe cei care şi-au pierdut-o greşind sau neascultând, la pocăinţă pe cei dedaţi la facerea de rău. Ei au încă puterea de a nu lăsa la un loc pe toţi, de a separa neghina de grâu, grâul de tărâţe şi tărâţele de făină. Au pregătit sitele şi au chemat Preoţii Dumnezeieşti să le arate unde să ducă, după cernere pe fiecare: cei albi, precum făina, cei pestriţi precum tărâţele, pe cei ce nu se pot separa, precum e bobul de grâu necopt şi pe cei ce răufolosirea o aduc, negri fiind precum bobul de neghină.

De va fi una, ori de va fi alta, nimeni nu mai ştie. Se ştie că este mare, chiar şi mai mare, zvârcolire şi în adâncuri. Acolo se face loc pentru mult mai mulţi, pentru toţi, crezându-se că toţi se vor închina, până la urmă, cu învoire proprie, sau înrobiţi prin faptele păcatelor, la talpa de foc a împăraţiei umbrei.

Se pregătea închiderea marii poarţicând a trebuit să plec spre a reveni aici. Au ieşit cu mine până în prag şi mi-au arătat un drum, un drum pe care-l simţeam mai scurt. Am crezut că altceva îmi vor arăta, dar stăteam mirat că nu înţelegeam de ce trebuie să văd ceea ce ştiam. Cel ce va mai rămâne acasă un timp mai apoi, mi-a spus: E timpul ca un pas nou să fie la fel de mare ca trei paşi vechi. E timpul uitării gândului! Drumul nu e nou, de demult a plecat chiar din prag!

Elocvenţa sensului real

Oamenii văd, puţini sunt cei care cunosc, prea puţini cei care se recunosc că puţin cunosc. Trăirile trăite nu se uită, însă mulţi se prefac a uita chiar că le-au trăit. Minciunile sunt adevărurile pe care unii le acceptă ca fiind singura lor şansă de a se defini în relaţionarea lor cu ei înşişi. Vine, încet, încet o zi în care ceea ce ştiu va fi ceea ce se ştie, ceea ce văd va fi să se vadă, ceea ce înţeleg voi lăsa să se înţeleagă, ceea ce spun va fi să se audă.

Vreme îndelungată am tăcut dominat de temerile de a nu se înţelege că vorba manipuleaza, că forţează mâna, dominată de interese mărunte. Acea vreme a trecut, pentru că adevărurile nu pot fi puse sub acoperişul nici unei temeri. Frica naşte cei mai mari monştri...

***

Argumentele reale vin, de multe ori, după ce zarurile se aruncă...

***

În răscruci au stat uriaşii. Şi-a bătut vântul şi s-au pornit munţii să se zbată. Norii coborau, rând pe rând pe vârfuri sure şi se goleau de fulgere. Deasupra răscrucii va ploua doar liniştit şi rodnic. Ploaia a limpezit drumul, urmele doar pământul, călcat de paşi, le mai ştie. Se mai rătăceşte doar cei ce caută rătăciri şi sensuri în contrasens.

Cei care pleacă noaptea în Cer, în zori de zi face-vor cerc în jurul pasului lumii. La ceas de seară, privirile pătrunzătoare se vor opri în lumina ochilor ce vor întări sensul realităţii zilei trecute. Focul încălzitor va arde în vatra căminelor liniştite şi născătoare de paşii zilelor următoare. Nimic din ceea ce a fost nu va mai fi, totul va fi nou.

Lupii cei albi, neobosiţii lupi albi, vor privi stelele fără a orbi de lumina zilei şi vor veni să povestească despre măreţia unora şi nedemna lumină a altora.

Îngerii şi Florile Colţilor de Stâncă se vor fi îmbrăţişate pen-tru ca oricare mâine să fie altfel decât oricare azi, ce nu este ca nici o oricare ieri. Înflorirea şi rodirea Florilor va fi vegheată de Îngeri iar Îngerii niciodată nu vor mai răbda călduri dogoritoare sau friguri ce vor a le îngheţa. Uriaşii vor ţine cupa în mâini, pentru a şti că niciodată nu e goală. Păzitori, ceas de ceas, îngeri de nemişcat se va arăta lângă ei, întotdeauna pe drumurile de zi, de noapte, de muncă şi de odihnă.

Şi aici vor fi cei care vor veni şi vor pleca, oricând Acasă şi de Acasă, pentru ca umbrele să aibă teamă de a se arăta. Privirii mereu vor fi, vorbelor glas vor da, pentru ca zămislirii de gânduri barieră să pună. Vor privi în faţă pe cei ce vor ridica suliţele ori vor căuta să ţintească. Prin zăpezile mari îi vor duce spre margini de lume unde locul le este, căci de acolo sunt veniţi spre prăduire...

Cuiva i se va da puterea de a scrie cartea, o carte de început a unei lumi noi, o lume cu uriaşi, cu îngeri şi cu flori, cu lupi, cu copii, cu sărbători noi şi însfinţiri reale. Din Lumină, spre Lumină...

E vremea Uriaşilor, care să nu îşi mai încrunte nici fruntea, nici privirea!... E vremea Lupilor care să nu se mai ferească de vânătorii care stau la pândă... E vremea Îngerilor, care să ţină viitorul în braţe, să ţină flori în mâini, să rămână cu Florile Colţilor de stâncă într-o îmbrăţiare nesfârşită... E vremea Florilor Colţilor de stâncă, să înflorească în nemăsurata lor nobleţe, şi rod să aibă spre nemurirea albului pur, ce Lumina o duce spre totdeauna! E vremea Îngerilor, ce păzesc clipele, să ştii că ei dau existenţă înrădăcinării!

E vremea şi pentru mine, să uit că zăpezile au iz de ger, să ştiu că în copci de gheaţă focuri pot să aprind, şi să vorbesc, să-mi las privirile să numere stelele care nu cad, să-mi las gândurile în seama viselor, pentru a fi asemenea lor, a toate ştiutoare, fără a se lăsa de ceva înşelate. Elocvenţele sensului real nimeni nu le poate ascunde şi nu se vor mai ascunde.

E timpul ca elocvenţa să aibă toate sensurile realităţilor... E timpul aici, azi, începând de acum, să se redefinească prin esenţe. E timpul ca mâine să nu mai fie împovărat cu aşteptările împlinirilor care azi se tem a fi.

În drum, pe drum

Din viforniţa adâncurilor întunecate s-au stârnit vânturi pe care le-am crezut că erau plăsmuiri ale povestitorilor care speriau pe copii. Cei ce tăcuseră, au vorbit, cei ce nu tăcuseră, au vorbit. Şerpii se muşcau între ei, lupii dădeau veste de întuneric, salamandrele aduceau focuri otrăvite pentru luminile de noapte.

Au bătut clopotele în satele de răscruce şi munţii s-au luminat de focurile aprinse de bătrânii ce coborau din munţi. Munţii au dus focul alb de la vârf la vârf. Lumina Cerul peste întuneric, cântau munţii peste gemetele ce urcau din adâncuri, peste urletele de la suprafaţa pământului. Oameni albi au început să pună pietre albe pe drumurile neînfundătoare. Focul salamandrelor ardea pietrele să crape, să se facă var şi pulbere.

Când s-a deschis poarta cerului, a venit Judecătorul, au venit Curţi Supreme să dea verdictele finale! Oamenii albi s-au închinat şi s-au oprit din lucru.

Lupii au tăcut şi zornăitul lanţurilor şi centurilor de încătuşare a trăznit dint-odata. Armuri luceau când ultimul cuvânt s-a fost spus! Oamenii albi si-au ridicat privirile spre a privi Lumina şi spre a primi Lumina! Pietrele drumului, arse de focul galben-negru se preschimbaseră în aur, Iar drumul părea bătut, cu aur pe care era întrustată istoria viitorului.

S-au coborât şerpii cei mari, ce purtau în ei pe cei mici, înghiţiţi nemorţi.

***

Pe drumul spre mâine, azi este ca o cotitură. Se mai vede câte ceva înapoi. Se vede totul înainte. Ieri a fost în drum şi-n drum s-a golit de toate faptele. Azi a ieşit la poartă cu veştile cele noi, cu înţelesuri şi cuprinsuri ca să arate că mâine este pe drum. Azi ştie că mâine este cunoscut ca să fie tot ceea ce trebuie să fie pentru a şterge umbrele de ieri. În drum stau pietrele albe ca piedestal şi înălţimi. Noroiul e mai jos, ce coboară spre totdeauna să dispară.

În drum stăm noi cei ce nu avem în ce curte să intrăm, venind din depărtăti şi mergând spre depărtări. Depărtările au devenit, mai mult şi mai mult, apropieri şi casa, şi curtea ce era în depărtare, văzută e deja spre-mpreunare.

Luminaţi sunt cei ce vin...

Când s-a întâmplat ca poarta cerului să se deschidă, s-au văzut îngerii ce se pregăteau să se coboare pentru a face întâmplările să cadă precum ghilotinele, spre a spulbera lucrarea cea de neascultare. Privirile prea în jos se ştiu de multe veacuri decăzute, arătând, întru totul, decăderea.

Pământul este îngreunat de aceste priviri ce nu mai contenesc să-şi cadă ura către toţi cei ce au curajul de a privi albastrul cerului senin, sau de a nu vrea călcat firul de iarbă. Florile îşi pierd înflorirea şi se ascund să reînflorească în timpuri care de care mai neprielnice, sub vânturi, sub ploi, sub geruri, sub arşiţe greu de înfruntat. Fug toate de cei care fură limpezimea culorilor şi puterea de a trăi peste ani, din polenul bine păzit de petale.

Când toate s-au terminat de furat, a venit rândul oamenilor să fie sărăciţi. Cei ce cândva încercau să arate că Dumnezeu este neputincios în faţa omului, şi-au împlântat cuţitele, foarfecele şi acele în pântecele femeilor. Dar, prin oameni, Dumnezeu s-a arătat a fi învingător.

Au văzut privitorii spre în jos că, pe faţă, lucrarea lor nu este spre reuşită şi au scotocit prin vechimile istoriei pentru alte găsitori spre reuşita lucrărilor. Şi-au găsit multe şi le-au folosit, dar cel mai uşor le-a reuşit otrăvirea Pomului Cunoaşterii cu cele numite idei moderne. Au găsit otrava gândului, cea care nu lasă pe om să ştie că el nu un gând al lui are, ci al altora. Au găsit otrava care nu poate fi de om găsită, căci i-a otrăvit până şi gândul de a vedea daca este sau nu otrăvit.

Gândul otrăvit l-a învăţat pe om să fie cuminte, dar nu cu minte. A fugit omul de el însuşi ca de cel ce-l putea omorî; fugind însă a început el să fure din ceea ce întâlea în cale şi să lovească, plini de furie, în cel ce nu-i era pe bunul lui plac. Vedea adâncul ca şi înălţime şi întunericul ca o lumină vie. Uitase însă că ochii nu dor doar în întuneric şi mai grea e o coborâre decât o urcare.

De-atâta rău, cerul s-a deschis. Oamenii au fost văzuţi şi priviţi în marea lor trecere neînsemnată. Porunca s-a dat spre a primi ceea ce cândva îşi doreau cândva, dar iluminaţi cu gândurile noi, au uitat că le era dorinţă de urcare. Otrava a otrăvit prea mult, nu poate fi uşor scoasă. Atunci îngerii s-au adunat spre împlinirea poruncii.

Vin cei ce vin cu Lumina ce nu-i poate ucide. Vinovaţi mari vor fi dezvinovăţiţi de nu-şi vor ucide şi ultima cale. Cei ce vin vin pentru a da sensuri noi iubirii. Şi mulţi vor învăţa că nimic nu e pierdut de nu se pierd pe sine!

Hoţi de îngeri

Înger drag, ai privit în seara trecută către cer? Ai văzut şi tu câte stele pâlpâiau spre a se stinge? Ai văzut şi steaua care, pâlpâind, dar nestingându-se, a venit înspre noi? I-ai privit conturul chipului ce-l zămislea? Ţi-aduci aminte că îl vei şti ţinându-l în braţe, într-o zi de primăvară, blândă şi caldă?

Zările au devenit senine, tot mai senine. Umbrele încep să se vadă chiar din zorii zilei cum trebăluiesc spre nefiinţarea trăirilor. Paşii lor au cadenţa hoţilor ce se ascund de cei ce caută nelegiuirile, iar pumnalele lucesc la brâie, în aplecarea lor în prefăcuta închinăciune.

Am văzut şi eu multe pe lumea asta, dar atâta barbarie nu am crezut să mai existe. Au ajuns să fure tot, acum cea mai căutată pradă este sufletul. Copii erau sunt învăţaţi de mici să cerşească; acum copii sunt învăţaţi să fure, să dea cu piatra, să ademenească, să fure. Ce să mai zici, înger drag, de apucăturile cele vechi, când cele noi sunt şi mai necruţătoare?

Câteodată uit de toate treburile şi mă apuc să colind pe la casele bogaţilor. Acolo nu vezi nici un pic de lumină. Pentru ei şi o lumânare e prea scumpă pentru a fi ţinută aprinsă noaptea. Candela o aprind doar de sărbători, ca cei ce vin prin vizite, să vadă îngereşti chipuri evlavioase. Alteori încearcă să ademe-nească...

Mi-e frică de atâta întuneric, înger drag. Mi-e frică să le simt bogaţilor suflarea rece...

Dacă mă duc pe unde sunt cei săraci, văd că şi ei au uitat că doar o lumină i-ar ajuta să fie mai buni, mai frumoşi... Unii o au în suflet, alţii caută să o aprindă... dar mulţi trag cu ochiul la vecini, ca să o fure pe-a altora.

Mai sunt bogaţii închipuiţi, dragul meu înger. Acolo e mare, mare urgia. Le trebuie tot ceea ce au alţii şi vor să fure, ucid chiar pentru a fura, crezând că pot acapara un loc în curtea veşniciei. Şi, ca să fie mai credibili ei stau, în mâini, cu capetele ce le-au doborât...

Atât de mult întuneric e peste tot! Am văzut, şi mă doare să văd şi pe asta, chiar şi la cei care au candela aprinsă, că vor să sufle într-ale altora, mai mici sau mai mari...

Câtă decădere, câtă durere, cât desfrâu, cât dezmăţ... 

Ai văzut, îngere, azi noapte, câte stele plâng? Sunt îngerii furaţilor de destin şi de suflet. Le-aş da înapoi, de-aş putea totul, le-aş da şi de la mine, dar singur nu pot, nu am cum să ajung eu singur la toţi... 

Mi-e milă şi de hoţi... Greu pe ei să-i facem să se lase de furat, dar măcar pe cei ce sunt copii să-i învăţăm că n-au ce face cu lumina altora dacă ei îşi ţin lumânarea sub pat şi nu ştiu unde să o pună ca să nu se stingă dacă o aprind. 

E întuneric mult, şi ziua şi noaptea, înger drag... De-aceea a venit acea stea ce-şi arăta lumina în acel chip...