De demult, din Ceruri

-traducere adaptată-

În depărtarea Cerurilor, acolo unde chiar şi gândului îi este şi acum greu să ajungă, trăia singurul cioplitor de stele. I se dăruise un har ce nu avea asemănare: să cioplească orice, aşa cum nimeni nu o mai putea face. Şi avea în mâini atâta măiestrie că lui i-a cerut Dumnezeu să ciopleacă stelele ca să le poată arăta lumilor. Şi a început munca, el, de mii de ani, cioplind şi făurind stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, aşa muncind, tot ce mâinile atingeau, era fără de seamăn. Toate stelele pe care le cioplea erau, şi ele, între ele, fără nici o asemănare.

Era un cioplitor care nu cioplea în lemn ori în pietre, oricât de preţioase erau ele, de oriunde ar fi fost. El cioplea din lumină, căci aşa şimţea sufletul lui că ar vrea Dumnezeu să fie cioplite stelele. Şi stelele cioplite de el din Lumină deveneau tot mai multe, şi luminau. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos, asemenea unei grădini înflorite.

Nu i se ştia numele, nici el nu şi-l ştia, pentru că nu a mai avut cine să îi pună nume. Se trezise păşind singur şi toţi cei din jurul lui îi erau străini. Nimeni nu se obosea să îi pună un nume, nimeni, în afară de Dumnezeu, nu îl vedea pe el, doar stelele cioplite de el mai contau. Fiecare stea cioplită de el avea nu doar o lumină a ei, avea şi un sunet al ei, iar bolta cerului devenise nu doar o grădină înflorată plină de parfum, căci fiecare stea avea parfumul ei, devenise o simfonie divină.

Dacă nimeni nu i-a dat un nume, Dumnezeu nu a stat pe gânduri şi i-a dat un nume. I-a dat un nume care să nu poată fi niciodată uitat: Dio.

Toţi aceia care se plimbau pe drumurile şi cărările Cerului deveneau pe nesimţite mai buni, mai iubitori şi mai drepţi, pentru că frumuseţea, creată de Dumnezeu prin Dio, care îi înconjura din toate părţile, le transforma inima.

Dio fiinţa, trăia şi cioplea stelele în atelierul pe o stea care strălucea peste măsura unei nestemate şi al cărui izvor se afla în mâna Creatorului. Pentru el trecerea fiecărei zile era o bucurie, pentru că în fiecare zi mâinile lui preschimbau Lumina, dându-i forma unei stele.

Dar a venit o zi în care mâinile lui nu au mai putu ciopli nimic şi Dio a simţit că îi cuprinde tristeţea şi singurătate. A simţit atunci că i-a lipsit ceva, abia acum, când îi simţea lipsa… Degeaba stelele au încercat să-l încânte. El îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau trişti, tot mereu mai trişti, iar mâinile şi le simţea neputincioase. Zile şi nopţi la rând tristeţea îi arăta singurătatea. Până când, într-o noapte, s-a fost trezit auzind o melodie cum nu mai auzise. Şi-a dus mâna la piept, simţind o mare arsură. Şi-a dat seama că inima îi era cea care murmura o melodie ce nu o mai auzise.

O căldură mare, nedefinită se zbătea în adâncul fiinţei sale. Nu mai putea dormi. Şi-a prins palmele căuş şi, puţin neliniştit, s-a apucat de lucru. Din curcubeul Luminii alesese Lumina cea mai miraculoasă, străvezie, şi a început să cioplească o stea. Se modela frumos în palmele lui, dar nu simţea mulţumirea. După altceva tânjea sufletul său, căci simţea că inima îl doare atât de tare. De atâta durere şi-a dus mâinile la piept, încercând să-şi găsească alinare. A simţit căuşul palmelor că i se umplu de o Lumină mai scânteietoare decât roua soarelui. Dio simţea altceva în plame, şi abia că şi-a putut da seama că ţinea în mâini o bucăţică din inima lui. Şi mâinile s-au pornit grăbit să cioplească Lumina aceea vie şi tulburătoare. Dar, ciudat, ca niciodată, nu se mai dantelau raze, formele erau rotunde! În loc să cioplească o stea, aşa cum se învăţaseră toţi că cioplea Dio, el, cu mâinile cioplise, o altfel de nestemată… din Lumină se ivise o fată! O fată cum numai dorul din inima lui putea să o vadă şi să o vrea trăitoare.

Dio era tulburat, ca niciodată, şi simţea ceea ce nu simţise vreodată. O privea tulburat şi ochii i se umpleau de lacrimi când a simţit că dincolo de formă avea viaţă. Era vie, făcută din sufletul lui! Şi minunea era mai mare, un cer nou îi era dat să vadă, înflorind în el când i-a auzit glasul.

- La tine aici e atât de frumos şi de bine!

- Vei rămâne cu mine? Vei rămâne la mine?

- Pentru totdeauna, doar sunt o parte din tine şi dorul tău şi dorinţa ta, m-a chemat! Căci dorul ce ţi-a încălzit inima ştia că am să vin, căci de tine nu m-am rupt niciodată, doar am rătăcit prin ceruri. Şi tu îmi ştii chiar şi numele, spune-mi-l!

- Numele tău... Te-am cioplin din Lumină, ascultând acea sacră cântare, nu poţi avea alt nume decât Lira...

- Lira! Doar Dumnezeu ar putea să pună chezăşie pentru a şti că nu te mint. Acesta-mi era numele! Şi acesta este semnul, Dio! De acum vom fi mereu împreună!

Din acea clipă, pentru Dio, viaţa a început să curgă precum un râu de munte. Zilele, oricare dintre ele, începuseră a fi un dans al zânelor. Şi nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zâmbetul ei, ca mersul ei. Peste tot mergeau împreună, învăţând-o potecile Cerului, ascultând Divina sa simfonie şi mai mergeau acolo unde puteau sta de vorbă cu sufletele lor.

- De ce curcubeul are atâtea culori? l-a întrebat într-o zi.

- Sunt doar şapte, Lira. Şi fiecare culoare e o poartă către o lume. O lume care are sensul dat de culoarea porţii.

Rămăsese tăcută, adâncindu-se în privirea lui nesfârşită. De unde să ştie el că fiecare culoare a curcubeului era o altă lume, lume care era o treaptă ce ducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat? De unde ştia el spusele Tatălui? De ce erau şapte, tot atâtea câte sunete erau?...

Dio era fericit, iar lucrarea mâinilor sale se desăvârşea pe măsura negrăitei fericiri. Şi în mersul lor prin Ceruri i-a dus şi în Grădina Îngerilor, pe aleile ce erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii au venit să o vadă şi să se bucure de zâmbetul ei. Îngerul Blândeţii i-a dăruit un mugure de floare, Îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii spre a-i străluci mereu. Şi s-au pus toţi şi i-au ţesut o rochie din fir de stea, ce nimeni nu mai avusese vreodată. Lira a învăţat de la îngeri să împletească o coroană din flori celeste pe care i-au aşezat-o pe frunte ei. Iar ca bucuria să-i fie întreagă, îngerii au făcut două brăţări din cele mai frumoase flori: una au pus-o pe mâna ei, iar cealaltă au prins-o pe mâna cioplitorului.

- Acum niciodată nu ne vom mai pierde niciodată. Acum îngerii ne-au recunoscut şi m-au arătat lumii că sunt lângă tine. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună! a spus ea, fără să ştie dacă el o ascultă sau nu, dacă o aude sau nu, vorbind înspre un înger.

Dio auzise, zâmbise şi mai târziu, când erau doar ei doi, i-a spus, îmbrăţişând-o:

-Cum să ne putem pierde, când niciodată nu ne mai pot despărţi?

Până noaptea târziu, Lira i-a tot povestit ceea ce vorbise cu îngerii, ceea ce o învăţaseră şi ceea ce îi arătaseră.

- Cât de multe ştiu îngerii... M-au învăţat să simt frumuseţea în orice lucru. M-au lăsat să urc în vârful pomului cu fructele de aur şi am putut să văd cele două poteci de taină: cea a binelui şi cea a răului. Acum ştiu să le deosebesc! Dar să nu mă laşi vreodată să mă mai pierd pe cea răului! Sţii ce mi-a spus Îngerul Nevinovăţiei?

- Ce ţi-a spus, Lira?

Doar că ea nici întrebarea n-a mai auzit-o, adormise ostenită de atâtea întâmplări.

Lui Dio i-a alunecat privirea pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră, groapa despre care nimeni nu ştia ce se putea întâmpla dacă te înghiţea gura ei. Se ştia doar că se putea întâmpla ceva înspăimântător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră.

De ceea ce se temea Dio, nu se putea să nu se întâmple. Într-una din zile, pe când hoinărea singură, căutând cu ochii vrăjiţi de norii strălucitori, Lira nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care nu mersese niciodată cu Dio. Când se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor a călcat chiar în vârtejul negru al Gropii, care a înghiţit-o într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adânc, Lira a încercat să ceară ajutor, strigându-l pe Dio, însă nimeni nu o putea auzi. Şi a strigat până când şi-a pierdut conştiinţa. S-a trezit într-un loc ciudat, altfel, dar… parcă negrăit de frumos.

Lira a ajuns pe Pământ, în Ţara despre care auzise povestindu-se şi în cerurile înalte, că ar fi atât de frumoasă! Şi era frumoasă, frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte. Ţara avea şi un cântec al ei, un Cântec al Slavei, pe care cel care îl auzea o dată, niciodată nu îl mai putea uita.

Lira s-a ridicat în picioare să privească în jur, dar n-a apucat nici doi paşi să facă şi a auzit doi vulturi spunând:

- Priveşte această minune ce a căzut din stele!

Iar celălat i-a zis:

-Vino cu noi la Stânca Şoimilor, la adunarea Reginei!

Şi, trezindu-se singură, neştiind pe nimeni, temându-se, s-a lăsat totuşi purtată de ei acolo unde o chemaseră. Lângă stâncă se înalţa un copac măreţ, în care se aflau, aşa cum i-au spus vulturii, o mie şi una de regine. Erau mici, Lira le putea cuprin-de în palme. Aveau rochiţe foşnitoare iar pe cap coroniţe scânteind, şi fiecare purta în mână câte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină care se deosebea de celelalte doar prin sceptrul din mână ce nu era unul obişnuit, strălucitor ci el însuşi luminos, căci era din Lumină. Iar Lira, care din Lumină se coborâse, întrupată fiind din Lumină, avea putinţa să înţeleagă, ştia şi simţea că simpla întâmplare de a o fi văzut-o cei doi vulturi era semnul că poate nădăjdui înspre bine şi nu înspre rău, că se putea cândva, cumva, întoarce.

Pe Lira o priveau curioase toate, mai ales după ce ea le-a po-vestit tot ce a trăit de când Dio a remodelat-o cu căuşul palmelor sale până când a căzut în Groapa Neagră. Ele au hotărât şi Marea Regină a încuvinţat, neputând-o ajuta să se întoarcă, să rămână în Ţara negrăit de frumoasă şi să înveţe legile Pământului ca apoi să poată fi acceptată în Împărăţia Lupului Alb. Căci doar Lupul Alb putea deschide Poarta prin care Lira s-ar mai putea întoarce vreodată în lumea stelelor.

Acolo, în mijlocul pădurilor nesfârşite, alături de micile zâne, Lira a învăţat despre coborârea sufletului din Ceruri, a învăţat să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a se creşte. Îi cel mai mult îi plăcea să asculte vorba bătrânul cel înţelept, ce o învăţa taina tămăduitoare a plantelor, focului, a cuvântului…

- Ia aminte, Lira, Pământului i s-au dat mari bogăţii şi minuni. Orice plantă de pe Pămînt a primit harul tămăduirii. Mai sunt încă oameni care le cunoasc taina şi pot face mult bine. Dar cei mai mulţi le vor uita şi bine greu va fi să le fie. Învaţă acum taina lor, căci poate vei ajunge singura care le va şti.

Şi-i mai spunea bătrânul:

- Apele sunt preţuite pentru că oamenii se pot şi spăla în ele. Apele sunt sfinte. Dar oamenii nu preţuiesc focul decât pentru că îi încălzeşte. Îl urăsc atunci când focul arde ceea ce ei au adunat fără să accepte că el nu se aprinde întâmplător, că spiritul lui este singurul care ştie ce şi când să cureţe. El se aprinde singur acolo unde e mai multă mizerie, mizerie pe care omul nu vrea să o vadă căci tocmai el a făcut-o. Şi dacă pe oameni îi cuprinde şi îi arde, ei trebuie să ştie că focul a ales singura cale de a-i curăţi, pe ei sau neamul lor, de mizeria şi neputinţa pe care au strâns-o şi o poartă aproape de suflet.

Seara, târziu, înainte de a-l prinde somnul, bătrânul înţelept îi au spunea:

- Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tâşneşte din inima Adevărului şi e moarte atunci când el e adus pe calea Minciunii. Tu să-l preţuieşti ca pe un dar sfânt, pentru că el susţine Viaţa şi Creaţia. De de va prinde vreodată minciuna, scutură-te de ea degrabă şi să-i cerţi pe cei care cu minciuna se vor învrednici. Şi degrabă, când Lupul Alb vei întâlni, să uiţi să te mai gândeşti însprea ea, cea înşelătoare, căci drumul tău va fi greu, prea greu. Doar cu Adevărul stând în suflet, te vei putea reîntoarece în Cerul pe care îl porţi în suflet.

Iar Lira învăţa de la bătrânul înţelept cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere şi apoi să-l dea pentru a vindeca sufletul celui în suferinţă şi, vindecându-i sufletul, trupul pe dată să i se întărească. Învăţa să-l folosească şi să-l dăruiască.

- Cuvintelor tale, Lira, să nu aştepţi laudă. Cei care le laudă nu caută adevărul şi nici vindecarea, ei caută alte cotloane. Dă cuvântul tău înălţător, sărmanilor, copiilor, celor nedrept puşi la zid. Ceilalţi ai grijă că sunt momelile marelui Întuneric!

Seara târziu, când se începea dansul stelelor, Lira privea nesfârşirea bolţii cereşti, tulburată de dorul de Dio, cel care pe toate le cioplise. Şi se întreba: Oare Dio o căuta? O va căuta? Atunci simţea mâna bătrânului înţelept mângâind-o, şi-l ştia că veghea neobosit asupra ei…

-Răbdare, Lira! Aici, pe Pământ, şi tu, ca toţi oamenii, trebu-ie, să înveţe să aştepţi. Cândva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Dio. Călăuză, nu uita, îţi va fi, întotdeauna, Iubirea! Dar ia seamă... Mulţi se vor repezi să o alunge de lângă tine şi pe tine să te alunge de lângă ea!

Lira îşi mai găsise un prieten, care-i devenise de nedespărţit. Era un Miel cu Lâna de Aur. Îl întânise pe drumul către bătrânul înţelept dormind pe un colţ stâncă albă. Mielul cu Lâna de Aur vorbea cu glas omenesc şi avea un dar al său: de a putea să vadă prin oglinda viitorului. Şi chiar de prima dată, bucurându-se de întâlnirea cu ea, el i-a dat de ştire că, într-una din zilele de mâine ale timpului, într-un timp înzăpezit, acolo unde sunt trăitori Cerbii Înstelaţi, îl va găsi pe Dio.

A venit clipa despărţirii, în noaptea sfântă, când poporul aştepta naşterea anului cel nou. Lira era însăşi frumuseţea, mai frumoasă decât toată speranţele la un loc, iar sufletul său înflorise precum o floare celestă, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite de la toţi, dar mai ales de la bătrânul înţelept.

- E noaptea magică a lumii, Lira, i-a spus Marea Regină. Nu ştiai că ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe? Ce dorinţă ai spune-o acum. Ţi-o ascultăm şi ţi-o vom împlini!

- Aş vrea să ajung la Dio! Aş vrea să fim din nou împreună, şi să plecăm acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă, vreau să plec spre Împărăţia Lupului Alb!

- Credeam că vei uita, că vei rămâne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Lira. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?…

Atunci s-a arătat şi bătrânul înţelept.

- Vino, se auzi glasul abia murmurat al lui.

Şi doar ce mâna sa i-a atins umărul, şi s-au şi trezit amândoi în interiorul peşterii vii, privind într-o oglindă de cleştar.

- A sosit Timpul, Lira! Drumul spre Împărăţia Lupului Alb se află acum în faţa ta. Oglinda în care te priveşti este uşa prin care poţi intra. Este uşa pe care ştiam că vei intra în labirintul peşterii. Vei merge singură, nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Doar cuvântul. Tu să foloseşti fiecare cuvânt pe care ţi l-am spus şi, trebuie, orice ar fi, să nu te laşi cuprinsă de frică. Eşti pregătită? Dacă eşti gata intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea, dorinţa şi credinţa ta!

Lira a tras aer în piept, adânc şi a păşit în cleştarul oglinzii, înconjurată fiind, dintr-odată de un mare întuneric. Nu găsea nimic pe care să se bazeze, nu găsea pe nimeni care să-i arate drumul… Nu putea să facă altceva decât să păşească pipăind pereţii cu mâinile. De sute de ori, ajungând în cotloane înfundate, fusese nevoită să se întoarcă. Şi de sute de ori îşi simţise picioarele alunecându-i în goluri. Avea câteodată impresia că se mişcă în cerc. Se lupta cu disperarea şi cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îi răsunau cuvintele ce i le spusese bătrânul înţelept: “Nu, nu te lăsa! Nu te lăsa pradă lor, altfel îţi vor secătui puterile. Fii mereu tu!” Lira se oprea, respira adînc şi pornea mai departe.

- Doamne! Cât de mare este întunericul!

“Întunericul există doar ca să înţelegi cu adevărat Lumina, dar nu este o altă formă a luminii, Lira…” îi spunea, din amintirile discuţiilor, vocea blândă a bătrânului înţelept.

Lacrimi fierbinţi spălau ochii Lirei.

-Cum să transform întunericul acesta în lumină? Cum?

“Caută Lumina în tine, Lira, nu o căuta în afara ta! Dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată, în tine caut-o!…"

Lira s-a retras atunci în fiinţa ei, aşteptând să apară miracolul regăsirii luminii. Răbdarea îi era pusă la cea mai grea încercare. Se simţea a fi pierdută definitiv în întuneric. Se ghemuia din ce în ce mai adânc în ea, fără gânduri, ostenită.

Dintr-odată, ceva tainic a început a se desface în adâncul sufletului ei, trudind să iasă afară. Era o trudă şi o zvârcolire, iar acel ceva era atât de frumos, încât pe obrajii Lirei au început să curgă lacrimi şi deodată, dintr-odată… a văzut Lumina! Aşa i-a fost dat să înţeleagă spusele bătrânului înţelept despre Lumină, şi că Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă până când a avut nevoie de ea. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia aşa a putu să-şi dea seama că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută.

Lumina dinlăuntrul ei s-a revărsat în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima şi, odată cu ea, întunericul cel mare. Ajunsese să-şi vadă Lumina zidită în propria inimă şi aşa a ajuns să ştie că nu poate fi înfrânt de nimic! Pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Aşa a străbătut pe rând şapte săli scânteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Lira cu o altă nouă minune, sporindu-i şi frumuseţea şi înţelepciunea.

În toată această vreme Dio o căuta cu disperare pe Lira. Deznădejdea îi cuprinsese inima. Parcă nimic nu îşi mai avea rost în viaţa lui. Toată bucuria care îi umplusese, cât era ea lângă el, se stinsese, aşa cum lumina se stinge când apune soarele. Chiar şi casa devenise pustie ca un crâng fără păsări. Ceva din fiinţa lui dispăruse fără veste şi îşi simţea sufletul golit de toată puterea.

- Ar putea vorbi cu Cerul! spuneau două stele, dintre ultimile ieşite din mâna lui. Numai el l-ar putea ajuta.

Dio, care, la auzul vorbelor lor, simţise aprinzându-se un licăr de speranţă în inima lui, şi-a ridicat ochii spre ele. Le-a înţeles pe deplin spusele şi, fără să stea pe gânduri, a plecat spre Marele Altar al Cerurilor şi nu s-a oprit decât în faţa lui. Marele Preot l-a privit cu bunătate şi înţelegere şi i-a spus, aproape în şoaptă:

- Ţi-am ieşit în întâmpinare pentru că ştiu ce vânt năpraznic te-a adus până aici la mine! Îmi pare rău, dar Lira a căzut în Groapa Neagră.

- Doamne, Dumnezeule Mare! A căzut... Am pierdut-o pentru totdeauna!…

- Dio, Lira nu a murit, ci doar a ajuns pe Pământ.

- Pe Pământ? Acolo unde se nasc oameni pentru ca sufletele să înveţe Legea?

- Da, Dio. Groapa Neagră nu este decât o Poartă prin care trebuie să treacă aceia care vor să crească. Fiecare naştere este doar încă o treaptă pe care cel născut urcă înspre Lumină.

- Şi ea, Lira, a uitat totul, asemenea tuturor muritorilor pământeni?

- Nu, Dio, nu! Lira nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pântecele mamei pământene. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani… S-ar putea ca până nu vei merge şi tu acolo să nu-şi găsească singură, fără a avea repere, drumul către aici!

- Învaţă-mă cum să ajung pe Pământ! Trebuie să o găsesc pe Lira, oricare ar fi preţul! Şi am să-l plătesc, oricum ar fi să trebuiască să o fac!

- Îmi ceri un lucru prea greu… Ca să poţi ajunge şi tu pe Pământ va trebui va trebui să înveţi să alegi între realităţi şi iluzii; să înveţi să te naşti şi să mori şi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii. De nu vei învăţa asta n-ai să ajungi niciunde, pentru că vei rămâne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora ce s-au crezut atoateştiutori. Dar, trebuie să accepţi ceva cumplit: uitarea. Va trebui, dacă pleci de aici, să uiţi tot: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborât pe Pământ. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Lira. Pentru că te vei naşte din dorinţă, vei uita Împărăţia Cerurilor şi va trebui să-ţi reaminteşti, singur, fără alt ajutor, că eşti parte din ea şi că aici vrei să revii. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Eşti sigur că vrei să faci asta când vezi cât trudesc oamenii, câte vieţi îşi irosesc până reuşeşc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Dio? Ai putea să uiţi că stelele pe care le vei privi sunt trecute prin sufletul tău şi făcute după cum el ţi-a fost îndrumat mâna?

- Da, pot şi asta vreau! Fără Lira viaţa nu-şi mai are rostul. Şi pe ea am cioplit-o din Lumina sufletului meu, în ea este şi sufletul meu. Dorul meu de ceva ce doar Dumnezeu poate spune ce înseamnă, ceva mai frumos decât Frumuseţea însăşi mi-a adus-o în viaţă! Ajută-mă! Ajută-mă, născându-mă pe Pământ, să ajung la ea!

- Fie, Dio! Există o cale, ti-am spus. Dar la naştere vei uita totul… Vei primi o sămânţă de trup pe care tu va trebui să o creşti după legile vieţii pământene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur totul, chiar şi cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… trebuie să plăteşti preţul… - Preţul? Orice, cere-mi orice, sunt gata!

- Dio, preţul e unul singur. Trebuie să dai înapoi Cerului harul tău de a ciopli ca nimeni altul!

- Cel dintâi Dar... Darul destinului... Privirea lui Dio s-a adâncit în abis dar n-a stat pe gânduri:

- Dacă acesta este preţul, mă învoiesc. Plătesc acum!

Cerul a întins mâna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină l-a cuprins pe Dio, rotindu-se în jurul lui, luând cu ea darul de preţ. Apoi Dio a simţit că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul.

* * *

Au trecut ani şi ani... Pruncul născut din propria-i dorinţă creştea. Glasul îi era mângâietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii când priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfîrşită. Şi a crescut şi a devenit flăcău.

Câteodată, seara târziu, flăcăul devenea tăcut ca stâncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfâşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O mare aşteptare şi o mare neîmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mângâia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Era, aşa cum spuneau oamenii, un motiv să fie fericit... Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.

Ţinutul pământean în care se născuse Dio era ţinutul în care trăiau Cerbii Înstelaţi, ţinut în care putea să vadă dansând spiriduşi şi zâne când zorii se năşteau. Se spunea că Cerbii păzeau o Împărăţie tainică în care nu putea intra oricine, căci acolo, aşa cum povesteau bătrânii, se afla Marea Poartă care ducea la Nemurire. Pe cerbi însă nu i-a văzut nimeni. Se spunea în poveşti despre timpurile de cândva, în vremuri aproape uitate, când sufletele oamenilor erau asemenea boabelor de rouă, Cerbii se arătau nemuritorilor. Cei care i-au văzut au povestit că frumuseţea lor întrecea închipuirea! Şi mai povesteau că doar o singură privire a Cerbilor îi făceau pe oameni să înţeleagă sensul vieţii, puteau opri roata Timpului şi puteau să dezvăluie taina Adevărului.

O întâmplare ce nu-şi avea motiv, simplă dar ciudată, într-o zi l-au purtat pe băiat prin locurile pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe când făcea de strajă dorului său, un urs a furat o mioară. Flăcăul s-a luat după urs şi a alergat după el până la răsăritul soarelui. Când s-a arătat soarele, ursul a lăsat mioara nevătămată, privindu-l pe băiat rugător, de parcă îi cerea ajutor. Oprindu-se faţă în faţă cu ursul, a putut să vadă că totul în jurul său era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culorile ciudate, aproape fumurii. Ursul a plecat încet iar Dio l-a urmat până la o peşteră, unde, pe un pat de ierburi uscate, zăcea un bărbat cu barba căruntă, şi care gemea încetişor.

Băiatul s-a aşezat în genunchi lângă patul său şi a început să-şi pună mâinile pe bătrân, asa cum învăţase de la bătrâni, pentru a alunga boala din trupul bătrînului. Tot de la bătrâni învăţase leacul ierburilor şi, din săculeţul cu ierburi de leac ce-l purta la brâu, a scos ierburi din care a făcut o fiertură aromată din care i-a dădu să bea. După ore bune în care l-a vegheat, l-a văzut pe bătrîn deschizând ochii: trecuse primejdia focului. Văzându-l, i-a spus cu glas şoptit:

- Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Te întreb pentru că aici, la mine, rar de tot urcă cineva!

- Nu-s de departe. Sunt de jos, din Vale. Nici eu n-aş fi ajuns în aceste locuri, de care nu ştiam, dacă nu mă aducea ursul care a furat o mioară.

- Ursul a mai furat mioare şi de la alţii. Dar puţini au alergat atâta drum după el. Pe tine însă altceva te-a mânat de la spate. Doar aşa ai ajuns să urci până la Stânca Dorului, pe care puţini au atins-o! Aici stau eu şi cioplesc. Eu sunt cioplitor de icoane.

- Un cioplitor de icoane în pustietatea muntelui?!

- Da, de ce te miri aşa de tare? Aici ţinutul acesta pot să văd şi îngerii şi sfinţii, aşa cum arată ei în viaţa veşnică din Ceruri. N-ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul?

- Nu… a răspuns Dio, dar în acelaşi timp o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină ca să o ştie pe de-a-ntregul.

Bătrînul s-a ridicat de pe pat şi a pus mâna pe o bardă mică şi curbată. Dio i-a adus un trunchi de copac pe care bătrânul, ca într-o mângâiere, l-a prins între palmele ce erau croite parcă pe forma lemnului. Apoi, mângâind cu barda lemnul, cioplindu-l uşor, cu mâinile lui ce păreau ca vrăjite, încetul cu încetul, şi-a desăvârşit lucrarea.

- Vrei să faci şi tu asta? Hai, încearcă!

Nu putea să spună dacă voia sau nu voia, dar îşi simţea palmele transpirate de emoţie, într-un mod ciudat! Simtea, tot ciudat, în el, că poate şi el ciopli o icoană, avea credinţa că ceea ce va ieşi din mâna lui va fi asemenea cu cele cioplite de bătrân. Şi s-a apucat să lucreze. Dar în clipa în care a început să lucreze, i s-a părut că îşi aducea aminte… Îşi aducea aminte dar se întreba de ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plângea în suflet. Mâinile i-au luat-o înainte şi ciopleau cu mare dibăcie, cu măiestrie, de parcă, dintotdeauna, numai asta făcuseră.

Cioplitorul de icoane îl privea uluit. Icoana cioplită, chipul dăltuit de băiat părea coborât din ceruri, şi era aşa de luminos, părea făcut din Lumină.

- Am făcut multe icoane. Dar icoana ce a ieşti din mâinile tale întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbilor!

- Palatul Cerbilor Înstelaţi? I-ai văzut pe Cerbi?

- Eu le cioplesc icoanele cu care îşi împodobesc Palatul.

- Deci Cerbii încă există?...

- Cum să nu existe? Doar ei sunt sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi pe Marele Cerb îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Când îl vei întâlni îi poţi, de vrei, dărui icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă.

„O să pot să vadă chiar pe Marele Cerb... Îi voi putea vorbi! Îl voi putea ruga orice!... ” gândea, adâncit în dorul neştiut...

Dar ce să-i ceară? Îi va fi de folos în alinarea dorului ceea ce îi poate da Marele Cerb?

„Cere-i Paloşul de Lumină al Străbunilor!” îşi auzi Glasul Inimii. „Paloşul Învingătorilor… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”

Bolnav fiind de un timp, timp în care n-a putut să cioplească fără să-i spună nimic, bătrânul s-a apucat să trebăluiască. Dio a trebuit să aştepte şi să-l privească atunci când s-a apucat să cioplească alte icoane. Nu l-a mai pus pe el, dar, privindu-l, Dio se întreba de ce munca cioplitorului de icoane i se părea că ar fi făcut-o şi el dintotdeauna. Chiar nu avea şi nu-şi găsea nici un răspuns. Când cioplitorul punea mâna pe un alt lemn, simţea furnicăturile în palme, simţea prin asta că palmele sale îi spuneau ceva. Şi i se încăl-zeau... Şi, până seara, tot la asta s-a gândit.

Era pe sfârşite ziua când bătrânul s-a oprit din lucru. Câteva icoane noi, ieşite din mâna sa, arătau chipuri care duceau cu gândul la adevărata fericire. După ce le-a privit, i-a spus lui Dio:

-Haide, flăcău, este timpul la care poţi întâlni Cerbii. Acum îl poţi întâlni pe Marele Cerb.

Flăcăul a luat în mâini icoana şi s-a lăsat purtat de de cel pe care îl ajutase spre grabnică însănătoşire înspre locul unde urmau să vină Cerbii. Drumul lor prin pădure nu arăta la început altfel decât cel pe care venise pe urmele ursului, după ce acesta lăsase mioara şi îl dusese la peştera cioplitorului. Dar deodată, aerul şi-a schimbat culoarea. Ceva viu şi luminos l-a umplut, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinsese totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme au apărut şi Cerbii. Era aidoma cum îi povestiseră bătrânii păstori: mândri, cu coarne înstelate. Stelele din coarnele lor erau la fel. Doar la unul singur înstelarea era dătătoare de lumină jur-împrejur.El era Marele Cerb... Când Marele Cerb l-a cercetat cu ochii, a simţit că o putere fără margini l-a cuprinse şi parcă îi turna tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvânt, Dio a aşezat la picioarele Marelui Cerbul icoana.

- Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru acest dar al mâinilor tale…

- Cu drag îţi dăruiesc această icoană care e singura şi prima pe care am cioplit-o în viaţa mea. Dar, Mare Cerb, mă cunoşti?

- Te cunosc... Te ştiu de când ciopleai Stelele din Lumină şi chiar de mai de demult. Îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma. Şi pentru că ai ajuns la mine, după Legea Cerului, ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău…

- Ai vrea să-mi dai Paloşul de Lumină al Străbunilor?

Marele Cerb parcă se aştepta la a i se cere Paloşul. Şi n-a stat pe gânduri să răspundă:

- Bine ai ales, al tău să fie! Dar nu uita: harul de preţ al Paloşului, puterea sa ce face pe cel care îl are să fie de neînvins, nu în tăiş stă ci în Iubire… El taie ceea ce este de tăiat şi leagă ceea ce au rupt alţii, nu în nod ci aşa cum n-ar fi fost niciodată rupt. E mai mult decât un Paloş...

Cerbii ş-au ridicat capetele iar s-a făcut în jur o Lumină ce dădea un înţeles aparte. Mai ales că Marele Cerb a dispărut într-o clipă. Nu mai era nimeni în faţa lor. Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul cerut, Dio ar fi putut spune că totul nu a fost decât un vis frumos. Şi icoana care i-o dăruise dispăruse şi ea!

Au plecat de acolo şi când au ajuns la Stânca Dorului s-au îmbrăţişat. Cioplitorul a rămas acolo iar Dio şi-a mers drumul de întoarcere la turma de mioare.

Viaţa şi-a urmat cursul ştiut, dar pe lângă trebuirile ce le făcea la fel ca mai înainte, era o deosebire. Îi plăcea, mult, să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, dar, de la o vreme, cioplind, simţea că timpul trece înspre altceva, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu mai e departe.

Şi tot de la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile pe la Stânca Focului, acolo unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandre stropite cu smaralde şi topaz, pe care stătea cu mare plăcere să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Din poveştile lor, din cele care nu le aflase de la bătrânii păstori, a aflat că, undeva, dincolo de Împărăţia Cerbilor Înstelaţi, trecând de valea pe care mersese spre a-l întâlni pe Marele Cerb s-ar afla o altă lume, Împărăţia Lupului Alb, o împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvârşirea. Doar acolo se poate găsi poarta către Ceruri ce se deschide doar cui trebuie să se deschidă.

Când tocmai se gândea că ar fi timpul să meargă şi el acolo, căci poate acolo dorului îi poate găsi alinarea, o salamandră aurie i-a spus că în acea lume ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care îi face pe oameni liberi şi nemuritori.

Auzind cele ce i le spunea salamandra aurie, auzind despre fată, inima îi tresărise tulburată. De atunci, ziua, noaptea avea dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata. Dorinţa i-a răpit liniştea nopţilor.

* * *

Stânca pe care se afla Lira domina toate piscurile din jur. Ţara Marii Regine era altfel. Aici totul era deosebit, locurile erau deosebite! Împrejur doar munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Se simţea, respirând aerul lor, cum se devine o parte a măreţiei lor, că acolo se poate regăsi esenţa vieţii şi se poate sorbi liber din izvorul vieţii.

Lira privea cu nesaţ umplându-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. De undeva, păşind peste golurile dintre piscuri, în faţa ei a venit şi s-a aşezat, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare:

- Ai ajuns, Lira! Bine-ai venit la noi! Vulturii, cei care primii te-au întâlnit, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine, despre dorul tău. Marea Regină ţi-a împlinit dorinţa. Şi ea a ştiut de ce...

S-a aşezat lângă ea şi privind înspre zările neînnourate i-a spus:

- Ascultă-mă, Lira! Îţi voi spune povestea acestei împărăţii... Tărâmul acesta, Împărăţia aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul. Păstrătorii tainelor lumii sunt oamenii. Ei sunt ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi pot şti să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie; pot şti să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum ar merge pe oricare potecă de munte. Pe acest tărâm se găseşte Izvorul alb şi luminos al Iubirii, care este dăruit întreg neamul omenesc, să nu mai fie însetat… Tărâmul acesta este Leagănul Pământului pentru că este de-a pururi născător de pace… de frumuseţe… de bucurie.

-Nu degeaba ai venit aici. N-ai venit să te întorci. Dar va trebui să înveţi tainele acestui Pământ, să te poţi juca apoi cu tainele lui iar în cele din urmă trebuie să-l convingi pe Marele Cerb să îţi dea Cheile Curcubeului… Abia apoi, când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele.

- Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor Şapte Împărăţii?

- Da, Lira. Ştiai despre ele? De unde ştiai?

- De la Dio, de la cel care m-a cioplit din cântecul şi dorul inimii sale…

- Îl vei regăsi pe cioplitorul de stele căci, aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruieşte lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care s-au iubit… Cei care şi-au făcut legământ de totdeauna în iubire, întru împlinire prin ea. Dar, pentru început vei să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu, acolo unde vei înţelege importanţa timpului pentru oameni.

Şi a dus-o pe fată la Bătrânul Morar pentru a-şi face ucenicia, învăţând cum să folosească sămânţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune clipele şi să ţese din ele veşmintele eternităţii; să încremenească clipa ori să lase timpul să zvâcnească, schimbând lumea, dar şi să nu lase pe nimeni ca lucrând asupra timpului să schimbe armonia lumii şi destinul oamenilor.

Legea Cerurilor, legea unicei dorinţe, era şi aici legea care răsplătea pe cel sârguincios prin îndeplinirea sa. Când a sosit clipa să plece de la moară, Lupul a învăţat-o pe Lira să ceară Scutul de Lumină, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute, de tot întunericul ce poate cineva să-l scornească…

Învăţase Lira ceea ce trebuia să înveţe şi peste toate mai mult decât atât. Când a venit vremea împlinirii dorinţei, Bătrânul Morar s-a bucurat de alegerea fetei. Era alegerea pe care nimeni nu o mai făcuse şi nu era una pe care o putea împlini el direct. Lira trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijineau Cerul din faţa Morii şi care se mişcau tot timpul, ei fiind sita timpului. Niciodată nu s-au oprit. O singură secundă îi era îngăduit cuiva ca să-şi poată strecura mâna şi să-şi ia darul făgăduit. Doar o mână dibace, a unui om ales o putea face... Mâna Lirei a decupat aerul fulgerând spre nemişcare colţii de piatră. Ca într-o minune, cei doi colţi de piatră s-au oprit încă o secundă şi Lira a ridicat şi a luat fără teamă Scutul de Lumină.

Nu doar că avea în mână Scutul de Lumină, dar, când Colţii de Piatră au început iarăşi să se mişte, un sunet cristalin s-a înşurubat în aer şi Lira s-a trezit în faţa Sfatului Bătrânilor. Trebuia deci să mai afle ceva. Şi de la cei 12 bătrâni a aflat despre libertatea adevărată, libertatea sufletului:

- Nu uita! E liber doar cel care face binele şi numai binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă, dar nu este uşor de scos la lumină. Binele nu trece prin gândurile omului, el este doar faptă. Ţi-a mai spus despre asta şi bătrânul înţelept. Trebuie să-l faci şi trebuie să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată. Binelui nu i se mulţumeşte, despre el se află doar în roade.

A aflat aici şi de la cea care îşi întorsese faţa de la întuneric, de la cea care i se spunea Baba Mare, căci avusese puterea cea mare de a se lupta cu întunericul căruia în tinereţe i se dăduse crezând că-i va fi mai bine, desfăcătoarea de farmece, Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.

- În lumea în care te afli, Lira, în lumea oamenilor, umbrele însoţesc lumina, noaptea se plimbă în urma zilei vrând să o facă tot mai mică, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea, apele izvoarelor sunt pustiite de cuvinte întunecate. Lumea e o continuă schimbare şi decădere, de aceea tu trebuie să înveţi să laşi liber şi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsărilor înlănţuite şi jocul să-l redai copiilor. Descântecul, schimbă faţa lucrurilor aducând Binele. Dar să iei aminte că unii îi spun descântec şi la înveninatul cântec al legării, când folosesc forţa vicleană a Răului spre a face pe oameni de a întoarce spatele Binelui, prefăcând într-o clipă orice libertate într-o legătură întunecată. Să iei aminte şi să pleci de lângă măsluitorii de destine, prea mărinimoşi în a spune că le vor numai şi numai binele, în a da sfaturi şi a spune părerea lor doar ca să afle ceea ce îşi vrea omul, pentru ca pitrocind mintea omului să bage în el groaza ce îi fură libertatea. Descântecul Luminii doar, cel care Cerurilor cere libertatea sufletului, să-l spui, oricând zornăitul lanţurilor ferecătoare îţi va fi dat, pe oriunde ar fi, să-l auzi.

***

Dar o întâmplare a schimbat ordinea şi faptele zilelor.

În noaptea naşterii Noului An o nenorocire s-a abătut asupra Împărăţiei Lupului Alb: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperând să pună stăpânire pe toate. Lupul Alb, care ştia de mult că hotarele sunt cercetate de ochii ce luceau de dorinţa urii, se străduia din răsputeri să-i ţină departe ori, de era nevoie, să le ţină piept:

- Lira, am fost prinşi nepregătiţi… Mă aşteptam ca lupta să înceapă, căci ei au nevoie de sufletele oamenilor. Nu ştiu însă cum de au adormit sau cum au fost adormiţi paznicii. Acum nu ştiu care va fi soarta luptei. Nu vreau să te prindă şi să te ducă pe tărâmul umbrelor, vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să pleci în Ceruri... Dar să nu uiţi niciodată ce ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla…

Spusele lui erau pline de durere. Nu se simţea frica, mai degrabă hotărârea-i de neclintit de a învinge, ori, dacă nu va putea învinge, să piară pentru totdeauna. O hotărâre şi o încrâncenare ce pornea din amintirea timpurilor mai vechi în care avusese de luptat cu aceiaşi nelegiuţi, puşi să lupte de cei care îi stăpâneau, cei mai întunecaţi dintre întunecaţi.

-E timpul să te grăbeşti, Lira! După ce vei trece tu voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de Lumină să nu poată urca în cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Ceruri.

Prima tresărire a Lirei a fost de bucurie. Clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Dio, sosise… Dar preţul i se părea prea mare, mult prea mare… Nu putea părăsi această Ţara în care o crescuseră toţi cu răbdare şi iubire, acum când Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească pentru totdeauna:

- Opreşte-te! Opreşte-te Mare Lup Alb! Eu rămân şi lupt alături de tine, până vom birui sau până vom muri! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii ca să împlinesc destinul!

- S-ar putea să nu biruim şi atunci, aşa cum ai spus şi tu, vom muri, iar moartea înseamnă pentru tine că vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ, sclavă a vieţii de aici.

- Dar s-ar putea, şi asta trebuie să fie, să învingem! Ce trebuie eu să fac pentru a-i învinge? Spune-mi!

- Tu ai Scutul de Lumină, dar nu avem Paloşul de Lumină al Străbunilor. Este o singură scăpare. Pe lângă Stânca Focului, acolo unde se adună salamandrele stropite cu smarald şi topaz, îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul de Lumină al Străbunilor. Pe cel care are Paloşul, greu îl poate învinge cineva în lupta dreaptă. Te du tu şi-l roagă pe păstor să ne ajute.

Ca vântul ce mână furtunile din urmă a alergat fata să-l cheme şi să-l aducă în ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei pe cel care putea schimba soarta luptei cele mari…

A ajuns în faţa Stâncii Focului ce îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stâncii, păşteau mioare albe, păzite de un câine. Un fir de melodie catifelată a atras-o spre intrarea unei peşteri, unde a zărit, lângă foc, un flăcău care cânta din fluier. Avea privirea adâncită înspre departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Lira s-a oprit ca fulgerată, inima începuse să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi voia să alerge în braţele celui care o privea încremenit.

“Dio! Dio cioplitorul de stele!”striga sufletul ei.

Ani de-a rândul privise stelele, căutându-se pe sine, căutând pe aceea care o cioplise Dio, din inima lui, chemând-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperând că, într-o zi, Dio o va strânge la pieptul lui ca altă dată, regăsind-o. Simţea că se întâmplă minunea întâlnirii lor, pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum se învârte totul în jurul ei, în timp ce fericirea îi umplea sufletul. Ca să ajungă până la Dio învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul, să îl iubească mai presus de orice.

Dar oare era Dio? Ce să facă Dio în peştera aceasta, departe de lume? Şi de ce o priveşte de parcă acum, pentru prima dată o vede?

Mirat, într-adevăr, păstorul a grăit către ea:

- Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile? Ce mare urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea de ai alergat până aici?

Ochii Lirei s-au înlăcrimat. “Să fie cu putinţă ca Dio să nu mă recunoască?”

Dar nu avea timp. Şi-a amintit de Împărăţia Lupului Alb, de Marele Lup Alb care rămăsese singur să se lupte cu Întunericul, sus pe creste. Nici de întrebări nu mai era timp şi nici de a povesti cu de-amănuntul. În doar câteva cuvinte i-a spus păstorului despre groaznicul pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugându-l să-i vină în ajutor.

Fără să stea pe gânduri, flăcăul a luat Paloşul de Lumină al Străbunilor şi alergat, urmat de Lira, către locul înfruntării. Acolo au găsit o lupta era aprigă. Marele Lup Alb abia se mai zărea de nălucile şi arătări nepământene care se iveau pretutindeni. A intrat direct în luptă şi Paloşul, mânuit cu arta pe care nu şi-o ştia nici el, s-a prăvălit ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele şase zări zări. Alături îi stătea Lira ce ridicase Scutul de Lumină, să-l apere de atacuri mişeleşti la care se pricepeau de minune slujitorii întunericului. Şi, ceea ce învăţase de la bătrînul înţelept, una din tainele sacre ale Pământului, de a transforma răul în bine, acum îi folosea: “Priveşte Lira şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă!” Şi, ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb, iubitor de pace, şi-l trimitea în lume să o ducă spre oameni.

Aşa cum luptau alături, Lira şi Dio păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una câte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Văzându-şi puterile că se pierd şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, cel întunecat, crezând că forţa le vine de la Soare, se gândi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea a învăluit Pământul şi cumpăna bătăliei s-a aplecat iarăşi spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite au încercat să zdruncine credinţa Pământului în forţa Luminii. Trei nopţi nesfârşite ca foamea, Lira şi Dio au luptat fără să vadă, încercând să-i biruie vrăjmăşia. Doar Marele Lup Alb mai desluşea câte ceva înspre Întuneric.

În vâltoarea luptei, flăcăul a izbit cu Paloşul său Scutul pe care fata îl ţinea în mâna ridicată. Din izbitură a tâşnit flacăra unui fulger şi, la lumina ei, a zărit brăţara de la mâna Lirei. Era o brăţară la fel ca şi a lui. Era brăţara sora geamănă brăţării sale!

Şi atunci s-a întâmplat minunea a regăsirii celor doi. Flăcăul şi-a amintit tot! Şi-a amintit cine este, de unde este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pămînt! Şi-a amintit clipa în care a cioplit-o pe Lira dar şi de ziua în care o pierduse. Cel mai important era însă faptul că şi-a amintit, că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Dio, amintindu-si, şi-a regăsit propria-i divinitate. Regăsinduşi-o, bezna din juru-i a început să se retragă.

A fost de-ajuns atingerea Paloşului şi Scutului, armele lor în lupta contra întunericului, o singură secundă, ca să se regăsească. Era încă lupta în toi, când, privindu-se i-a spus:

- Lira de atâta timp te caut!

- Şi eu Dio, te aştept de atâta vreme!

Când lupta s-a încheiat şi Lumina s-a arătat iarăşi pământenilor, s-a auzit glasul Marelui Lup Alb:

- Ai trecut şi ultima încercare, Lira! Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către Înaltul Cerurilor!

- Chiar şi această luptă a fost o încercare? Doar o încercare?

- O încercare a fost Lira. A fost cea mai importantă încercare. Dar aşa ai primit şi încă o învăţătură. Chiar şi Prinţii Nopţii pot deveni slujitorii Luminii. Ei apar atunci când fiinţa se pregătelte să vadă. Până la acel moment îi apar doar slujitorii de rând. Şi pot atrage spre lumea umbrelor căci nu se arată în calea lor o piedică prea mare, neputând omul să deosebească prea bine. Ba, mai mult, cuvintele lor sunt dulci şi omului i se par a fi ei călăuzele drumului cel bun. Cei ce nu merită nemurirea, cei ce nu vor să se întoarcă acasă, nu caută să se alăture celor care vor să-şi recâştige adevărata libertate. Ei se mulţumesc cu libertatea care nu au curajul să o numească singurătate, crezând că aşa îşi găsesc izbăvirea. Tu eşti gata să fii li-beră pentru că nu ţi-a fost teamă că, respectându-ţi legământul, îl vei avea mereu alături pe Dio. Spuneam că şi Prinţii Nopţii pot deveni slujitorii Luminii. Acum ştii că întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină în sufletul omului. Leacul se află în inima Răului; fiecare bătălie dintre sufletul omului şi om îl face mai puternic!

Şi i-a pus în mână o legătură cu şapte chei.

Din curmătura munţilor apăru şi Marele Cerbul Înstelat.

- Sunt sufletul neamului omenesc, Dio! Împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvârşire. O singură taină v-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea…

Cerbul a bătut cu copita în pământ… Din rădăcina muntelui pe care se aflau s-a ridicat spre Cer o coloană de lumină. Axa Lumilor!

- Da, cioplitorule de stele! Este puntea pe care trec sufletele trezite, a spus Marele Cerb Înstelat. Iar acestea sunt cele şapte chei ale curcubeului, cu care, ştii, veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii şi tu, Lira, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care acum le ţii tu în mână. Toate trebuie deschise...

Lira a luat la rând fiecare cheile, încercând să vadă de sunt puse în ordine.

-Fiecare pecete reprezintă un o poruncă a Cerurilor, o virtu-te, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua este Voinţa, fără de care nu există împlinirea ca realizare… A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă orice, Lumile şi Cerurile… A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Milostenia, coroana celor puternici… Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.

- Şi care este acest cuvânt?

- Fata mea, ca şi lumina, acest cuvânt este în tine şi l-ai purtat în tine dintotdeauna, căci dintotdeauna asta ai vrut şi asta ai simţit!

- Doar un singură trăire mi-a fost să o simt, totdeauna. Cuvântul acesta îl ştiu. Cuvântul de trecere este Iubirea!

Şi numai ce a rostit Lira cuvântul şi totul în jur şi-a schimbat înfăţişarea.

- Aceasta este forţa iubirii! rosti Marele Cerb Înstelat. Cine oare i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă!

- Mergeţi cu bine! le mai strigă Marel Lup Alb, în timp ce Lira şi Dio deschideau peceţile porţii.

Povestea vieţii Lirei şi a lui Dio nu s-a încheiat aici. Când au ajuns în Cerul împodobit cu râuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat şi le-au sărbătorit întoarcerea şi biruinţa timp de care nimeni nu a ţinut cont. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pământ şi s-a transformat în nestemate. Povestea lor continuă, Cerul aşteptând alţi noi mari învingători, alţi deschizători de peceţi, alţi doritori de libertate, pe toţi cei care trăiesc în Iubire şi se bucură iubind.