Scrise şi nescrise

Vin vremuri mult trâmbiţate, e vânzoleală mare. Câţi nu s-au gandit să ia locul marilor Prooroci şi, dacă o să se poată asta, şi pe-al marilor Apostoli, tot ei. Şi credeau ei că trâmbiţa poate suna oricum, după cum îi sunt bătute alămurile...

S-au cântat şi cântece pe toate gamele şi acordurile ştiute sau neştiute. S-a cântat şi Prohodul, s-au cântat şi rugi, s-au cântat şi imnuri de slavă unor sfinţiţi prin propria voinţă, şi astea încă se mai cântă. Şi soli, şi vestitori s-au preumblat, şi tobe au bătut, şi litere multe au fost înşirate pentru a da semn de schimbare în felul în care vedeau ei pe Dumnezeu, Dumnezeirea şi îndumnezeirea.

Şi mare vânzoleală şi mare harababură s-a făcut şi peste tot este şi acum...

Vorbe multe vorbim şi cuvinte mari rostim... Şi s-au adunat la mari adunări, cei ce-şi tot gândeau mântuiri fără să facă ni-mic, aflând că de plăteşti pe cineva care te învaţă cum să faci ca doar spunând totul să fie împlinit. Şi vorbe de miere s-au li-pit pe ei şi i-au făcut mieroşi, şi poleială cu miere de ei s-a lipit şi s-au făcut strălucitori. Şi unii înşelaţi se lasă de poleială, iar alţii ştiu să umble sub poleială ca să ia ceea ce îşi vor ei, că tot ceea ce e sub ea tot asta vrea. De demult se zice şi se ştie “curva tot curvă e şi în ziua de Paşte şi tot ouă ciocneşte”.

Pe stâncile cele înalte, doar iarba măruntă şi florile colţilor de stâncă mai au casă. Acolo vânturile bat şi frigul alungă. Însă doar acolo norii ating creştetul a botez şi mângâiere şi raze de lumină dezmorţitoare ajung întâiele la cel ce a putut să îndure noaptea dar mai ales clipele dimineţii de dinaintea zorilor.

Cum pe acolo deloc uşor nu e să se ajungă, cum mulţi nu mai ştiu să păşească desculţi, nu de teama drumului ci, întotdeauna de ruşinarea de privirile altora, nu se mai încumetă şi cumpără fotografii făcute de alţii. Din atâta bucurie că pot să vadă cu ochii lor o parte din ceea ce alţii au văzut pe de-a-ntregul, nici nu le pasă că undeva, într-un colţişor, se vede cum s-a şters numele aceluia care a văzut întregul şi nici nu văd culoarea pusă dinadins, alta, peste flori ce se lasă mult căutate spre a fi descoperite. Cel ce-a urcat cu adevărat pe creste e pus în umbra uitării de cel ce vinde fură şi măsluieşte ceea ce ştie că oamenii cumpără.

Regulile sunt simple, mintea omului le complică. Sunt reguli scrise şi reguli nescrise. Cele scrise de puţini sunt ştiute, cele nescrise-s astăzi toate măsluite. Din gură-n gură şi din gând în gând, mergând, ba s-a mai furat câte o literă, ba s-a pus, după potriveala clipei, o alta, ba s-au rotit semnele care încotro... Ori s-au plimbat dintr-un înţeles în altul de au ajuns să se conteste chiar ele însele... Le-au ajutat din plin oamenii, îndemnaţi de plămădirea unei poveşti cât mai pline de adevărul lor şi dez-brăcate până la neruşinare de adevărul altora. Cu atât mai mult au avut de pătimit vorbele vechi ce spuneau unii că au haine ponosite şi e bine să le îmbrace şi să le schimbe faţa după moda timpurilor.

Mare, tot mai mare e acum bătălia după cele scrise, fie că sunt reguli, fie cărţi ale vieţii. Şi este laudă multă la unii, că ei şţiu să le citească şi ştiu şi să le rescrie. Şi le e uşor să spună şi uşor sunt crezuţi în nevrednicia şi mulţumirea cu orice li se pare a fi bun, a oamenilor. Înscrisurile cărţilor se pot citi doar sus, pe creste golaşe, siguratice, unde doar cu pasul se poate ajunge şi doar de cei ce-s ageri la vedere. Nici de dormit nu pot dormi oricând, ci din când în când, şi fără minţi întunecate de dorinţele ce se dau de-a dura prin faţa-i privirilor de om. Cartea trebuie citită atunci când vântul dă pagină cu pagină, la ceasul când porţile Cerului sunt deschise...

Doar cu paşii puşi apăsat, cu picioarele goale, simţind piatra stâncii, rece ori fierbinte, ocolind spinii şi nerupând nici o petală a florilor, cu degetele înfipte printre crăpăturile stâncilor când este nevoie, se poate ajunge acolo unde se citesc slovele Cărţilor şi unde se primeşte dreptul de a şti înţelesul. Şi cel ce înspre acolo pleacă nu dă de ştire, căci şi de-ar da, toboşarii şi trâmbiţaşii nu-i aud de larma ce trebuie să o facă în contul bucuriei ce li s-a dat, în contul puterii ce li s-a transferat spre a ajunge să aibă de căpătâi spusele vrute ca să poată să scrie şi ei, după cum le va fi vrerea, măcar o regulă, în Carte.

Neştiuţi pleacă, neştiuţi vin. Doar cei ce-şi vor împăcare în suflet le sunt aproape. De aflat se află, dar nu cuvinte frumoase se spun despre ei, că nu-i place omului să se ştie ştiut până şi în gânduri, de altcineva. Şi-aceluia care a văzut măcar o singură dată ceea ce e scris, îi vor căuta motiv de alungare cei de neam pământean apropiat. Fie soră, fie frate, părinte sau copil, adevărul îl vor răstălmăci spre a-şi avea apărare pentru faptele împotrivă-i. Vor căuta să-i ia tot, ca lumea să nu-l mai privească, să-l ocărască pentru a fugi lumea de el, să dea cu pietre după el spre a-i forţa plecarea cât mai departe sau îi vor dori moartea care, cred ei, va închide adevărurile ce le ştie într-un mormânt necunoscut şi pustiu.

Şi străinii, unii, ştiindu-i, de vor găsi că-s de folos, îi va ţine aproape. Când nu li se vor mai părea de folos, înspre departele lor vor voi, duşi, să-i ştie. Iar spusele le vor fi batjocorite, iar numele acoperit de minciuni. Îşi vrea omul mai repede adevărată zisa “De acolo nimeni nu s-a întors”, ştiindu-se pe sine, decât să creadă că şi el e unul care doar de-ar alege nu un drum al lumii, ci un drumul său, nu s-ar mai mulţumi cu bâjbâitul, nu ar fi cu mare bucurie la cuvinte mari şi cu înţeles mereu neclar, nu i-ar mai fi îmbuibarea semn de avuţie şi nici pumnul semn de putere.

De orice este bun Cel care ştie cum e timpul pe vârfurile sin-guratice ale munţilor nevăzuţi de ochiul omului, cel care n-a plecat să urce, cu scara în spate, şi nici n-a plătit pe cineva să-l urce. E bun cât vorba-i spune plăcutul, dar e răul cel mai mare când vorba-i nu place. E chemat aproape la greu, şi departe împins când greul e plecat, sau pare plecat, în trecut. Şi nimeni nu se întreabă de ce el, care ştie toate ce-i sunt şi lui scrise, şi se întâmplă, nu le schimbă? Dar el, ştiind mai ales regulile scrise, nu-şi poate apleca urechea la cei ce pe om îl amăgesc spunând că vor putea să-şi rescrie regulile, doar pentru ei...

Zori de înseninări, apusuri de înnegurări

În fiecare zi, pe oriunde se poate arunca privirea ori trage cu urechea, cuvinte de laudă spre mari înălţimi se spun. Nici Cerurile nu au timp să le audă, nu au timp să le citească. Şi, de multe ori, îngerii stau în cumpănă, încotro să meargă, încotro să o apuce. De multe ori stau în răscruci ale unor drumuri ce cu câteva clipe înainte nici nu se ştiau că există. Până şi Arhanghelii stau uimiţi şi se întreabă despre câte le vor mai pune oamenii în spate. Degeaba ei dau veste oamenilor că nici case, nici bani, nici bogăţii, nici iubiţi, nici iubite, nici amanţi, nici amante, nici soţi, nici soţii, nici copii, nu pot aduce ei. Şi privesc spre oameni cu milă, arată spre adâncuri, doar-doar oamenii vor înţelege că deasupra lor este Cerul şi Lumina şi nu Adâncul şi Întunericul, şi spre Ceruri privesc spre a chema heruvimii întru ajutorul ce oamenilor le este de trebuinţă în marea lor nesăbuinţă.

Cei din vechime slujitori al Legământului se întreabă, neîncetat, de neştiinţa oamenilor, şi găsesc prea multa mândrie ce i-a făcut dătători de noi legi şi amestecători de cunoaştere şi necunoaştere, de învăţături şi fărădelegi împotriva firii şi menirii. Împotriviri de tot soiul, idoli, răstălmăciri şi încrengături de cuvinte ce ar trebuie cu smerenie şi simţire rostite, acum ei, cei care le-au dat rost izbăvitor şi vindecător, le aud spuse de guri de doritori şi nu simţitori, de ştiutori, dar de nimic cunoscători.

Vremuri de pe urmă vin, proorocite sunt însă în toate felurile. Cei mult vorbitori dau de ştire a încurajare sau a înfricoşare, nicidecum de cum cineva le-ar spune ci după cum ei ar vrea, vor şi îşi doresc să se întâmple. Sunt tot atâţia prooroci pe câte gânduri se nasc în cei care caută să găsească măcar o geană de speranţă că numele lor poate fi pomenit şi gândul ştiut, fără păsare de cei care pot să decadă sau să doarmă pe urechea binefacerilor ce le sunt sortite, oricâte neadevărate vorbe şi de rău făcătoare fapte au fost în stare să arate.

Şi tremură iubirea cea peste tot arătată, şi măsluită până într-atât încât dată este şi celor care, cu bună ştiinţă şi întunecată dorinţă s-au vândut celor care învinovăţire aduc Cerurilor. În vorbe are mare căutare, în fapte-i ac într-un car cu fân. Vrednici se fac mulţi să o spună, dar nicicum să o facă, iar de-nţeleasă-i întrebare se va face, vorbei multe încondeieri se fac, faptei înţeles lumesc doar i se dă, căci străinul şi săracul nu are trecere în faţa celor care bat în lung şi lat Pământul sau nu prididesc în a da din bogăţia lor celor care ridică altare în care Legea este înaintea Legământului şi pline de ciopliţi sfinţi şi neciopliţi închinători sunt. Cei care, prin îndârjirea lor de a se curăţa, de a se păstra curaţi, de a suferi pentru curajul de a nu se înhăita cu cei ce-s vieţii şi destinului răufăcători, rămân străini şi nicicum lăsaţi să spună ce au de spus, ca nu cumva drumul plătit şi lustruit de genunchii înfipţi dedesuptul icoanelor lăudate, să arate că e făcut de cei pe care peceţile sparte deja i-au însemna şi că mersul lor este îngreunat de strînsoarea Armaghedonului.

Dreptatea stă la masă cu mincinoşii iar adevărul cu criminalii care, pe petice de hârtie, sau pe unde apucă, îndrugă verzi şi uscate, ştiind că oglinda de-ar avea curaj să o privească, s-ar crăpa ruşinată de adevărul plin de duhorile minciunii, pe care îl pot ei avea ei în buricul degetelor şi înfrumuseţa cu amintirea spuselor celor frumos trăitori ori poveştilor făcute să fie văzute de cei care cred că şi basmele şi legendele sunt doar închipuiri ale minţii oamenilor, cei care cred, dar care lor nu-şi pot spune, niciodată, în ceea ce cred.

În fiecare clipă o rază de lumină este cerută să apară ca să încoroneze pe cei care luminii îi duc dorul, un înger este dat ca plată în vama meschinăriei şi prefacerii unei feţe de păcătos într-un mare grăitor de înţelesuri pentru toţi, scoase la iveală din tenebrele în care zac suflete ce s-au chircit de mult la umbra unui adăpost plin de întuneric. Şi împotriva celor care mai au curajul de a lupta pentru Adevăr şi pentru Dreptate, corul cuvântătorilor despre Lumină şi Iubire strigă de sparg norii care, văzând şi faţa de sub măşti, se adună neputând să creadă că, în ceasul de pe urmă, cei care ar trebui să-şi caute de leac, de spovedanie şi pocăinţă, aduc osanale unor poleite ceruri şi unor inversate adâncuri, spre a tăia scara celor ar avea tăria de a se încrede cu adevărat în mai departe, în nesfârşit, în mai tot cuprinzătorul de-a pururea.

Sunt vremuri care trec... nu-ncape îndoială. Şi trec şi cu fie-care zi care trece vremuri din urmă se arată. Este încă devreme s-ar crede, e prea târziu se spune, e timpul în care schimbări se pot face, de vorbele-n fapte se pot preschimba. Cei care arginţii îi pun la păstrare, spre Ceruri n-au drumuri, ci doar spre adânc. Iar cei care-n ziduri îşi cred nemurirea, sub ziduri căzute pierduţi se vor şti. Cei care-şi vând trupul spre faceri de case în care minciuna i-ntâmpină-n prag, îşi pierd nemurirea sub talpă de iad. Minciuna rostită spre mulţi, spre puţini, ca încă să poată ascunde trecute-ntâmplări, ori faptele care-s făcute de drept, de cei ce putere de-a fi cum au spus nu-şi găsesc, blestem fără moarte neamul întreg acum îl cuprinde. Zile puţine mai sunt. Îndreptare se poate la cei ce renunţă, căci ziua în care, ce au li se ia, deja se presimte.

Sunt timpuri grele, de luptă şi moarte. La unii, destinul, încă se poate întoarce, în matca firească. În timpul de mâine forţări vor fi multe. Mai marii credinţei se vor arăta cei care nu cred în nimic. Forţa-vor aceştia, pe cei cu credinţă, să lupte-mpotriva acelor ca ei. Pe cei care se vor arăta iubitori de Adevăr îi vor ponegri tocmai cei care vor fi salvaţi de ponegriţi, ca atunci când zorii vremurilor noi, zorii de înseninări, vor lua apusului de înnegurări, sfârşitului de vremuri vechi, vremurile de acum, ponegritorii să le fie alături, mânaţi în adevărata credinţă de singurătatea şi despărţirea de cei în care s-au tot încrezut, dar care i-au lăsat să bâjbâie în noaptea trecerii pe marginea abisurilor negre.

Este timpul, pentru cei care pot să uite de lumeştile lor gânduri, realităţi şi avuţii, să caute treceri prin urechi de ac şi îngenuncheri nu în faţa fluturătorilor de steaguri sau a mai marilor vremelnici, ori a puterii pumnului, a cuvântului înjositor în către alţii, ci a Dreptăţii şi a adevărului. Împreunări înălţătoare se pot face, întoarceri la vorbe spuse şi promise, fără de mândrie, spre izbăvire de păcate, şi astea se pot face. Iar zilele în care încă nevinovaţii mai suferă şi vor suferi mai mult, mai greu, se pot număra. Mult nu mai este, doar cei care vorbesc fără a avea habar, cred că e mult. Dar nici puţin nu este, doar cei care vorbesc fiind temători, cred că e puţin. Este atât cât trebuie ca cei aleşi să se arate aleşi, cei care încă nu se cred aleşi să treacă prin focurile care să-i convingă, iar cei care se tem că sunt aleşi să bată pragul suferinţelor pentru a nu se mai putea opune. Şi este timp pentru ca cei care trebuie să moară, să moară, cei care trebuie să decadă, să cadă cu totul în decăderea pe care singuri şi-au ales-o. Nu sunt ani... sunt doar zile... E timpul căutării căii...

Plăţile faptelor

Timpul dă rost cuvintelor caree dau contur, întreg, suferinţelor fără motiv. Se lasă timpul să se treacă, ce crede liniştea ca fiind adevăr, dar vremea stă pe loc. Aici se pare a fi timp ce trece, cel care sus este doar o clipire. De-ar fi să fie imediat, aşa cum însă mai târziu se întâmplă, s-ar crede, dar se lasă timp de reparaţie sau timp cu rost de învăţare pentru cei care trebuie să înveţe ceva.

De câte ori mi-ai cerut să caut, acolo, acasă, răspunsuri vieţii!... Acum, când am simţit că te va cuprinde o flacără mistuitoare, am privit uimit spre calendar, calendaruul de care am văzut atârnând zilele care au trecut... Mi-am amintit că îmi tot cereai nişte răspunsuri pe care nu am avut timp să ţi le mai dau, căci îţi furase cineva timpul viitorului... Şi, cum azi am văzut că nu mai este timp mult până când flăcările vor îngreuna nopţile şi vor prelungi arşiţa zilelor, am trecut în grabă poarta de zi a cerurilor... Acolo, aproape de poartă încă fiind, mulţi cunoscuţi dar şi mulţi necunoscuţi, m-au întrebat: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Se tot aude, pe aici, pe unde azi încă mai vieţuiesc şi cei care îşi târăsc umbra pe deasupra umbrelor celor care-şi duc viaţa înspre destin, că blestemul vine dinspre oameni înspre oameni. Şi se zbat să facă să se creadă că au dreptate, că tot răul e urmarea răului trimis de alţii, uneori recunosc şi că e răul care se întoarece la ei, răul făcut de ei altora. Dar mereu, pentru a-şi justifica răutatea lor, pentru ca să nu fie ei referinţă ci să fie comparaţi şi alţii cu ei, spun că totul este întâmplat datorită altora. Niciodată nu vor admite, niciodată nu vor lăsa pe nevinovaţi să ştie şi să creadă că faptele sunt mai blestemătoare decât oamenii. Faptele se ştiu pe sine ce rău pot face acelora înspre care sunt trimise şi singure, fără a fi cunoscute uneori, fără a se feri de propriul adevăr, lasă vorbă, lasă semn, lasă urmă, Cerurilor, pentru a se găsi drumul spre făptuitori, ori-unde s-ar muta, oricum s-ar vrea ascunde sau schimba. O urmă pe care nici timpul nu-i schimbă calea cea mai scurtă, nici moartea nu o face uitată, o urmă ce singură vine ca dovadă, de aşa e să fie, la orice judecată. Chiar şi când plata se face cât încă pe aici se mai poate, ea rămâne pentru a se şti că faptele au fost făcute. Şi doar o urmă albă, strălucitoare, o poate şterge. Urma faptei care ar face ca ceea ce s-a făcut rău să se prefacă în bine! Nu oamenii sunt cei care fac blestemul să fie pecete... Urmele faptelor şi spiritul celor care, suflet fiind, au fost chinuiţi, cu fapte văzute ori nevăzute, de cei care şi-au închipuit că orice drept este al lor.

Între destin şi soartă unii dau fuga şi se închină prostiei omeneşti. Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Trecusem de poartă şi priveam în timpul viitor... Încercam să văd, dintr-odată, cât mai multe... Două torţe, o umbră şi două mogâldeţe. Umbra era umbră şi în afară de faptul că doar ca umbră şi ca faţadă mai trăise, nu i se punea nimic în cârcă. Se trecuse ca să nu se spună că a murit. Fuse-se păpuşă de lemn, păpuşată, ce jucase jocul celei ce o vându-se în vâltoarea tinereţii. Vedeam cum se întindea spre nicăieri spre a se ascunde ruşinată de ceea ce fusese...

N-aveau de ce să mai stea în privirile mele mogâldeţele... Aveau pe ele însemnul decăderii. Ceea ce le era pregătit doar ele vor avea să ştie, când poarta alungării pentru câteva reveniri prin alte părţi, se va închide. Poate ele, atunci când vor purta în spate droburile de sare ce vor trebui să le aşeze ca temelie casei ce nu o vor putea avea nouă vieţi, vor şti de ce temelia se va scurge pe văi înainte de a se reuşi să ridice măcar un stâlp, de ce pământul sub ei se va tot mişca. Poate atunci, ştiind vor povesti şi vor spune tuturor despre ceea ce au făcut, despre ceea ce s-a ştiut, despre ceea ce au avut şi cum au avut de plătit şi răscumpărat.

Dincolo de priviri, dincolo de înţelesuri, răsuna mereu întrebarea: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Torţele... torţele erau ceea ce trebuia să aflu. Torţele erau cele care purtau adevărul ce trebuia să-l aflu, adevărul pe care să ţi-l spun, adevărul care va fi faptă şi adevăr şi suferinţă şi pedeapsă. Şi, pe lângă toate acestea, ce le purtam în mine, ce le căutam răspuns, răsuna acea întrebare pusă, de cei care nu în-tâia dată mă vedeau intrând pe mica poartă a zilei: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Multe cer oamenii înspre Cer când sufletul le este pus pe jar. Simţind dogoarea jarului, gândul nu le poate fugi nici spre ape, nici spre pământ, nici spre uragane sau furtuni. Omul, cu simţurile lui de om, cu toate cele ce îl ţin departe de fapta pământeană, de fapta pe care ceilalţi o aşteaptă, îşi îndreaptă gândul şi speranţa către foc. Focul, ar zice oamenii este cel care nu iartă, cel care ucide, cel care aduce răul. E tocmai ceea ce spun fricoşii spre a-i înspăimânta pe cei ce doar Cerului adevărul şi dreptatea o cer. S-au temut şi se tem de adevăr şi s-au temut şi se tem de dreptatea Cerurilor şi tocmai de aceea strigă în gura mare şi în faţă, căutătorilor dreptăţii, păcatul de a cere dreptatea.

Să ardă focul... cer şi oamenii, fără să ştie chiar totul, deşi înţelesul îl cunosc. Doar focul poate să topească gheaţa, doar focul poate curăţa orice mizerie, doar focul poate să dea semnul faptei potrivnice adevărului, doar focul poate purifica. Şi doar focul se poate aprinde din Ceruri pe nevăzute, pe neştiute. Doar focul poate porni dinspre înăuntru spre în afară. Şi doar semnele focului rămân pe totdeuna. Şi, tot el, focul, se poate muta oriunde trebuie să lase semne pentru vremuri ce vor veni spre aducere aminte a vremurilor care au fost... Torţele aprinse vor fi coborâte, chiar acum coboară pe Pământ...

Focul l-ai cunoscut. Ba, înainte de a-l cunoaşte, văzusei semn pus de foc acolo unde totdeauna va fi văzut. Focul încă ştii cât de tare poate să facă noaptea lungă şi ziua arzătoare, orice ai încerca să faci, oriunde ai încerca să te ascunzi, oricum ai vrea să fie părerea altfel. Dacă semnele de dinainte le ştiai, mă întrebam, când, aflând motivul, voiam să trec pragul întoarcerii, Cum de te-ai lăsat iarăşi pe mâna lor? De ce ai ţinut atât de mult să ştii, de mine spus adevărul ce pot să-l aflu eu? Ştiai că povestea se repetă?

Te-a ars focul şi urma şi-a lăsat-o pe tine. Te-a ars atât cât te-a ars pentru a înţelege mersul adevărat al lumii. Te-a ars şi pentru a curăţa ceea ce ţi-ai adunat pe tine, ceea ce s-a pus pe tine, ceea ce purtai cu tine, ceea ce de la tine spre alţii trecea şi din tine făceau o umbră ce se agăţa de sporul şi de chipul lor spre a pierde şi pentru a nu mai fi văzuţi cum erau, ci cum se voiau, fugind de propria lor realitate. A ars tot, aşa ai putut să nu mai porţi semnul groazei şi să nu se mai agaţe ca scaiul de tine toate nimicurile şi nimicniciile lumii. Aveai oricum pe-ale tale, destule, la care trebuia să renunţi pentru totdeauna, mai devreme de clipa care va urma... Ardea focul şi-i simţeai arsura şi trebuia să înţelegi că acela este şi pragul şi hotarul trecutului. Trebuia să pleci din lumea în care îţi îngropai ruşinea în zâmbet fals şi căutai să te arăţi îmbogăţită de risipirea în care trăisei. Trebuia, acum, privind de pe prag, am înţeles că nu reuşisei să treci.

De ce tu?... De ce el?... De ce eu?... Auzisem întrebările chiar şi când eram departe, mi le-ai spus şi mi le-ai pus şi tu. Că nu dădeam atunci răspunsurile nu însemna că nu le-aş fi putut da, credeam însă că mă pot înşela. Credeam că învăţasei tot. Credeam că nu te vor mai copleşi cuvintele otrăvite şi, cu toate adevărurile ştiute deja, nu te vei mai lăsa pe mâna lor. De aceea eu, te aceea tu. Tocmai pentru că trebuia să se mai întâmple odată. Dar nu la fel, ci mult mai rău. Fără datoria mea ci, curat, doar fapta ta, faptă pe care să trebuiască să o îndrepţi. Şi tot de aceea va arde focul celei de-a doua torţe. Dacă durerea ta nu o să ţi-o iei în seamă, vei ţine seama de vinovăţia ce o vei simţi pentru durerea şi arsura ce se va face spre a-ţi arăta că trebuie să vezi ce păţeşte cel care deschide poarta urii împotriva iubirii, a minciunii contra adevărului.

Cândva a ars un foc. Unul pe măsura începutului. Ardeau umerii, acum va arde tot spatele. Nu se va stinge decât când are motiv să se stingă. Eu, da, eu spun asta, pentru că eu n-am chemat focul şi aşa poţi înţelege blestemul faptelor. Eu, pentru că eu pot să cred în ultima reînsufleţire, îndreptare şi întoarcere a faptelor, spre mântuire şi îndumnezeire, oricât de greu şi de mare ar spune oamenii că a fost pasul ce l-am făcut, împins, pe jar. Tu pentru că ai dreptul de a te arăta ceea ce eşti şi pentru că trebuie să vadă şi să înţeleagă şi alţii că nu doar cel ce ucide este vinovat ci, la fel de vinovat, este şi cel care tăinuieşte şi cel care este complice, şi cel care împinge spre omor pe cel care omoară.

Toate se vor întâmpla, mai puternic, mai greu, mai mare, cu toate celelalte la un loc, nu, aşa cum mogâldeţele te-au făcut să crezi, ci pentru că nu ai înţeles că vorba lor înşelătoare te chemau în barca lor pentru a se feri de fulgerul ce simţeau că le ţinţeşte ochii. Fulgerul însă, va fi văzut, între ochi îi va lovi. Tu doar grăbeşte-te să stingi focurile. Eu am în grijă fulgerul care nu trebuie să lovească şi în vatra nevinovată pe care se va aprinde al doilea foc. Oricum este acolo pericol de explozie. Se mai poate, chiar aşa mai târziu... Şi totuşi mai bine decât niciodată!

E cald, e cald aici... Acolo, sus, se pregăteşte focul de dinaintea nopţii tuturor...

Ca într-un templu sfânt

Se clatină cerul, se cutremură pământul, focuri se aprind când vântul adie. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou, Nimic nu e altfel...

Departele spre care aleargă fete morgane, cu fiecare secundă care se lasă în umbra cadranelor ceasurilor, e aproape, mai aproape. Ochii închişi văd deja un răsărit care s-a arătat a fi în răsăritul zilei ce acum e copleşită de o noapte forţată să fie de furci caudine, de întrebări cu răspuns deja ştiut, de vuiet mirosind a timp ce se sfârşeşte.

Sunt cel regăsit în mine atunci când te-ai pus şi ai pus stavilă trecutului. Şi m-am lăsat reîntregit prin dorinţa ce ai făurit-o din lacrimile tale ce îşi secaseră izvorul în căutarea tămăduirii a ceea ce ştai că voi fi, ceea ce spuneai că că voi fi şi a ceea ce ur-mează să fim.

De mai departe înspre mai aproape, aşteptările se priveau, trecând prin sitele umbrite şi acoperite cu valurile înspumate de praguri şi porţi încrustate cu îndemnul nimicurilor ori a rătăcitelor decăderi spre amăgirea trăirilor.

Nici sus, nici înainte, doar jos şi spre-napoi, nicicum spre lumină, ci doar spre întuneric... M-au răzvrătit aşteptările, te-au răsculat dorinţele, spre a nu lăsa să se ştie chemarea pecetluită cu simbolurile viitorului. Din veacul din urmă ne agăţasem pe umeri viaţa ce o ştiam căutându-ne a-i da măreţie şi a-i regăsi întregul de demult rostit ca legământ. Veneam spre vremurile împlinirii doritor de adevăr, spre a limpezi consensurile tale. Veneai spre ceea ce ştiai că vom porni încătuşată de nespusele a-devăruri răstălmăcite în cuvinte remodelante ale realităţilor. Eu de departe, tu de departe, spre nicăieri acum, spre totdeauna azi.

Nici apele n-au dormit, nici vânturile nu s-au oprit. Doar stelele priveau fără să clipească adevărul ce-l aşteptau. Şi se temeau...

De-acolo, de sus, vedeau. Vedeau rotocoalele minciunii, vedeau învolburarea furtunii. Şi ne vedeau văzându-ne, văzându-te, văzându-mă. Şi ne vegheau, veghindu-ne, veghindu-te, veghindu-mă. Şi te vedeau veghindu-mă şi mă vedeau veghindu-te.

M-ai coborât spre tine din orizontul înstrăinării, redându-mă ţie, redându-mă mie, redându-mă lumii. Şi m-ai păstrat ţie pentru timpul următor, pentru vremuri care vin. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou. Departele aleargă spre tine, venind spre mine. Răsăritul privesc ochii ce se trezesc din noaptea forţată să fie, din noaptea ce n-a avut motiv pentru mine, ce n-a avut sens pentru tine. Ca într-un templu sfânt stă sufletu-mi în tine, din prima clipă în care m-ai ascuns vederii trecutului, spre a mă arăta viitorului făgăduit.

Se clatină cerul, cutremurând pământul ce-şi uită timpul pe cadranele ceasurilor ce încă se încăpăţânează a da un sens şi o direcţie celor ce-şi pierd cumpătul în aşteptarea desăvârşirii intenţiilor urzite de dinainte de coincidenţa libertăţii tale şi rotunjirii anilor mei.

E semnul pe care cineva, anonim prin coincidenţă, n-a vrut să arate adevărul motivaţiei, lăsând înţelesul faptelor nedesluşite. Pas cu pas, adevărul s-a amprentat, dând realităţii forma ce trebuia să fie.

Clipe, clipe, clipe... Cobor iarăşi şi-mi simţi venirea...

Spre bucuria celorlalţi...

Fie zi, fie noapte, privirile-mi risipesc, căutând să văd că se ridică negurile de pe chipul celorlalţi. Îmi stau în preajmă toate reperele şi cei care mă şi cunosc, ştiu când, cum şi unde mă pot găsi. Sunt aici, sunt mereu, sunt totdeauna!

În căutarea esenţei şi a primordialităţii, m-a trimis, din întâmplare, viaţa, şi dintr-o altă întâmplare m-a adus mereu aproape, de izvoarele din care a curs apă cristalină dar şi de izvoarele din care a curs apă plină de noroi şi sânge, ori de cele în care băltesc umbrele celor care s-au furişat, sub acoperişul de întuneric al nopţilor, spre a fura apa lor, curată şi neîncepută. Eram dus, eram chemat, ca să pot să rup bariere. Apăsat de grija de a lua urma celor ce căutau izvoarele curate spre a le îmbăloşa, am uitat că ochi hulpavi mi-erau pe urme. Nimic nu aveam de arătat spre vederea oamenilor, aveam doar ceea ce le era lor de preţ. Era de mare preţ că, îmbătaţi de visul de îmbogăţire, vânduseră anticipat ceea ce credeau că pot să-mi fure. Iar alţii, spre a se şti mai curaţi, mă condamnaseră în contumacie spre pierderea drepturilor şi uşurarea vânzării ce şi-o luaseră ca drept. Am uitat, m-am prins cu treburile importante ale celorlalţi, dar le cunoşteam mişcările. Şi le mai şi simţeam, eu omul, pe mine, omul, toate neruşinatele încercăti şi, cele de neoprit, hăituieli.

Eram eu însămi întâmplarea lor de a ajunge să se ruşineze, de a ajunge să se teamă, ca mai apoi să se depărteze, de susurul lin al cristalinului izvoarelor, de malurile apelor, de liniştea fântânilor. Eram eu, nemaipoftitorul de bogăţii lumeşti, teama lor de a nu avea ce să-mi arate că pot să pierd, şi nici ceea ce să arate în urma mea, spre mine, căci nimic nu era ascuns, de la clipa de însetare sau nedormire şi până la haina care nu se ruşina să stea îmbrăcată de mine, de era nouă ori de era prea mult arătată, ruptă pe alocuri. Eram, aşa cum am rămas, alegătorul râsului lor, timpuriu prea mândru, despovărat de securea minciunii care să stea asupră mea, aşa cum se lasă mereu văzută, deasupra lor. Spre bucuria celorlalţi, spre îmbucurarea unora, am ales să nu mă îngenuncheze noaptea, chiar dacă ziua mi se târau privirile de nesomn, să nu mă îngheţe gerurile, chiar dacă ziua căutam o rază de soare să-mi încălzesc degetele ce nu se lăsau convinse să arate spre ceea ce trebuie arătat. Eram eu, chemat să fiu eu, cel ce are curajul pe care laşitatea lor îl numeşte inconştienţă, să am răbdarea pe care ei o numesc pierdere de timp, să am credinţa, cea pe care ei o numesc prostie, să cred în iubirea pe care ei nu o suportă, fiindu-le asemănătoare crimei.

Fie de-a fost zi obişnuită ori, mai ales, de a fost zi de sărbătoare, am stat în răscrucea timpului pentru a nu lăsa rătăcirea să cuprindă sufletele, am luat în piept furtuna bucurându-mă de bucuria celor care puteau să stea la adăpost de furtuna care fusese stârnită împotriva lor şi, întâmplător, oprită de ajungerea mea, la ceasul când era ştiut că va lovi, ştiut fiind şi cum va lovi.

Am luat tristeţea celor dragi spre a-i şti bucuroşi, ştiind că pot să o fac să fie uitată şi fără să mai pună urme. Am luat nu doar tristeţea lor ci şi tristeţea ce era făcută să apară din orice, mai ales atunci când trebuia să nu existe. Şi-au fost şi acel “tot răul tău mi-l dă mie”, ştiind că răul există, ştiind că-l pot face să fie altceva decât se vrea, făcând să nu mai fie pentru cine trebuia să fie. Căci fiind întâmplare, puteam să fiu stavilă şi creuzet în care se poate totul preschimba.

Când întâmplare nu mai eram, s-a crezut, s-a spus, s-a indus că toate pentru mine sunt, că spre mine sunt făcute să vină. Şi către mine s-au repezit, spre a nu mai fi spre bucuria celorlalţi. Şi mi-a fost împinsă vrerea şi voinţa înspre nicăieri. Azi sunt al nimănui văzut, al nimănui crezut, al nimănui voit. Dar eu sunt acel ce sunt, acum şi mâine şi de-a pururi, spre bucuria celorlalţi şi împlinirea, dintr-odată, fără de simţire, a celor promise, a celor rostite, a celor scrise. Cei împotriviţi vor spune împotrivnitorilor ceea ce eu şi ieri, şi azi spun, despre timpul în care eu nu voi mai fi ceea ce sunt vazut acum: Vae victis! Ce multe speranţe deşarte se năruie! Câţi mincinoşi se prăbuşesc! Câte capete îşi căută securi!

Încep lanţuri să se rupă...

E tot mai greu să se înţeleagă om cu om, e tot mai greu să se zărescă, mult mai greu să se vadă prin ceaţa groasă ce se aşterne peste orizontul mereu mai îngust al lumii.

S-au rostuit, pe undeva, pe unde se crede că mintea omului nu poate pătrunde, nici în formă nici în sens, rânduieli care fac necugetate faptele şi necuprinse îndoielile multora. Pe dinaintea altarelor trec tot mai mulţi, înspre nicăieri încă mulţi îşi lasă provocările să rătăcească. Şi le trimit pe urma sufletelor ce le ştiau depărtate de faptele vechi, cele prin care ei s-au grăbit să fugă spre prea-plinul pe care şi-l mult-doreau.

Însă timpul a răsturnat calendarele faptelor. Se răzgândeşte deja la fiecare răsărit de soare, chiar dacă, prins noaptea între porţile cerului şi ale adâncului, se simte forţat să-şi renege chiar propria-i conştiinţă, să-şi uite promisiunea făcută vremurilor noi, de a abdica de-a pururi şi pentru totdeauna. În fiecare dimineaţă repotriveşte ceasurile caree, obişnuite cu rutina în care de atâta vreme au intrat, mereu rămân în urmă. Ceasornicarii îşi refuză clienţii prea obtuzi şi nervoşi, caree vin cu ele la reparat, după ce le fugăresc în fiecare zi, roşi de furia nefăcutelor fapte.

S-au gândit unii că-şi pot preschimba proastele obiceiuri în mari virtuţi. Şi au început să proclame, cu de la sine învăţătură, legi şi reguli care răstălmăcesc înţelesurile vechi în forme noi, conjuncturale. Neînţelesele idei, pline de esenţă, le-au decăzut din drepturi, însuşindu-şi renumele de învăţători, fiind, de unii, uşor, numiţi, călăuzitori.

Cu surle şi trâmbiţe, cu gesturi studiate din vremurile când oul era încă neştiut, ascuns în nisipuri încălzite la soare, au început a prooroci schimbarea care nu lasă loc de întoarcere celor ce se ţin a înţelege şi a respecta legea lui doi, legea prin care totul devine unu, jumătatea lui doi, cel care va fi în viitor. Acstora li s-a hărăzit pierzania, din neputinţa hărăzitorilor de a-şi şti pierdută cauza ce-i soroceşte pierdanţi în ziua marii treceri. Lor li s-a aruncat pe umeri vinovăţia luminii orbitoare, cea care nu lasă loc nici umbrelor, nici urmelor de întuneric.

Vremurile şi-au bătut drumurile. Unele şi-au oprit mersul şi s-au lăsat şterse din catastifele realităţii. Altele s-au prăbuşit în catacombe ori în abis. Ceea ce a mai rămas, pe ultima turnantă caută să fie câştigătoare pentru ca, cea care îi suflă fierbinte în ceafă, vremea vremurilor ce n-au ce pierde, căci încă nimeni nu le-a trăit ca om, s-ar putea fi, în orice clipă trecătoarea liniei de final a celei ce trepidează la orice piruetă pe care cealaltă o face, văzând că-i pierde pe cei care i-au dat însemnătate prin acceptarea de voie dar mai ales de nevoie. Cea care este motiv de teamă, cea care oricând poate să vină, în voltele-i mari şi largi, s-ar arăta, zic unii, şovăitoare. Cei pentru care venire-i le este împlinire, cu sufletul îmbucurat o aşteaptă, doritori fiind, încă neîmpăcaţi cu treceri de timp, de grabă. Pentru cei ce proorocesc fapte de ei dorite, voltele sunt motiv de mîndrie şi mândrire cu vorbe şi fapte trecute peste praguri închipuite.

În ultima turnantă, se mai aşteaptă unii, legătorii în lanţuri, legătorii cu lanţuri şi cu parâme, legătorii de lanţuri şi de parâme, să fie marii, cei mai mari câştigători. Ei, cei care ştiu că unu nu poate fi împărţit, ci doar supus sau de temut, sunt mereu rostitori şi făcători de dezbinare, duşmani ai legii vieţii de om, căci doi poate şi dezbinat, doi poate fi împărţit. Cât doi are valoare, lanţurile ori parâmele se pot să nu cuprindă spre leare doi deodată. Lor, spre câştiguri mari şi lauri de glorie visători, le este de folos, dar şi de amăgire, neschimbarea văzută şi de mare supărare, schimbarea simţită. În ultima turnantă, văzând că încep lanţurile să se rupă, dau din colţ în colţ să-şi găsească întăriri şi întăritori, ori să convingă de inutilitatea doiului hărăit în destinul pământesc, pe cei care, chiar de au trecut prin multe, chiar dacă ştiu multe, se mai au pe sine, propria fiinţă suprem motiv de mândrire, ori temătorii de singurătatea trecerii înspre nesingurătate, deşi tot ei sunt marii strigători ai necesităţii singurătăţii şi tăcerii, ei cei care stau ciorchine, alături de cei ce ştiu să îi facă împotrivitori ai legii, spre a nu-i pierde, mai apoi, de ei.

Fac volte mari, fac volte largi, vremurile ce vin, tocmai pentru a se mişca şi curăţi sitele prin care unii curg, unii de scurg şi alţii stau agăţaţi între două lumi. Sunt vremurile care fac lanţurile să se rupă, fără ştiri lumeşti, care desfac nodurile spre a nu mai putea fi legate şi care scot pe unu în afara legii firii, în plin apogeu al furnizorilor de beţii înrobitoare. Se stinge vremea lui unu... Cei legaţi în legea lui unu sunt dezlegaţi, cei ce au acceptat şi şi-au însuşit legea lui unu au fost deja judecaţi şi li s-a dat sentinţa de împlinire a menirii. Se va împlini legea, pe oricâte puteri se vor aduna spre a o schimba. Ca şi în alte dăţi, vor pierde tot cei care au mai pierdut, vor câştiga tot cei care au mai câştigat. Legea nu poate fi anulată până nu va fi împlinită, legea se împlineşte în realitate şi nu în dorinţe şi vorbe. Cei ce trebuie să-şi împlinească menirea vor fi cei care vor face, prin marea schimbare a lor, prin marea lor credinţă în ceea ce trebuiau să facă şi nu au mai vrut să facă.

Unii vor să nu se schimbe nimic. Alţii să se schimbe totul, repede. Cei dătători de legi şi reguli noi nu pot, nu vor, nu ac-ceptă să recunoască îngenuncherea ideilor şi vorbelor pe care le trâmbiţează ca lege a noii firi. Dar se gândesc, îngroziţi uneori, recunoscându-şi doar sieşi, că se vor coborî, înlănţuiţi, laolaltă cu alţii, în adâncuri, spre a reveni acolo de unde au plecat şi au reuşit să devină premianţii repetenţiei...

Omul ca părere

De la origini şi până azi oamenii au tot încercat să sfideze legi. Mai ales să învingă moartea. Să inventeze maşina timpului. De ce toate acestea? Pentru că şi-au conştientizat natura imperfectă. Pentru că şi-au asumat responsabilitatea pentru ce sunt şi ce fac. Şi totuşi vor să dea timpul înapoi pentru că nu sunt în stare să traiască împăcaţi cu această responsabilitate. Şi tocmai această neîmpăcare îi tranformă, îi face oameni.

Azi, viaţa a devenit o luptă. Azi oamenii sunt mai maşinării ca niciodată, mai robotizaţi, mai concreţi, trăind sub implacabila deviză a raţionalităţii. Azi este lumea este o lume care uită că are suflet.

Dar eu mă voi încăpăţâna să spun că-l are, doar că s-a robit nimicniciei materiale şi a uitat că este un întreg dat fiecărui individ. Un om este un corp şi un suflet. Dar mai mult decât atât, sufletul e omul, corpul este doar o carcasa menită să-l protejeze. Omul este mister, un mare mister, este un infinit, complex şi abstract, condamnat la o existenţă lumească. Şi toţi sunt egali, căci toţi cântăresc doar douăzeci şi unu de grame. Toţi cei care mor au cu douăzeci şi unu de grame mai puţin decât aveau când erau vii. Douăzeci şi unu de grame ce îi face să poată chiar să zboare. Cei morţi par mult mai grei decât erau vii. Astfel se înţelege că oamenii nu mor decât în existenţa re-ală. Şi nici nu se nasc decât pentru a exista material. Oamenii nu mor, doar rătăcesc liber între Pământ şi Cer. Suflete moarte nu există... Ele doar pleacă în neantul acualităţii, pentru a redeveni, într-un anumit fel, o altă realitate...

În viaţă nimic nu este întâmplător. De mii de ani se spune asta. Toate evenimentele sunt întâmplări care au un motiv anume, motivele sunt dirijate de ceva, de cineva, ce aparţine unei alte dimensiuni. Toate ţin de necesitatea existenţei fizice care pare a avea o mare importanţă. Motivele sunt aduse în faţa omului, de ceva, de cineva, atunci când are nevoie să le aibă, fie că le vrea, fie că nu le vrea, fie că le doreşte, fie că nu le doreşte, pentru că întâmplătoarea faptă îi este absolut necesară.

Orice, totul, stă sub semnul întâmplării, care începe chiar cu ziua, luna, anul, ora naşterii şi se continuă cu toate momentele cotidianului. Chiar banalele intrări în librării şi alegerea unei anumite cărţi, pierderea unui tren ori întârzierile date de aglomeraţii, au explicaţii pe care oamenii le trec la capitolul simplelor întâmplări şi coincidenţe. Şi spun doar, fiindcă nu au curajul să creadă, că în viaţă nimic nu este întâmplător, pentru că oamenii, deşi limitaţi, vor să prezică acel neprevăzut, încearcă să dea ordine haosului vieţii lumeşti. Încearcă oamenii asta pentru că îşi vor o explicaţie în faţa infinităţii lui “De ce?” şi a infiniturilor “De ce?”.

Se spune că nimic nu e întâmplător pentru că nu se poate concepe existenţa altfel. Daca nu aşa, atunci cum? Şi poate că cei care spun asta au dreptate. Poate nu sunt oamenii îndrep-tăţiţi să pună la îndoială veridicitatea acestui “se spune”, ori poate că oamenilor le este frică să nu fie cumva chiar adevărat.

Am comis eu un păcat. Unul suprem... Am comis păcatul de a mă răzvrăti împotriva legii naturii, în care, aici, oamenii o trăiesc. Maşina timpului nu vreau să o inventez şi ştiu că nici un om nu o va putea face. Timpul este cel care face şi desface lumi. Timpul dă înţeles a ceea ce nu se poate înţelege pentru cei care dau înţeles timpului.

Ce-ar fi fost dacă Adam nu ar fi muşcat şi el din fructul oprit, dacă ar fi avut parte de acea eternitate promisă? Ar fi fost oamenii de azi meniţi neantului? Ar fi ştiut ce să facă în acea lume în care timpul nu e măsurat pentru că nu există? Sau, ce-ar fi fost dacă un om s-ar fi născut în altă zi, sau altundeva? Ce-ar fi fost sau cum ar fi fost dacă s-ar fi născut altfel, altcândva, altcumva, dacă alţii îi erau părinţii?

Tot oamenii, cei care sunt conştienţi de ei înşişi, spun că viața le aranjează pe toate aşa cum ar trebui să fie, de parcă există o ordine şi există un “aşa cum ar trebui”. Nu-i deloc dificil, greu, ca, involuntar, orice om să se gândească în ce măsură controlează el cursul faptelor, să se gândească dacă oamenii sunt cei care au descoperit cum şi cu ce se măsoară timpul sau dacă timpul le măsoară trecerea…

Sunt numărate bătăile inimii... Şi ele sunt în consens cu timpul. Sunt supuse aceluiaşi ceasornicar... La nivelul biologic, el, Timpul, controlează viaţa. Iar oamenii îl blamează, atribuindu-i eşecurile, temerile, ezitările, chiar şi ireversibilitatea. Mai ales ireversibilitatea, curgerea pe lângă om sau prin om, pentru că omului, deşi mândru de tot ceea ce este, are o frică enormă de dusul fără întoarcere al timpului.

Oamenii îşi trăiesc viaţa vânându-l, sau, cum nu-l pot ucide, încercând să-l conserve...

Cei care îl vânează sunt cei care-şi afundă picioarele în pământul avid de materie, încercând, chiar reuşind, să arunce sufletul neantului. Iar ei rămân roboţii care nu se mai ruşinează a-şi pierde onoarea, a minţi, a ucide, a fura, a-şi tranşa carcasele în schimbul unor plăceri ce, aşa obţinute, fac sufletul să se scârbească de carcasa în care au stat şi să-i sterpească viţa neamului.

Cei care îşi conservă încearcă să evadeze cu totul din limitele pământescului şi să se înalţe, trup şi suflet, spre a nu rămâne, nicicând, o carcasă menită a fi doar simplă cenuşă modelată, ce într-un final se va demodela. Aceştia încearcă să fie deţinătorii timpului, chiar să-l răpună, neconştientizând sau nevrând a conştientiza această imposibilitate a gândului. Sunt cei care, prin fapte şi trăiri, rămân totdeauna uitaţi de timp şi amintiţi mereu de cei care ar putea să le urmeze exemplul... Dar nimicnicia nu le permite să fie decât vânători, simpli căutători de iluzii, pierzând trenul eternităţii.

Cumva, cândva, toţi ajung să înţeleagă pierderea logicii existenţei şi a trecerii fără sens. Îşi realizează crimele pe care, de-ar fi materiale, justiţia umană le-ar cataloga abominabile. Atunci, pentru ei începe lupta, căutarea drumului pentru izbăvirea de păcate. Abia atunci, când n-ar mai avea ei nimic de pierdut, timpul se reia pe sine de la ei, lăsându-le răgazul de a contempla dezastrul. Atunci el se autoconsevă, pentru ca ei, marii vânători să aibă înţelesul deplin al propriului trecut. Ei, şi cei de lângă ei, următorii lor, bat drumuri înfundate de trecut.

Vânătorii, toţi, şi-ar dori să se renască, să se nască în continuu, pentru că realizează ceea ce le-a scăpat, în viață, netrăit. Dacă ar fi după ei, s-ar naște constant pentru a trăi tot, pentru a vâna tot timpul. Mai rar să-l conserve.

Dar pentru alții, unii dintre toţi cei care sunt parte a lumii, același timp, are o altă măsurătoare. Pentru cei care au curajul să-și țina inima, încă vie, pe palme și să-i simtă fiecare pulsație, pentru cei care se aruncă asupra senzaţii de Viu şi o devorează cu o intensitate tulburătoare, pentru ei, pentru ceilalţi, nu se măsoară în secunde, nici în ore și nici în ani sau decenii, ci în riduri. În ridurile de pe fruntea lată care trădează profunzime sau în ridurile aparute în colţul ochilor, de la prea multul nesomn al vegherii, de la iubirea oferită lumii, de la prea multe visele pentru care luptă spre împlinire, fără pic de remușcare, de la prea multe lacrimi pentru ceilalţi. Pentru ei timpul nu e decât posibilitatea desprinderii de banalitatea cotidiană, pentru ei timpul înseamnă fapte şi trăiri, la un loc.

Şi mai sunt unii care stau şi vânează timpul altora, pentru care timpul, are o cu totul altă măsurătoare. Sunt cei care nu se sfiesc să prindă inimi în gheare pentru a le fura bătăile, mai ales atunci când au motive să fie accelerate, cei pe care trăirea de om viu îi înfurie şi vor să o devoreze, cei cărora tulburarea, deznădejdea şi înfricoşara celorlalţi le este gând de împlinire. Timpul lor trece mai repede, dar cât de repede trece se poate să se vadă din cât de mult şi repede se urâţesc. Feţe boţite, corpuri diforme, priviri încruntate şi întunecate, vorbe răcnite, carcase desprinse din barda sau toporul ceasornicarului ce trebuie să stea de pază timpului celorlalţi. Spatele îndoit şi gura căzută, bolile furiei şi neputinţei de a birui oricând, oriunde, oricum, sunt semnele lacrimilor pe care le-au vărsat ceilalţi, atinşi de unitatea de măsură a timpului lor: ura.

Da! Omul este cronometrat... Oamenii sunt doar niște călători prin azi și prin mâine. Dar bine că, acum, e așa și nu altfel. Bine că există şi trupul și timpul și ireversibilitatea. Şi e bine că lumea nu depinde de fiecare, că totul se mediază. Ar trebui să se recunoască, totuși, că, altfel, ar fi o responsabilitate mare.

Bine că oamenii exista și astfel pot fi şi fericiţi, iubind, iubind lumea, iubind viața, iubind semenii. Acestă viață nu a fost dată pentru a fi întrebată, pentru a fi luată la întrebări de alţii, sau pentru a i se cere explicații. Trebuie trăită, acum cât încă e să fie trăită aşa, aici, prin și pentru idealuri, pentru ca nimeni să nu fie menit uitării. Într-adevar, în viață nimic nu e întâmplător. Cele douăzeci şi unu de grame nu trebuie să fie aruncate la gunoi sau în neant. Ele sunt totul şi ele sunt cele care trebuie lăsate să trăiască acele coincidenţe prin care Dumnezeu vrea să rămână anonim.

Cele douăzeci şi unu de grame reprezintă totul. Reprezintă egalitatea pe care oamenii-carcasă o uită şi îşi arată muşchii altora şi vieţii pe care ei vor să o ordoneze, împotriva nimic întâmplătorului. Dar tocmai egalitatea pierdută de ei îi face să fie doar un car mare strivit de buturuga mică ce îşi apără, neîncetat şi fără odihnă, miezul de numai douăzeci şi unu de grame. Buturuga mică ce în faţa oricărui car se aşează pentru a salva alte şi alte douăzeci şi unu de grame, cu orice preţ, cu preţul de a exista drumuri pline de care învechite sau nemişcate, ori chiar al eliberării în neant a ceea ce nu poate fi altfel eliberat. Căci nimic din toate, nu e decât întâmplare deloc întâmplătoare ci necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită.