S-a înseninat cerul când Luna şi-a odihnit privirile ce mereu privesc înspre Pământ. Frigul îi îngheţase ploapele ce nu se mai închideau, uimite de purtarea hăbăucă al trăitori unei vieţi programate şi înscrise într-un letopiseţ al neîmplinirii. Fără de clipire a rămas de prea multe ori când, în clipa deschiderii cerurilor, puţini, din ce în ce mai puţini, îşi ridicau sufletul spre nesfârşita Lumină, şi tot mai mulţi căutau bezmetici în ungherele pline de mâl şi gunoaie ale adâncurilor întunecate.
Luna s-a oprit pentru o clipă, ca să-şi mai arate faţa şi să vadă ce se arăta văzut. Nevinovatele necuvântătoare s-au speriat că hoţii le-au furat până şi această binecuvântare a nopţii. Au plâns, au strigat dupa ea, au implorat să fie eliberată. Ele, doar ele, erau îngrijorate că Lumina, fie chiar şi lumina ei, în noapte va lipsi. Acei mulţi vieţuitorii Pământului îşi frecau mâinile de bucurie că nu îi va mai spiona nimeni în umblările lor la adăpostul nopţii. Puţini ştiau că atunci când Luna noaptea doarme, Cerul totuşi aude, vede şi simte totul. Ascunşi privirii oamenilor de sunt, ei nu vor şti niciodată de ce şi cum gândurile le sunt citite şi înţelese mult mai bine decât dacă faptele le sunt văzute...
Era vremea să mai plec spre nevăzutele tărâmuri, ca să ştiu ce vine peste noi, azi, ce va veni peste noi mâine... Era prea aproape pragul Lumilor şi prea larg deschisă poarta pe care intra oricine şi-a spălat sufletul în credinţă, înţelesuri şi statornicie, ca să mai stau o clipă pe gânduri.
Mi-era frig pe drum şi simţeam că-mi îngheaţă tălpile până a ajunge să mă desprind. Îmi simţeam pulsaţia sufletului ce ştia că ochii îmi pot fi arşi de uraganul rece, pornit să întoarcă din drum orice înălţare. Şi pentru că ştia că trebuie să ajung, nu se oprea din a pulsa într-un ritm nemăsurabil.
Sus nu era deloc linişte, nu mai era liniştea de altădată. Toate casele forfoteau de nelinişte. Toate drumurile erau pline de cei ce-şi aşteptau rudele care păreau a fi uitat că promiseseră să nu uite că acolo vor trebui să vină de câte ori simţeau că e greu, că obositorul întuneric îi năpădeşte, că nu se mai pot defini întru adevăruri fără umbre.
Am trecut pe acasă, o casă din vârful muntelui, unde luminile erau toate aprinse. Suntem plecaţi aproape toţi, doar doi, astăzi, mai sunt acolo. Ei aprind luminile şi pregătesc, pentru a fi aprinsă când vor pleca şi ei, candela eternităţii. Ei ne cunosc pe toţi, ei ştiu care şi pe unde este plecat. Şi se tot întreabă de ce tot mai stăm risipiţi prin lume, de ce mai stăm legaţi de glii străine şi ne îndoim de cele ce în Carte ne e scris din vechimile cele vechi. Mă tot întreabă, cel ce-i pregătit să plece, de ce nu îi las poarta deschisă spre a veni lângă noi, de ce tot tac şi nu spun despre venirea-i şi de ce nu tai dintr-o dată toate ştreangurile ce mereu i le aşază câte cineva în cale, sugrumându-i întruparea. Se grăbeşte, are atâta grabă în el, că deja arde cu lumina-i toate colţurile casei...
Mi-a spus ce multe se discută în lumea care-şi pregăteşte şi îşi aşteaptă căderea în necuprins. Mi-a spus cum îşi caută unii drum în haos, trăgând după ei, suflete de copii încă neliniştite. De acolo vorbele ademenitoare îşi arată sclipirea de bisturiu tăietor în suflete. Doar de acolo se vede căldura şi focul vindecător al suferinţei când mândria este lovită crunt de îndemnul smereniei, sau cum, aici, acum, călcătorii de libertate sunt puşi să vegheze închisorile şi-i apără pe vânători, pe cei care vânează oameni liberi, spre a-i târî în închisori.
Bănuiam că se vorbeşte mult despre soarta Pământului, dar acum, când nerăbdarea curmării răului e tot mai mare, de la o clipă la alta multe se schimbă. Aprinzătorii de focuri sunt pregătiţi, la fel cum sunt unii vor să aducă focul fără veste, alţii vor apa să o înalţe, iar alţii abia aşteaptă să cutremure munţii şi să dărâme stâncile. Războaie drepte şi nedrepte vor unii să facă să fie, ca să se împlinească spusa! Doar marii preoţi ai Dumnezeului cel Prea Înalt mai îndeamnă la cumpătare şi luminarea celor caree au fost fortaţi să-şi piardă îndumnezeirea, la întoarcere pe cei care şi-au pierdut-o greşind sau neascultând, la pocăinţă pe cei dedaţi la facerea de rău. Ei au încă puterea de a nu lăsa la un loc pe toţi, de a separa neghina de grâu, grâul de tărâţe şi tărâţele de făină. Au pregătit sitele şi au chemat Preoţii Dumnezeieşti să le arate unde să ducă, după cernere pe fiecare: cei albi, precum făina, cei pestriţi precum tărâţele, pe cei ce nu se pot separa, precum e bobul de grâu necopt şi pe cei ce răufolosirea o aduc, negri fiind precum bobul de neghină.
De va fi una, ori de va fi alta, nimeni nu mai ştie. Se ştie că este mare, chiar şi mai mare, zvârcolire şi în adâncuri. Acolo se face loc pentru mult mai mulţi, pentru toţi, crezându-se că toţi se vor închina, până la urmă, cu învoire proprie, sau înrobiţi prin faptele păcatelor, la talpa de foc a împăraţiei umbrei.
Se pregătea închiderea marii poarţicând a trebuit să plec spre a reveni aici. Au ieşit cu mine până în prag şi mi-au arătat un drum, un drum pe care-l simţeam mai scurt. Am crezut că altceva îmi vor arăta, dar stăteam mirat că nu înţelegeam de ce trebuie să văd ceea ce ştiam. Cel ce va mai rămâne acasă un timp mai apoi, mi-a spus: E timpul ca un pas nou să fie la fel de mare ca trei paşi vechi. E timpul uitării gândului! Drumul nu e nou, de demult a plecat chiar din prag!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu