Biografia din poveste

În vremuri de demult, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb. Era pui de lup sur, şi n-ar şi fost nici un motiv, în afara întîmplării, ca el să fie altfel decât ceilalţi. Dar aşa a fost de la început, nu ca şi ceilalţi, care-şi schimbau, după vremuri, culoarea, ci purtând pe el haina zăpezilor.

În joaca lor, ceilalţi pui de lup îl mai lăsau singur prin desişul pădurilor şi-l priveau de departe cum îşi căuta şi găsea drum spre a se întoarce la locul de baştină al haitei. Ei stăteau toţi la un loc, el era lăsat să rămână singur. Şi pentru că era prea alb, pe el nu l-a învăţat nimeni cum să vâneze, a trebuit să se înveţe singur. Nu avea nici toţi colţii daţi când a trebuit să plece singur, prin ierburi mari, să vâneze. Şi a învăţat singur ceea ce toţi ceilalţi la un loc nu ştiau. Ştia iarba cea de leac, ştia floarea sub care să se aşeze ca să vadă când răsare şi când apune soarele, ştia care scorbură e doar putregai sau care e adăpost în furtuni.

Când a venit iarna, grea şi plină de zăpezi, prada era puţină şi greu de adulmecat. Prea mult alb era în jur şi doar el, Lupul cel alb, putea să treacă nevăzut şi să-i ajute pe ceilalţi, vânând mai mult pentru ei, să trăiască. Era puternic şi cutezător, aducea cea mai bogată pradă pentru haită. Era de folos, toţi îl aşteptau să se întoarcă de la vânătoare. Şi totuşi, chiar dacă îl aşteptau, nu era iubit. Nu era iubit pentru că era diferit.

S-a desprimăvărat şi iarna grea fiind trecută, vedea, în tot ce făceau ceilalţi, că nu le mai pasă de el. Se simţea bătrân, se ştia împovărat de greutatea a ceea ce ştia, tot ceea ce avea ştiut şi nu voia nimeni să înveţe, chiar şi de la el.

Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit, haita a sărit să-l sfâşie. Muşcau cu furie dementă să distrugă ceea ce era unicat printre ei. Îl muşcau de unde apucau, şi când a dat să se ridice ca să se apere, chiar lupoaica-mamă i-a sărit în spate, doborându-l în genunchi. Căzut în genunchi, Lupul Alb nu înţelegea: propria-i haită? Propria-i mamă? De ce?

Viaţa se scurgea din el, toată, picătură cu picătură, odată cu picăturile de sânge ce curgeau pe iarba răscolită de atâta dans nebun al morţii pe care ceilalţi îl făceau în jurul lui, cu fiecare picătură de sânge ce rămânea în gura celor ce muşcau din el. Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte...

Şi se auzea mereu pe sine întrebându-se: Propria haita?... De ce?... De ce?...

O ultimă zvâcnire a mai putut să aibă, o idee venită ca un fulger stelar... extrema originalitate! Pătruns de o forţă supranaturală, Lupul Alb s-a ridicat! S-a ridicat, s-a încordat şi a început să muşte pe oricare dintre cei care-l atacau. A muşcat! A sfâşiat! A distrus! A pus pe fugă! Şi a tot făcut asta până a învins! A învins şi tot ce a mai rămas din haită, a fugit în alte zări, departe de Lupul Alb.

De atunci Lupul Alb nu mai trăieşte în haită şi nu doarme niciodată. Cum puţini sunt lupi albi, doar el şi perechea sa sunt văzuţi trecând peste norii de viscol, peste zăpezile viscolite!

De atunci, Lupul Alb, cu ochi luminoşi străjuieşte din stema spiritului la respectarea Legii Străbunilor.

De se vor găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să se ştie că sunt cei înhăituiţi împotrivă-i şi au fost sfâşiati de Lupul Alb.

Totul a rămas o poveste ascunsă în suflet, pe un altar de vise. Şi porunca străbună: "Cine nu respectă Legământul, va muri răpus de Fiară!"

Lupul Alb mereu spune celor ce caută spre drum: drumul e lung şi trebuie parcurs de unul singur: Neînfrânţii sunt mereu singuri! Şi rămân neînfrânţi!

* * * * * * *

Cu sufletul îl vedeţi mereu lângă voi: un Lup Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fiecare noapte, când dormiţi apare în vis. Mereu singur, niciodată în haită. Priveşte cu ochii săi negri. Pătrunzători spre a vă apăra de haite. Nu vă cere nimic, nu cere nimic. Vine şi e mereu de strajă!